logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

RESTITUIRI

 


Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

 

Martori, mărturii, opere. Amintiri de neuitat

logoAr fi prea mult să scriu despre activitatea didactică şi publicistică a unui scriitor, critic şi istoric literar consacrat. Cine nu‑l cunoaşte pe Cornel Ungureanu? Dacă ar fi totuşi cineva, ar fi peste poate să‑i înşir acum cărţile şi toate cele peste 2000 de articole din presa culturală despre literatura Europei Centrale. Sau despre faptul că studiile sale au fost recunoscute şi traduse în Germania, Ungaria şi Serbia. La care se mai adaugă o serie de prefeţe, postfeţe şi ediţii îngrijite. Specific totuşi că în legătură cu domnia sa şi cu cercul de la Timişoara se vorbeşte despre „A treia Europă”, despre „geografiile” şi „istoria secretă” a literaturii române şi despre „Mitteleuropa periferiilor”.

Impulsul care a determinat apariţia acestui volum[1] este precizat de autor într‑o notă introductivă:

„Cartea aceasta «am scris‑o» după ce am încheiat Geografia literară a României. Simţeam nevoia unor amintiri – amintirea unor oameni care au însemnat ceva în viaţa mea. A unor cărturari care definesc acest timp al culturii. Sau, alături de care, «definim acest timp al culturii»? Celor de departe, celor prin preajmă – recunoştinţă!” (p. 4)

Volumul este structurat în trei părţi: Evocări şi dialoguri cu Mihai Şora, Axente Sever Popovici, Vintilă Horia, Anişoara Odeanu, Arşavir Acterian, Ovidiu Cotruş, Petru Vintilă, Sorin Titel, Petre Stoica, În dialog cu Cornel Ungureanu: Ioan Pintea, Călin Crăciun, Daniela Sitar‑Tăut, Cristian Pătrăşconiu, Adriana Babeţi, Iulian Boldea, Robert Şerban şi Lăcrămioara Ursa şi un fragment de Jurnal.

Mihai Şora, „cel mai ilustru timişorean”, evocă în două dialoguri înregistrate o Timişoară de altădată care „face cinste” acestui oraş. Amintirile lui şi ale Marianei Şora oferă amănunte despre familii, despre felul cum s‑au cunoscut şi despre profesorii de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Mircea Eliade, profesorul de logică, era „atrăgător, fiindcă vorbea extraordinar de entuziast, la figurat vorbind, făcea spume la gură, toţi eram înnebuniţi după el.” (p. 16) Nae Ionescu era „un spirit extraordinar, care ne‑a trezit la gândire, ne‑a învăţat efectiv ce înseamnă să gândeşti. Îl văd şi acum cu gesticulaţia lui superbă, cu o eleganţă vestimentară ieşită din comun.” (p. 16‑17) Mariana Şora face o observaţie de bun‑simţ în legătură cu „povestea” cu Maitreyi. (p. 18)

Preocupat de realizarea unui portret întregitor al „personajului” evocat, Cornel Ungureanu se documentează şi oferă mărturii scrise despre acesta. Despre Mihai Şora afirmă că, poate, volumele lui de succes sunt cele de dialog. Aduce argumente din alţi autori cu care a dialogat filosoful: Tudorel Urian şi Leonid Dragomir. Se dovedeşte astfel generos, făcând un „serviciu” autorilor citaţi şi oferind cititorilor sugestii de lectură. Aşa procedează şi în evocările ce urmează.

