POEZIE

Doina Adriana Nicolăiţă
poetă, Pecica

Diogene
îşi purta măreţia în văzul tuturor
aruncînd ciozvîrte de nobleţe
pocalul în schimbul căuşului mîinii
sandalele în locul tălpilor înglodate,
proiectîndu-se în propria aură a simplităţii.
Cîndva i-a predat ştafeta lui Francisc de Assisi
să vorbească mai bine cu păsările.




Nu mă mai încap cuvintele
în haşişul sentimentelor
incandescenţele sunt imposibil de purtat în vene.
Tot aşa era şi pe Tabor
lumina difuzase totul
prelingîndu-se apoi în scorţoase adâncuri.
Nu mai ştiu în al cîtelea cer sunt
în ce densităţi luminice transpar
sau prin care cicluri de viaţă mă perind.
Dacă mă aflu vă dau de ştire negreşit.



Scriind cu aceeaşi mînă


Te citeam şi se făcea că scrisesem amîndoi cu aceeaşi mînă,
cu acelaşi styx, cu aceleaşi fluide, cu aceleaşi stele
epopeea facerii, refacerii, desfacerii în nuanţele dintîi ale vedelor.
Mai apoi au apărut sîmburii migdalelor şi păsările strunjite şi
înţelesurile cu toate neînţelesurile lor.



Gongul dimineţii


Soarele din vîrful statuii
e gongul dimineţii
care se tot trezeşte şi chefuieşte neîncetat
pe frecvenţe diferite, pe arce feniciene
pe inimi melomane pe mine şi pe tine
rîzînd în infraroşu.



De nicăieri   


De niciunde, de nicicând, de nicăieri     
se insinuează acaparator
adieri fertile-n veşnicii,
tandreţuri mieroase, unduioase tânjind
după atingerea clipei degetelor tale.

Știu mâna asta deşi n-o ştiu
pre-intuiesc doar fasciculele-i protuberante,
mulurilor osaturii bolţii tale
până-n nemarginile neintuibile.