LECTURI PARALELE

Jacques Le Rider pe urmele lui Stefan Zweig sau cum să rămânem departe de politică?

Colecţia inedită de texte scrise de Stefan Zweig[1] între anii 1933 şi 1942 şi reunite pentru prima dată de Jacques Le Rider şi Klemens Renoldner, conţine opiniile scriitorului austriac pe teme care au rămas de interes pentru cititorul european sau au redevenit actuale în contextul politic al prezentului deceniu. Ineditul volumul se regăseşte atât în textele traduse pentru prima oară în limba franceză cât şi în structura acestuia: textele sunt grupate în funcţie de anul apariţiei, fiecare an‑capitol fiind precedat de o micro – sau macro – cronologie: evenimente esenţiale din istoria lumii, din cea a Europei sau din biografia lui Zweig. Textele nu au fost reunite până acum nici în limba germană nici în limba engleză şi, după cum mărturisesc editorii, au ca punct de plecare discuţii despre situaţia catastrofică din Europa acelei perioade, nenumăratele ameninţări cu care se confruntau evreii şi multitudinea de greutăţi care apăsa pe umerii exilaţilor. Citit în paralel cu biografia publicată de George Prochnik[2] în 2014, volumul de eseuri poate oferi o imagine detaliată a începutului unei lumi pe care Zweig o anticipa cu un optimism care i‑a atras multe critici în acea perioadă, în ciuda destinului său tragic de european exilat datorită religiei.

În introducerea volumului de eseuri, discursuri şi conversaţii L’esprit européen en exil, Jacques Le Rider îl numeşte pe Stefan Zweig „un cetăţean al lumii aflat în exil” (33) şi caută răspunsul la întrebarea care a fost şi va rămâne de actualitate pentru toate generaţiile de scriitori şi filosofi: putem să rămânem departe de politică? Răspunsul este fie negativ, fie pozitiv, neexistând o zonă gri, acea indecizie pe care majoritatea şi‑ar dori să o experimenteze, însă care se transformă în cele din urmă într‑un „da” sau „nu” hotărât. După 1933, când devine clară politica antisemită a Germaniei, Zweig va fi atent la toate declaraţiile şi textele publicate, aşa încât să nu adauge o altă picătură în oceanul de ură faţă de Germania şi cultura germană, „având grijă să păstreze posibilitatea de a reconstitui într‑o zi ceea ce el numeşte unitatea spirituală a Europei şi a lumii întregi. Din punctul lui de vedere, denunţarea antisemitismului nazist de către un intelectual evreu din Austria, plecat în străinătate, nu ar fi cântărit greu în faţa propagandei naziste; poate că ar fi dăunat chiar evreilor aflaţi într‑un număr foarte mare pe teritoriul Reich‑ului” (Le Rider in Zweig 2020:34‑35). După cum era de aşteptat, cititorii lui Zweig au fost consternaţi, negăsind în discursurile sale condamnarea fermă a regimului politic din Germania nazistă. Cu toate acestea, după cum notează Le Rider, apoliticul nu îl fereşte pe scriitorul austriac de antisemitismul politicii naziste, iar cărţile sale vor fi arse în 1938 în piaţa centrală a oraşului Salzburg. Ceea ce remarcă Zweig într‑o scrisoare către Romain Roland, este faptul că „o nouă artă şi‑a făcut apariţia [...], arta propagandei. Un scriitor care doreşte să se exprime liber nu poate aparţine nici unui partid sau organizaţii politice. Doar conservând imparţialitatea şi obiectivitatea integrale putem să ne păstrăm influenţa morală şi autoritatea intelectuală” (266). Cu siguranţă, arta propagandei s‑a născut deodată cu cea mai veche comunitate umană, iar în secolul XX a avansat în acelaşi timp cu tehnologia, dar ceea ce propune scriitorul austriac este ca scriitorii şi filosofii să nu se lase amăgiţi de această artă, propunere care a fost rareori acceptată de această breaslă.

Dacă în 1925, Zweig consemnează în Les nouvelles littéraires că „simţeam, trăiam în spirit european; pentru mine frontierele nu erau decât linii fără realitate, limbi, simple nuanţe şi nu opoziţii, libertatea fiinţei umane [...]” (46), mai apoi, în 1935 notează în jurnal „a călători nu mi se par ceva straniu, ci ceva aproape natural. [...] două valize, una conţinând îmbrăcăminte, necesităţile materiale, cealaltă manuscrisele, rezerva pentru muncă şi spirit şi aşa suntem peste tot acasă”, pentru ca, mai târziu, în 1941, după ce este nevoit să ceară un paşaport de apatrid, pentru că cel austriac nu mai este recunoscut, să scrie „vieţii de nomad din hotel în hotel îi lipseşte calmul şi concentrarea şi asta începe să mă perturbe serios. Mi‑aş dori să trăiesc uitat oriunde, într‑un loc îndepărtat şi să nu mai deschid vreodată vreun ziar. Eu şi Lotte mergem şi mergem, fără să vedem la orizont refugiul definitiv” (49).

