POEZIE

Miruna Mureşanu
poetă, Austria

Jurnal prescurtat al durerii


*

în nopţile albe eu scriu mai departe
un jurnal prescurtat al ororii şi groazei

gustând înfiorarea unei vremelnicii sagace
un negru conclusiv reface ilogic conturul fiecărei clipe

şi micşorează parcă dinadins odaia‑turn
în care‑ncerc să mă adun

privind un film real alb negru
în care perechi de tineri absolvenţi dansează
la primul lor bal (sper nu şi ultimul)
lângă ruinele unde fusese altădată şcoala lor

uitând parcă o clipă de omul singur şi nebun
care provoacă morţi fără justificare

cu ură aruncând în zare sorţi
pentru pământul plin de lacrimi

pe care‑ncerc să le traduc acum
în semne ale disperării mamei mele

care pe drumul greu al pribegiei copil fiind
ţesea‑n adânc propriul ei vis de pace

căutând întruna în răul ilogic şi barbar lumina

călăuzită doar de elegheia ei
care‑o trecea la numai treisprezece ani de uliţa copilăriei

rămasă tot mai mult în urmă

la Vilaucea‑Storojineţ şi Cernăuţi
în forma unui praf inconsistent de stele

în care eu încerc acum să aţipesc
pierdută‑ntre emoţii intraductibile şi mute

prin fals răsfăţul altui timp nebun
pe care printre lacrimi îl adun

într‑un poem aproape disperat


*

e ceasul doisprezece
dintru înalt niciun miracol parcă nu se‑ntoarce

prin ceaţa ireală a paginii îngălbenite

să locuiască miezul înroşit de sânge al luminii

să‑mpartă crinii bucuriei copiilor calvarului

pe podul iubirii‑ntre oameni care s‑a frânt
lăsând în urmă intraductibil un coşmar

ascuns de bunăvoie‑n calendar un timp neînţeles se zbate
în ochii‑a doi copii care aşează

cu inocentă speranţă o cruce micuţă de lemn

în semn de iubire
pentru mama lor care murise în somn lângă ei

în altă parte viermele spaimei
roade tăcerea diformă a timpului

reluând la nesfârşit durerea unui bărbat
care‑n virtutea inerţiei

curăţă locul unde până de curând fusese casa lui

cum Iov la început
el pare că nu‑şi (mai) înţelege deloc rostul pierdut

când între ce a fost şi ce va fi un gol imens şi mut se‑ntinde

încât nimeni nu ştie cât timp vor mai dura crima şi ura

şi cât vor mai rula pe un ecran al vieţii
imagini sinistre‑ale morţii

pentru că vrajba lumii cu Domnul nu s‑a sfârşit

iar privirea cu ieşire‑n neant a omului mic anxios
încă domină lăuntricul văz

al unei părţi de lume care fuge de bine
sporind ironic un rânjet al morţii

ea cutreieră hăţişul cuvintelor mele de sub tâmpla amiezii

prin care disperată o mamă

izgonită parcă din viaţă odată cu fiul ucis

coboară‑n abis privind o ultimă fotografie a lui

îngrozită fiind de lipsa de sens a tot ce se‑ntâmplă


*

atunci când o uşă a vieţii normale se‑nchide

şi o ţară întreagă
înăbuşită sub grinzile grele‑ale timpului

zace distrusă aproape

doar forţa ei morală colosală o poate ajuta să continue lupta

dând culoare cuvintelor mele nescrise
care improvizează din lacrimi în jurul ruinelor

un imn pentru eroii neştiuţi ai războiului

nedrept şi provocat de nebunie şi ură

îngropând aproape de vii în cenuşă soldaţi copii femei şi bătrâni


*

când între o dimineaţă şi alta
moartea mai închide inconştientă o uşă
eu încerc s‑o deschid cu plânsul meu răzvrătit

imaginând casa copiilor rămaşi fără casă
şi presimţind uneori că în umbra dezastrului
ziua de mâine ar putea să nu vină

în timp ce lumina se zbate umilă
pe un mal al inimii lumii stingher

desprins de un cer care repetă obosit
cum într‑un infinit post‑scriptum

gestul bunicului (meu) matern

care la o graniţă a Bucovinei natale (pe râul Ceremuş)

apăra prin haina lui de ofiţer
cu inima hotarul patriei de‑atunci

când dintr‑o dată totul s‑a sfârşit

bunicul meu a fost împins să‑ngenuncheze
sub cizma urii libere a celor care au adus dezastrul

smulgându‑i‑se tresele‑ntr‑o clipă
el a rămas cu umerii căzuţi

cu totul dezgolit de rostul vieţii lui

încât a mai trăit o vreme
doar cu veşmântul lui de carne bolnav şi obosit

a adormit apoi plecând la Domnul
visând să‑l întâlnească‑acolo Sus

pe Teofan fiul său drag
ucis la douăzecişiunu de ani de aceiaşi călăi ai luminii

al căror rânjet mefistofelic şi crud

parcă‑l aud şi acum prin zidul de fum al memoriei

unde încerc să salvez de uitare prin poveştile mamei de ieri

trecutul demn al familiei ei

al cărei destin fracturat
seamănă mult cu destinul celor plecaţi acum din calea războiului