Axente Sever Popovici este unul dintre cărturarii ieşiţi din închisori, alături de Ţuţea. Demn, a refuzat orice compromis cu comuniştii cu preţul renunţării la scris. A fost „bibliotecarul” lui Nae Ionescu care l‑a găzduit şi l‑a angajat la Cuvântul unde l‑a avut ca şef pe Mircea Eliade, „un om extraordinar de o civilitate fără seamăn”. Bun prieten cu Emil Cioran. Lui Vintilă Horia i‑a fost profesor în ştiinţele fizicii moderne. Cornel Ungureanu regretă că, deşi a discutat mult cu el, n‑a reuşit să‑l convingă să‑şi publice memoriile. Din cele nescrise se reţin aprecierile la adresa ilustrului arheolog Vasile Pârvan care „a vorbit despre tragedia greacă mai profund chiar decât Sofocle.” (p. 27) Şi la adresa lui Nicolae Iorga, „istoric pur”, mare profesor şi mare fondator de instituţii culturale. Sugestii de lectură: Biografia lui Nae Ionescu, semnată de Dora Mezdrea şi amintirile lui Coriolan Gheţie. Pe Arşavir Acterian îl evocă din acelaşi motiv, el mărturisind că are în „tolbă” multe amintiri despre Mircea Eliade, Emil Botta, Emil Cioran, Eugen Ionescu, despre „Criterion”, Vasile Voiculescu şi Mihail Marcel Avramescu. În scrisori, Arşavir Acterian aminteşte despre „consiliul” lui Cornel Ungureanu care l‑a determinat să vorbească cu directorul Editurii Cartea Românească, George Bălăiţă, despre publicare manuscriselor sale.

Corespondenţa şi implicit legătura cu Horia Vintilă a apărut după ce scriitorul timişorean a scris câteva articole despre opera lui şi după ce câţiva studenţi au scris şi au tradus din opera acestuia. După discuţii cu Eugen Tudoran, rectorul de atunci al Universităţii de Vest, cei doi au hotărât să‑l invite pe scriitorul care primise Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s‑a născut în exil. Întâlnirea s‑a amânat şi apoi a fost prea târziu. Timpul n‑a mai avut răbdare cu mulţi dintre cei evocaţi în carte. Este şi cazul lui Ovidiu Cotruş care ar fi putut să scrie despre Tolstoi, Dostoievski, despre Maiorescu, despre baroc. Avea o memorie extraordinară, iar conferinţele lui erau memorabile. A reuşit totuşi să termine cartea despre Mateiu Caragiale. A fost persecutat de regim, fiind prietenul lui Virgil Ierunca, de care nu s‑a dezis niciodată. De reţinut este şi prietenia cu Mircea Eliade care a scris în jurnal că „rar a întâlnit un român care să‑i fi plăcut atât de mult”. A trăit printr‑un miracol, fiind foarte bolnav, dar având o vitalitate uimitoare. Sunt transcrise în carte scrisori semnate de Mircea Eliade şi scrisori ale lui Arthur Dan‑Moşu, un personaj legendar al medicinii româneşti. Asta s‑a întâmplat după ieşirea din închisoare a poetului şi după internarea la Sanatoriul de la Săvârşin.

În evocarea Anişoarei Odeanu, criticul şi istoricul literar oferă date despre familia ei, despre arborele genealogic, despre începuturile literare, despre trecerea la poezie (primită bine de Monica Lovinescu) până la cărţile care o situează „După Urmuz şi înainte de Eugen Ionescu”. Citează dintre analizele cărţilor ei, din Geo Dumitrescu. Din postumitate, aminteşte monografia semnată de Gheorghe Luchescu şi de autoarea a numeroase studii, semnate de Elena Jebelean. În legătură cu sinuciderea Anişoarei Odeanu, după mărturia lui Eugen Jebeleanu, motivul ar fi fost neputinţa de a mai scrie. Din acelaşi areal bănăţean face parte şi Petru Vintilă. Meritul lui constă în faptul că a încercat să‑i descopere pe „uitaţii” Banatului şi pe scriitorii ţărani de aici. De asemenea, va scrie nuvele şi romane despre oamenii de seamă ai locului, cartea sa constituind o adevărată „enciclopedie” a Banatului. Într‑o scrisoare, Mircea Eliade s‑a arătat încântat de romanul său cronologic despre Mihai Eminescu. Stimulaţi de succesul său, tatăl şi fratele Mihai vor deveni şi ei memorialişti, scriind „povestea” vieţii lor. Un al treilea Petru Vintilă jr. a scris şi el un roman, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii pe care Cornel Ungureanu îl socoteşte „de o erudiţie copleşitoare”. Iată încă o sugestie de lectură.