În multe dintre eseurile readuse în atenţia publicului francofon apare problema identităţii evreilor. Fragmentul Încotro se îndreaptă iudaismul (1934) subliniază pierderea convingerii că „doar noi [evreii] suntem singurul popor ales de Dumnezeu, cel mai bun, cel mai inteligent, cel mai nobil şi cel mai drept dintre toate naţiunile” sau că „Dumnezeu ne vorbeşte doar nouă şi că a creat lumea doar pentru noi”, fără a insista că această pierdere ar putea fi de bun sau de rău augur. Chiar şi în privinţa religiei, Stefan Zweig încearcă să rămână imparţial, anticipând spiritul multiculturalismului care va cuprinde Europa câteva decenii mai târziu, aducând argumente pro şi contra slăbirii credinţei în Dumnezeu: „cu siguranţă am devenit mai umani, în mod mai universal umani, mai fraterni faţă de celelalte naţiuni, dar încetând să ne credem infailibili şi de necomparat [...] cu strămoşii noştri, am devenit mai slabi, în sufletele noastre, din moment ce nu mai suntem credincioşi” (123). În mod surprinzător, după cum remarcă Le Rider, cu toate că scriitorul exilat insistă asupra lipsei de unitate socială, naţională şi religioasă a iudaismului din secolul XX (52), el nu trasează calea pe care va merge iudaismul şi nici măcar nu indică o direcţie de urmat, ci doar evidenţiază faptul că există un destin colectiv, iar evreii pot doar să găsească calea care să îi conducă către ei înşişi, fiecare pe cont propriu, pentru că „a fi evreu este o eternă căutare, o întrebare la care doar Dumnezeu singur poate răspunde” (124). În ciuda indignării exprimate de conaţionalii săi, Zweig va reitera faptul că antisemitismul ar putea fi una dintre modalităţile care îi va împinge pe evrei să caute cu adevărat identitatea pierdută.

În octombrie 1940, Zweig reia un text prezentat în 1936 la o conferinţă din Buenos Aires, Unitatea spirituală a lumii, după ce îşi declarase în nenumărate ocazii entuziasmul faţă de societatea braziliană, ignorând problemele apărute în urma colonizării Americii de Sud sau a diferenţelor sociale: „Brazilia nu a descoperit încă problema rasială. În acest gigant creuzet totul se amestecă din timpuri imemoriale; albi, indieni, negri, portughezi, nemţi, italieni, slavi, japonezi, creştini, evrei, budişti şi necredincioşi; nu se face vreo diferenţă şi nu există niciun fel de conflict” (57). Această societate multietnică şi multiculturală, formată cu câteva sute de ani în urmă şi nu din timpuri imemoriale, îi inspiră lui Zweig ceea ce mulţi ar numi „un optimism naiv, după cum declară chiar el însuşi (208). În eseul Unitatea spirituală a lumii, Zweig porneşte de la faptul că spiritul umanist şi iubirea faţă de semeni pot şi vor salva omenirea. Umaniştii „un grup mic, şi în majoritate savanţi săraci, fără putere şi fără influenţă au reuşit să salveze unitatea lumii rămânând fideli ideii de comuniune umană” (205). Armele lor sunt cărţile şi acestea sunt singurul instrument prin care se traversează graniţele impuse de limbi, se atenuează contrastele şi se reconciliază contradicţiile. Alături de scriitori şi filosofi se află toţi reprezentanţii celorlalte arte, cu condiţia ca ei să nu fie angajaţi politic, pentru că ubi ars ibi patria[3] (207). Regăsim în acest text ideea unei Europe unite, multiculturală şi multietnică, îmbrăţişată de politicieni europeni începând cu anii 1960, ajunsă într‑un moment critic după 2010, când Angela Merkel declară la Potsdam că încercările Germaniei de a crea o societate multiculturală au eşuat[4]. Ne întoarcem, deci, la ideea de Europă unită prin culturi (celebrul slogan Unitate în diversitate, adoptat în anul 2000, pentru a fi motto‑ul Uniunii Europene, adaptat după motto‑ul In varietate unitas! al laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Ernesto Theodoro Monetta).

