PROZA

Emilia Poenaru Moldovan
poetă, prozatoare, Cluj

Sclipiri

— Aauu, ce m‑am înțepat! Ce‑o fi cu buzduganul ăsta pe care am căzut? 

— Eu am alunecat, e ud acoperișul. Ce buzdugan? Eu văd de aici un glob. 

— Glob cu țepi, noroc că încă nu simt durerea. 

— Și‑atunci cum știi că te‑ai înțepat? Vorbești, ca de obicei, aiurea. Eu mi‑am prins piciorul în îmbinarea de la colțul clădirii și nu m‑am plâns. Nici n‑aveam de ce, doar știi că ne întrupăm doar la atingerea pământului.  

— Da, daaa... nu mai fă pe deșteptul, pe amândoi ne‑a instruit la fel Darka, sigur că știu. Dar trebuie să ne învățăm cu toate senzațiile până ajungem jos, că în momentul cuplării la pământ știi că ne ia prin surprindere orice agresiune fizică. Eu, cel puțin, nu m‑am învățat cu durerea nici acum, după atâtea desanturi.  

— Hahahaha! 

— Ce e de râs? 

— Cred că am greșit clădirea! Nu cumva trebuia să aterizăm pe cea din față cu vârful în forma aceea de care se teme cel mai mult Darka? E o cruce și după cât e de ascuțită te înțepai mai rău ca în buzduganul tău, sau mă rog globul cu țepi!

Cele două biserici străjuiau Piața mare a cetății de sute de ani. Erau față în față, fiecare la capătul lung al unui romb, ca doi inamici care se supraveghează atent unul pe altul. Era început de primăvară și soarele făcea să strălucească fațadele maiestuoase ale ambelor clădiri. De dimineață, o rafală scurtă de ploaie a spălat acoperișurile și caldarâmul din Piață și a înseninat cerul până la un azur perfect. Sau aproape perfect, pentru că în jurul vârfului bisericii cu glob se învălătuceau doi nori albi ce‑și schimbau forma mereu, pentru cine avea ochi să privească în sus.

Dar mulțimea din piață avea altă țintă spre care privea și‑n jurul căreia începea să se adune atrasă ca de un magnet. Chiar la intrarea în catedrala cu cruce stătea o fată superbă, cu plete lungi, negre și ochii la fel de negri, strălucitori și plini de o bucurie care aproape îi hipnotiza pe cei care se apropiau de ea într‑un dans lent dar plin de ardoare. Era cu brațele larg desfăcute, ca o invitație la îmbrățișare și corpul ei, înalt și suplu, complet gol, semăna perfect cu simbolul din vârful catedralei, cel pe care îl rataseră trimișii Stăpânei Darka.

— Repede, Uraniel! Nu mai avem timp să zburăm până dincolo, ne împământăm aici și ajungem pe jos. O vezi și tu?  

— Pe jos? Știi cât e de greu prima dată, nu putem înainta prin aerul ăsta imposibil, parcă e din piatră. Lutiel, îți propun... aaaaauuuu, nu mă trage, că...

Cei doi vlăjgani, apăruți ca din senin lângă zidul lateral al clădirii cu buzdugan, încercau să înainteze prin Piața mare, pe urmele mulțimii. Dacă ar fi avut cineva ochi și pentru ei, ar fi putut vedea doi bărbați tineri, în rase călugărești negre, cu glugă. Aveau noroc cu acele haine ciudate că le acopereau craniile încă transparente și mai ales le ascundeau mersul greoi, de oase frânte la fiecare mișcare. Nu mai era timp să aștepte întruparea perfectă, pericolul ce o păștea pe fiica Stăpânei și mai ales pedeapsa cumplită ce‑i aștepta pe ei dacă n‑o aduceau înapoi pe Aneles, le‑a ascuțit celor doi concentrarea și le‑a dat impulsul, aproape disperat de a împinge mulțimea și a apărea în fața intrării catedralei.

Priveliștea ce li se înfățișă și lor era copleșitoare. Aneles era întruparea perfectă a viselor din toate timpurile, păstrate și păzite cu grijă de către Darka, vise la care avuseseră și ei, ca slujitori apropiați, acces în momentul închiderii lor într‑o bolgie interzisă. Strălucirea din ochii fetei, părul ca o noapte plină de stele, brațele ei învitând la o îmbrățișare cerească, trupul emanând un parfum tulburător i‑a încremenit pe trimișii mamei sale. Lutiel și Uraniel au căzut în genunchi în fața imaginii impresionante a simbolului pe care‑l întrupa corpul lui Aneles, și după ei toată mulțimea. Un murmur a străbătut piața, era un cântec de bucurie îngânat de toți cei prezenți în rombul dintre catedrale.

Dintr‑o dată, un tunet a sfâșiat tăriile și cerul s‑a întunecat brusc.

— Nemernicilor, s‑a auzit un glas nefiresc, v‑am trimis să‑mi aduceți fiica și voi cădeți pradă unui pământ găunos, unei iluzii de perfecțiune care nu vă poate aduce decât pieirea împreună cu greoii din jurul vostru! Treziți‑vă, scuturați‑vă de țărână și zburați spre casă! Aduceți‑mi fiica înapoi!

Lutiel și Uraniel păreau surzi la blestemele prăvălite din norii întunecați. Își lepădară rasele și rămaseră și ei goi. Trupurile lor și ale tuturor celor din piață care le‑au urmat exemplul străluceau acum, risipind negurile de pe cer. Piața în formă de romb era plină de lumină iar zidurile celor două catedrale păreau din cristal. Sclipeau trupurile goale ale greoilor pământeni sau erau doar razele jucăușe ale soarelui unei primăveri nemaiîntâlnite?