În paginile consacrate lui Sorin Titel apar referiri la familie, la lecturile sale, la pasiunea pentru noul roman şi pentru film. Notaţiile criticului sunt memorabile. Lunga călătorie a prizonierului este un „roman al non‑locurilor” şi „al protestului”. În următoarele cărţi nu tehnica este importantă, ci povestirea. Ţara îndepărtată vădeşte întâlnirea cu scriitorii latino‑americani în vogă, cu Ion Creangă şi cu scriitorii care ilustrează barocul bănăţean. În Pasărea şi umbra apare satul bănăţean „vechi” şi Viena, „oraşul carnavalului popular”. Clipa cea repede şi Femeie, iată fiul tău sunt „cărţi ale Banatului imemorial, copleşit de luminile vârstelor aurorale”. (p. 110) Printre scriitorii bănăţeni care vădesc „o fidelitate dezinvoltă” faţă de proza lui Sorin Titel sunt pomeniţi Alexandru Deal, Gheorghe Jurma şi Florin Bănescu. Postum, i‑a apărut lui Sorin Titel romanul Melancolie şi biografia scrisă de tatăl său, Iosif Titel, piesele şi scenariile de film. În final, sunt transcrise ultimul interviu realizat de Brânduşa Armanca (p. 118‑124) şi câteva scrisori în care Iosif Titel îşi exprimă îngrijorarea şi nerăbdarea în legătură cu întârzierea apariţiei unor cărţi despre fiul său.

În evocarea lui Petre Stoica, se scoate în evidenţă „dubla sa natură, de poet şi de cărturar, de literat şi de comentator de poezie, de scriitor şi de degustător de rarităţi...” (p. 135). Se reţin informaţiile despre „boema” bucureşteană a anilor `50, despre relaţia cu grupul „Steaua”, cu A.E. Baconsky, despre afinităţi cu scriitori ai boemei din Viena, despre relaţia cu Trakl. Criticul este de părere că analiza poeziei lui Petre Stoica nu se poate realiza fără a lega opera sa de literatura Europei Centrale. Face apoi o paralelă cu Nichita Stănescu care era „preotul care împlinea un act sacru”, în timp ce pentru Petre Stoica „poetul se dedica, el este artefactul – este meseriaşul care împlineşte un act” (p. 143). Celelalte pagini luminează prietenia poetului cu pictoriţa Şerbana Drăgoescu, căreia îi va dedica un ciclu de poeme şi ultimul popas la Jimbolia.

Partea a doua a cărţii îl surprinde pe Cornel Ungureanu în dialog cu opt interviatori. Dialoguri apărute în revistele literare Mişcarea literară, Vatra, Orizont, Nord Literar, România literară, în Renaşterea şi la TV Timişoara. Din toate aceste prezenţe se poate realiza portretul unui scriitor complex care s‑a remarcat în triplă ipostază: prozator, critic şi istoric literar. Un scriitor care impresionează prin informaţie, spirit critic şi stil. Un om care trăieşte permanent „în umbra cărţilor în floare”: „De douăzeci de ani îmi spun în fiecare zi că în luna următoare voi pleca în concediu. N‑am reuşit încă. Poate luna viitoare.” (p. 192) Mărturiseşte că are afinităţi cu criticii generaţiei sale: Laurenţiu Ulici, Marin Mincu, Mircea Iorgulescu, Petre Poantă. Pentru el, cele cinci nume esenţiale din literatura română sunt Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Mircea Eliade şi George Călinescu. Dacă ar fi în juriul „Nobel” ar da premiul lui Varujan Vosganian.

Jurnal August 1989, ultima parte a cărţii, s‑ar putea intitula Cronica unei pierderi anunţate. Este vorba despre mama scriitorului care se va stinge în această perioadă. Când drumurile lui se vor derula între Timişoara, Lugoj, Caransebeş şi acasă, la Zăgujeni. Notaţiile consemnează întâlniri cu medici, rude, cunoştinţe, îndeplinirea stângace a unor treburi gospodăreşti, scrisul întrerupt, paginile chinuite, veghea mamei în ultimele ei zile. Zbaterea în încercarea de a‑i alina durerile şi întrebările răscolitoare: „Cum a fost viaţa ei, mă întreb acum, când e aproape de sfârşit? Aş fi putut să i‑o fac mai frumoasă?” (p. 251) Ştiu cum e, pentru că am trecut şi eu, cândva, prin toate acestea.

 

 

[1] Cornel Ungureanu, Dialoguri pagini de jurnal, Editura Brumar, Timişoara, 2021