logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

POEZIE

 


Mihaela Meravei
poetă, Constanţa

 

Iubirea asta e o moarte de bumbac


Cum vine ea cu coasa ei de stele şi roba de lumină,
roi de păsări neliniştite şi ghirlande de iasomie,
te absoarbe în vârtej, fără incantaţii şi liturghii de visuri,
te mută în alt univers unde începi cu adevărat să trăieşti.

Cum mă înlănţuie ea, adorata, cu vraja giulgiului de nori
şi mă împătureşte în piele nouă de Adam,
şi îmi pune oase Hristice,
şi din cenuşă de flori carne,
şi din albine buze...
apoi îmi strigă în urechea stângă un nume,
să rămână-n veci în memoriei inimii.



A şaptea coastă


Ai băut lumina din oraşul fantomă la prima aripă a dimineţii
şi odiseea s-a luminat.
Orizontul din cerul gurii s-a cutremurat
sub fluxul aburului şuierat din pieptul orb.
Printre dinţi se prelingeau pofte ca printr-o moară de sare apa
şi dâre de litere aurii ascunse între degete
cum secretul lui Polichinelle în târgul de vară al templului.

Pământul sorbea umbra din cerul unui Zeus prăvălit în cascade de foc
care zâmbea precum o virgulă cu literă mare când iese din rând
în timp ce tu te întrebai:
câte ofrande de sânge
sau jertfe de aripi
mai poţi să-i aduci reginei cu rochia ei de gratii
ca să înceteze domnia apei în clocot din bastionul de mere coapte
şi să-şi deschidă porţile de fier forjat?

Ai tăiat o ghindă în patru dimensiuni şi pe harta ei genetică acum urmăreşti
cum poezia din buricul pământului prinde contur
şi speriat te pipăi ca nu cumva să se nască,
înainte ca cea de-a şaptea coastă să-ţi fi fost pregătită,
femeia de ghindă roşie din lichidul amniotic al răsăritului.



Gustul dulce al întrupării


Umbre de aripi, un orizont învăpăiat,
vidul şi visul dintr-un lampion dăruit văzduhului.
Am înghiţit timpul,  memoria mi s-a şters,
glonţul a trecut prin carne uşor
precum un avion printr-un nor.
Am adormit femeia vultur,
din penele ei argintii
nu se mai nasc dragoni,
soarele incolor acum se prăbuşeşte în mare.
Atâta toamnă din care să te modelez
ca pe un om de cenuşă, îmi dă târcoale.
Te cunosc din toate timpurile, cândva am fost un trup.
Ai urcat pe umerii mei ca să te arunci în infinitul din noi
şi prăbuşirea s-a făcut zbor,
în locul unde ne-am cunoscut –
ca o dezintegrare –
s-a întrupat un smochin cu flori întoarse spre infinit.
Și chiar dacă nu pot minimaliza
toate fanteziile care ţi-au dat târcoale
şi nici nu pot uita
lava care ne curgea adânc prin vise,
pot ierta.



Colosul de piatră


O să cadă peste noi, o să cadă
oameni, nori, toamna rostogolită în bulgări de frunze,
o să se prăbuşească înspre interiorul stelei plutitoare, îţi spun,
de parcă aş vorbi cu un colos de piatră, din inima ta răspunde ecoul:
o să cadă! o să cadă!

Mâna cu degete criogenate mă strânge în pumn ca într-o închisoare,
mă duce departe, departe, în timp ce firul Ariadnei
se deşiră din trupul poezie cu tot cu oase, carne, unghii,
ca şi cum tu mi-ai luat deja urma…
o să cadă! o să cadă!



În curând noi focuri pe dealuri ce ard spre regăsire


Cum se preling culorile, ca ploaia din
rana de vinil a pământului,
mai încet la început şi apoi torentul,
cotropitor, năucitor...

Dacă soare ar fi o rodie uriaşă
celulele sale ar putea fi stropii de sânge
când secată de aşteptare inima
se predă peniţei într-o implozie de rubin.
Doar ştii că am dreptate pentru că taci
în timp ce sorbi din răsărit
picăturile mele de viaţă...