Eseul Spiritul european, publicat în 1936, ca răspuns la un chestionar propus mai multor scriitori de către Nouvelles litté­raires, arată viziunea lui Zweig asupra viitorului îndepărtat al Europei unite: „spiritul european există, fără nicio îndoială, dar este încă într‑o stare latentă. [...] Datoria intelectualilor este să transforme această forţă latentă în forţă dinamică. Trebuie să încerce să paralizeze contra‑forţele care se opun. În primul rând naţionalismul [...] (192). Scurtele răspunsuri la cele patru întrebări formulate de jurnalişti, sunt dovada că Zweig era extrem de conectat la cotidianul european din cea de‑a doua jumătate a anilor 1930 (incluzând aici viaţa politică), chiar dacă s‑a autoexilat în America de Sud. Viziunea sa asupra unei Europe unite devine realitate în anii 1990‑2000, după ce intelectualii europeni s‑au unit pentru a face cunoscut în toate limbile şi tuturor claselor sociale ceea ce nota Zweig în 1936: „scopul adevărat este realizarea unităţii spirituale, morale şi politice a Europei” iar această Europă unită „nu se va putea face decât prin unirea forţelor materiale, economice şi spirituale” (193), în ciuda opoziţiei manifestată de mulţi politicieni. Mergând mai departe cu viziunea sa (numită de mulţi nu doar o utopie, ci mai degrabă un optimism naiv), Zweig adaugă că momentul creării Europei unite nu va fi unul final, căci se va continua unificarea spirituală a altor continente, apropierea de cele două Americi. Ceea ce trebuie evitat este naţionalismul european care se va naşte din manifestările naţionaliste ce au loc în interiorul fiecărei ţări (şi, aş adăuga eu, recolonizările). Un alt pericol este semnalat de Zweig şi în articolul Pescarii de pe malul Senei, publicat în 1941 în traducerea în limba engleză în Harper’s Magazine, dar scris în 1940. Pescarii din povestirea care deschide eseul sunt martorii auditivi ai execuţiei regelui Louis XVI în Piaţa Concorde, căci, în ziua în care regele este dus către ghilotină, iar capul i se va rostogoli în coşul pregătit pe eşafod, ei aleg să stea cu spatele la execuţia regelui, ascultând‑o, cu privirea fixată pe undiţele care plutesc pe Sena. Zweig însuşi se regăseşte în metafora pescarilor de pe malul Senei, căci se refugiază în munca de scriitor, pentru a‑şi feri privirea de ororile războiului mondial care era în plină desfăşurare. Acest pericol de a ne obişnui cu teroarea şi suferinţa cauzate de conflicte armate este justificat, căci „moartea a mii de persoane nu mai are astăzi de mult timp, după un an de război, un efect atât de puternic asupra afectului uman ca moartea a sute de persoane la începutul războiului. Ştirea, în ziar, păleşte, ea nu mai atinge decât intelectul, nu şi imaginaţia, nici inima obosită, epuizată” (362). De asemenea, această indiferenţă sau incapacitate de a empatiza cu suferinţa provocată de război este explicabilă, scrie Zweig, deoarece „ei [pescarii] şi‑au dat seama de infima putere şi valoare pe care o aveau în calitate de oameni simpli şi anonimi, în acele zile istorice şi de faptul că ar fi putut, fără îndoială, să se facă mai utili, doar încetând a fi în van spectatorii evenimentelor istorice ale căror sens le scăpa, şi revenind la munca lor, la activitatea cotidiană, intimă, silenţioasă şi ştearsă. [...] Căci voinţa naturii, este continuitatea. În timp ce îi distruge pe unii cu impasibilitate, ea cere ca alţii să îşi îndeplinească datoriile cotidiene cu o perseverenţă răbdătoare” (362‑363).

Parcurgând eseurile, dialogurile şi notiţele lui Stefan Zweig, adunate pentru prima oară de Jacques Le Rider în această colecţie, traduse din limba germană în franceză, am decis să mă opresc asupra celor trei concepte subliniate de Le Rider în introducere: scriitorul apolitic, viitorul iudaismului şi multiculturalismul viitoarei Uniuni Europene, chiar dacă am fost înclinată de la primele pagini parcurse să insist pe asemănările dintre anii 1936‑39 şi anul 2022. Voi încheia cu un citat din Misiunea intelectualilor (1941), care este la fel de actual astăzi precum era în momentul publicării. Eseul reiterează punctul de vedere al scriitorului austriac: triumful vremelnic al tehnicilor de propagandă mass‑media asupra vocii intelectualilor, manipularea maselor prin şantaj spiritual de către mulţi dintre politicieni, imposibilitatea ca toate vocile raţionale să fie distruse de guverne:

„Intelectualii îşi pot îndeplini sarcina de a combate fanatismul şi pasiunile care sunt pe cale să oprime viaţa tuturor ţărilor” cu răbdare şi convingere „căci marile mase, în toate naţiunile, nu vor altceva, în realitate, decât pâine şi pace” (Zweig 2020:383).

[1] Zweig, Stefan. 2020. L’esprit européen en exil. Essais, discours, entretiens (1933‑1942). Ediţie coordonată de Jacques Le Rider şi Klemens Renoldner. Paris: Editura Bartillat. ISBN: 978‑2‑84100‑688‑5.

[2] Prochnik, George. 2019. Exilul imposibil: Stefan Zweig la sfârşitul lumii. Bucureşti: Editura Humanitas

^[3] Acolo unde este arta, acolo este patria

[4^]    https://www.dw.com/en /chancellor‑merkel‑says –german‑ multiculturalism – has‑utterly‑ failed/a‑6118859