LECTURI PARALELE

Gruia Novac
redactor-șef al revistei „Baadul literar” din Bârlad, eseist și cronicar literar la revista „Scriptor” din Iași

 „Sunt poemul pe care‑l scriu...” (Miracol cu acorduri, culori şi miresme rare)

Eliberată de orice tip de fanatism, raţională până la totala stăpânire de sine, dacă ar fi trăit în vremea iluminismului, Sonia Elvireanu ar fi completat pleiada de cărturari iluştri ai acestuia.

„E atâta splendoare, nesfârşită/ iubire în făpturile şi culorile Tale,/ (...)/ Doamne, luminează‑ne cu iubire/ limpezeşte vederea/ să ne pătrundă splendoarea minunilor Tale!” (Minunile Tale, pg. 85).

Este aburul care vălureşte din „minunile” poematice (adesea psaltice!) ale volumului Însoriri în sâmburele liniştii, publicat la Editura Ars Longa, Iaşi, în 2022. Cele 152 pagini de poezie au devenit prilej, dorit altcumva, pentru o cronică cu arhitectură aparent eclectică, autorul asumându‑şi riscul unui melanj de detalii şi principii oarecum practice, cu rol nedeclarat (!) de didascalie. Ce să (mă) fac, sechelă profesorală!!!

Am certitudinea – care mă şi apasă mereu – că toată existenţa mea a constat în grija de a avea, permanent, un ochi pe mine (chiar şi când nu conştientizez simţământul), eu fiind, de fapt, subiectul de care trebuie să mă ocup. Starea asta mă încearcă şi la senectute, deşi n‑am avut niciodată (măcar în glumă) gândul de a mă considera narcisist ori egotist. Am dorit însă să fiu Eu. Şi sunt. Chiar şi când am întâlnit... oprelişti. Şi mi‑am amintit de mine, constatând că poeta Sonia Elvireanu, cu o răbdare neclintită, dar şi cu o modestie care‑i înalţă statura morală, acceptă potrivniciile vieţii cu seninătatea omului curat, trecut prin destule vămi. Dar nu pregetă să menajeze şi să interpreteze, cu calmul ce‑a pitit în el revolta, visurile pe care, altfel, le‑ar fi putut trăi. Aşa că, imperialul poem (dar nu singurul!) Foaia ca o baltă albă (pag. 92) încoronează şi cartea, şi gândirea.

Germanii l‑au elogiat pe Frederic cel Mare, francezii l‑au glorificat pe Napoleon, americanii l‑au cinstit pe Abraham Lincoln, austriecii au preţuit‑o pe Maria Tereza. Sonia Elvireanu reciteşte, ca de pe un palimpsest ascuns în pliurile unei gândiri poetice doldora de virilităţi binefăcătoare, Scrisoarea Doamnei de Sévigné, care, din Parisul unui sfârşit maladiv de secol 17, aminteşte că istoria, cu „istoriile ei”, se repetă aproape aidoma. Poemul întreg e ca o oglindă‑reverbér ce reflectă imaginea unor întâmplări ale istoriei de ieri, selectate de contextul vremii, iar istoria de azi, prin reiteraţie, le remarcă persistenţa. Pandemia, despre care se zice că... a trecut, e un pretext net (desluşit), admirabil, devenit subiect continuu. Scrie Doamna de Sévigné „din alte vremuri” (joi, 30 aprilie 1687):

„Draga mea copilă nu veni la Paris. Nimeni nu mai iese de frică/ să nu vadă flagelul abătându‑se peste noi..../ (...)/ Regele şi Mazarin ne închid pe toţi în apartamente. /(...)/ Îţi trimit două măşti caraghioase,/ toată lumea poartă la Versailles...”