*

moartea parcă se joacă de‑a trecutul cu mine

încât nedescifrat tărâmul veşniciei

pare că‑nlănţuie de vie prin viaţa lumii viaţa mea

într‑un tablou apocaliptic
purificat de încă o‑răstignire a lui Iisus Hristos

care uitat de criminalii orbi pe cruce
hrăneşte parcă din reflex cu rugăciunea Lui lumina

ca cei loviţi de ura şi de neputinţa de‑a iubi

a celor vărsători de sânge

să poată locui lumina Lui
salvând măcar ziua de mâine
de alţi nebuni care‑ar putea veni să‑ngenuncheze timpul

să‑l umple cu mirosul greu de moarte


*

eu sunt departe
la ceasul (dez)nădejdii veghez iluzia luminii

o zbatere umilă‑a unui gând îmi spune că spre mâine
drumul e plin de scrum şi de cenuşă

iar în capcana unei lumi bolnave
imnul iubirii se preface în bocet

în monolog aberant deformat de ura celor care se bucură
că din inima unei ţări surori şi vecine

picură sânge şi lacrimi

printr‑o iconoclastă dezordine a forţelor oarbe‑ale răului

o naţie‑ntreagă îşi joacă speranţa
la zarul împătimit al istoriei

care se umple de victime sigure


*

printr‑un decalog complicat
(re)învăţ prin coşmarul de azi îndoiala şi spaima

cum mize‑ale timpului cu miros de târziu

când între adevăr şi nimic
o ţară distrusă de bombe şi înecată în sânge

îşi plânge copiii

de culoarea ţărânii e ziua care veghează
pe străzi pustii şi orfane lumina

în fastuos abisul netrăitelor iluzii
ea se conjugă cu patimile lui Iisus
(prin instabil un foşnet cum un lapsus)

sfios alunecând de sus în paginile goale ale clipei

unde rescriu cu aburul subţire‑al nopţii amintiri

ce lasă‑n urmă umbre fără margini
cum într‑un ritual de dincolo de taină

la o răscruce unde răstignit Hristos
strânge în braţele‑I înfiorate lumea

cea care L‑a trădat din nou acum
prin nebunia omului orgolios şi orb

care multiplicat în mulţi asemenea lui
vrea să distrugă totul în cale

încercând să subjuge viaţa lumii cu totul
şi chiar să scufunde corabia ei
cu o forţă a urii aproape riscantă

căreia dintr‑o gravă eroare
timpul pare că‑i devine complice

frângând cu infinită blazare cărarea luminii

uitând pretutindeni mii de cadavre
pe care nu are cine să le îngroape


*

cum semne‑ale despărţirii de timp cuvintele mele bravează

că va fi bine curând că nimic nu le doare

că între spinii însângeraţi ai tăcerii
din coşmarul de‑acum ar putea prinde iar rădăcini

uşor depresiv un alt vis

îngropând în zilele care se‑nchid la culoare
presimţiri şi dezastre

când pe cărarea dintre acum şi nicicând

timpul se zbate la discreţia neantului

care‑l împarte în lacrimi şi arme

sub cupola însângerată a cerului
o ceaţă perversă acoperă în sate şi oraşe distruse

cruci şi gropi anonime

lăsând să se vadă doar rutina generoasă a fricii

prin care omul singur şi criminal
trecut demult de un hotar normal

al oricărei legi lumeşti sau divine

(captiv doar distanţei create de el însuşi între sine şi lume)

coboară‑ntr‑o ţară care‑i iese în cale

spunând că ţara aceea nici nu există

în timp ce ea disperată se zbate să pună capăt dezastrului


*

ştiind că a iubi înseamnă mai înainte
a fi şi că a fi e sinonim cu a trăi

refac acum aproape din nimic fragilitatea unui vis

departe de abisul şi (de) visul de mărire

al omului inconştient şi mic
multiplicat în alţi inconştienţi care‑i fac jocul


jucându‑se la rândul lor cu focul şi cu speranţele lumii

scrijelite‑n memoria plină de răni a luminii

în care se perindă imagini dezolante şi umbre de oameni

pentru care‑ntr‑o zi omul nebun rămas tot mai singur
va plăti dându‑i cu siguranţă Domnului seamă

sper din tot sufletul
că ziua aceasta va veni cât mai curând

aducându‑i aminte lumii întregi
că din ură şi (din) crimă nu se naşte nimic

doar un târziu nevindecat
care‑mi umple nesomnul cu umbre pe maidanul emoţiei

bătând în pereţii putrezi ai veacului

(re)clamând la uşa zadarului mii şi mii de vieţi spulberate

ele caligrafiază un haos lipsit de blazon
prin care lumina pare că‑ntoarce toate armele ei
împotriva beznei zadarnice cu profil efemer

multiplicând printre furtuni şi dezastre un singur Cer


*

din litere moarte
eu încerc să rescriu decalogul unei lumi a căinţei

care ar trebui să‑nţeleagă măcar în ultimul ceas

că ar putea să dispară‑ntr‑o clipă

sub cizma agresivă a neiubirii şi urii
pe care niciun cuvânt nu le‑ncape

prin care nimeni nu se (mai)întoarce acasă

încât din scenariul unui demers criminal
vor fi rămas doar urme ale disperării şi morţii

printr‑un malefic joc fără miză

al omului 0rb şi nebun
care vrea cu tot dinadinsul
să întoarcă lumea din drum şi s‑o arunce‑n prăpastie
fără măcar a bănui că‑ntr‑o zi
şi el şi moartea cu siguranţă vor muri

lăsând copiilor ce vor veni spaţiul luminii liber

încât sfârşitul lumii prin vieţile lor viitoare

să nu fie niciodată posibil