După „răzuirea” fină şi atentă a rândurilor scrise citeţ şi cu grijă, poeta Sonia Elvireanu completează azi (joi, 30 aprilie 2020) stihuri şoptite parcă de un ecou afund:

„Copila mea dragă, să nu cumva să te întorci acasă,/ să ne găseşti închişi în apartamente de frica/ virusului perfid,/ (...)/ nu te lăsa bântuită de dorul de acasă,/ (...)/ îţi trimitem o mască albă, e la modă la curte, am preluat‑o şi noi,/ e unică, fiecare o poartă ca o eşarfă subţire,/ e celebru modelul, şalul lui Puşkin, dar l‑au deochiat/ o să‑ţi amintească de noi, de aşteptarea asta/ caraghioasă,/ şi nu te întrista, fata mea, ne vei găsi cândva,/ când o trece boala, cu părul albit şi inima uscată,/ de‑o fi s‑o abatem de la noi.”

În păruta lui simplitate, poemul cu titlu mereu cu răsunet cumpănit, poate din pricina asta persistent, impresionează prin aglomerarea (chiar aşa!) unor simţăminte ale gloatei umane, reprezentată aici de o fiinţă fragilă, singură, dar „trăind” umorile tuturor, finisate însă cu sagacitate:

„vise, copila mea dragă, doar vise, stăm în/ (...)/ locuinţe încartiruiţi;/ (...)/ chiar dacă suferim niţel...”

Pandemia, „mersul bolnav al cotidianului înfrânt” (pg. 88), eufemistic vorbind, bat‑o vina!

Aşadar, unele texte, dar mai cu seamă acestea din Foaia ca o baltă albă (poem cu o impresionantă metaforă ezoterică în titlu!), primordializează existenţialitatea, abia apoi, „însă foarte puţin”, zicerile literare. Asta înseamnă cuprindere, nu reducţie. Din teme, poeta şi‑a ales imaginile, construind astfel universul. Al ei, e adevărat, dar care, uluitor, e al nostru, fiindcă poezia, în toate ale ei, e un soi de vivisecţie, dezvăluind frământata însufleţire a vieţii, în succesiunea ei prin generaţii, dar şi rezistenţa ei vremelnică, „înflorind timpul răsturnat” (pag. 38). Poemul Podul de ierburi înflorite (pag. 66), de pildă, reface o câtime din aroganta existenţă a fiinţei vorbitoare, punând până şi neputinţele sub semnul aşteptatei speranţe.

„Cuvintele negre curg puhoi,/ se umflă, se învârt în furtună,// torentul îşi sapă albia/ (...)/ şuvoiul curge peste pielea fragilă,// (...)/ izvorul nu‑şi tulbură curgerea limpede,/ (...)/ se apără de duhul rău al cuvintelor/ cu ierburile înflorite la gurile sale,/ (...)/ reface podul surpat de furtuna de vară/ să se aşeze pe el curcubeul”.

Final apoteotic remarcabil!

Pajiştea verde (pag. 113) e o bijuterie fină, cu nimic oţios în substanţa ideatică, din care se iţeşte un fir dulce de alean...

„În marginea umbrei mele/ se aşterne cerul,/ o pajişte verde de trifoi înflorit/ prin care joacă vesel lumina,// horbota florilor alb‑violet/ îmi lunecă în privire/ şi văd cu ochii cerului/ ierburile înflorite de vară,// în deasa tăcere verde,/ vârful unui trifoi cu patru foi/ îmi reazemă melancolia/ precum ochiul cerului lumea.”

Poeta noastră (a mea, a ta, a lui!) vede lumea într‑un fel atât de personal, încât tu, cârcotaşule „obiectiv”, ai păcătui de‑ai socoti‑o inexpresivă. Lucius Annaeus Seneca ne spunea odată (pentru totdeauna!) că „adevărata bucurie e un lucru serios” (Res severa est verum gaudium). Versurile Doamnei generează bucurie, sunt serioase şi relevante, asemenea expresivelor stihuri următoare care nădăjduiesc să vă amintească, simplu, că nu e suficient ca doar să existaţi. Iată fragmentele:

„Îmi fac mal din pietre şlefuite de ape limpezi,/ netezite de curgerea neostenită din vad// (....)// mă aşez în margine şi aştept/ ca pietrele să‑şi rostogolească// poveştile către celălalt mal,/ de pământ înverzit de ierburi// prin care curg miresmele dimineţii,/ însoririle cerului, tăcerea şi depărtările,// stau între malurile de pietre/ şi pământ verde, roditor,// şi‑mi închipui că ascult apa limpezită,/ rostindu‑şi povestea de demult” (Între maluri ciudate, pag. 134).

Simţămintele poetei străpung suflete sensibile, trezindu‑le, la fel cum luminile farului singuratic sfredelesc întunericul întreţinând rătăciţilor speranţa „uscatului” izbăvitor. Poate de aceea multe din stările poetei, prea multe, cred, sunt de provenienţă tainică. Să fie din pricină că, oscilând, încă nu s‑a hotărât în care dintre lumi să rămână?!

„Stau pe o piatră de hotar,/ pustnic între lumi,// piatră de altar şlefuit/ de adierea luminii,// o rază îmi mângâie chipul de ascet/ până‑n străfund de ocean// unde se limpezesc zările” (Piatră de hotar, pag. 147).

Şi ca‑ntr‑o halucinaţie spontană, în care delirul e conştient-omenesc, ni se oferă surpriza unei mărturisiri care, fără să ne minuneze prea mult, ne aminteşte... adevărul cel mare:

„O zi va veni când vom fi cer,/ cerul meu contopit cu al tău,// nu‑i decât un vis ori o clipă/ atât de reală, încât o luăm drept vis// (...)// cântec nemuritor, Cerul” (Un vis poate, pag. 150)

sau:

„nebunia unui vis ce străpunge orizontul,/ punctul în care visul e viul şi viul e vis” (Punct de foc, pag. 151).

Poezia Doamnei Sonia Elvireanu e scrisă, evident, acum, în prezentul tezaurizat în iris, odorat, zvonit, dăruit, dar, deşi preocupată de clipa care numai ce a trecut, nu vei întâlni prea multe urme de nostalgie, pentru că nimic din ceea ce scrie nu e perimat, totul e proaspăt; amintirile sunt punţi viguroase care leagă succesiunile generaţiilor, devenind astfel viaţă vie. Poate o să descifraţi adâncimea poemului Pelerinul (pag. 46), tocmai că pare, în substanţa intenţiei, insolit.

„Te caut,/ pelerin rătăcit,// într‑o casă de ţară,/ vocea ta de profet,// ne desparte un prag/ şi aşteptarea,// blând tâmpla‑mi atingi:/ – ai venit.” Izbăvitoarea secundă a întâlnirii cu... aşteptarea!

Umorile femeii sensibile, Doamna Sonia sau alta asemenea, irosite cu dărnicie conştientă şi trează în sutele de stihuri iscate din har, capătă fineţea înfloririi şi supleţea crinului imperial. Totul devine stare întreţinută de un abur absolut al cuvântului cu temere ales şi hotărât. Şi peste toată truda, stăpânitoare, pluteşte o aromă inefabilă, ca de paciuli, „ca un miros sfios/ de iarbă tăiată”, cum a scris mirific Lucian Blaga... Doamna manifestă o voluptate furtivă pentru universul întreg, ba chiar un fel de desperare întreţinută nealeatoriu, precum focul, numai astfel asigurându‑se că poate ajunge la esenţele intuite.

„Duhul dealului odihneşte uneori mirat/ în grădini cu răzleţe fire de vie, printre tufe/ de mentă, zmeură, stânjenei şi bănuţi,// via îşi trece tămâierea în trupul lui subţiat,/ duhul dealului trece prin ea spre nicăieri,/ boarea de viţă îl învie ca pe mine mirul din meri” (Duhul dealului, pag. 131).

Mulţimea de teme copleşeşte întinderea privirilor poetei, de aceea selectarea câtorva ar putea fi saţiabilă: insula, nisipul, ţărmul, singurătatea („firul de iarbă descântă în verde tăcerea...”), vântul, crepusculul (mai mereu violet), poteca, cerul („cer înflorit/ în braţele tale”), lumina („merele‑n pârg/ lumina tăcerii”), iubirea („iubirea/ face din scoarţă, copac verde,/ îi înfloreşte/ până şi umbra”), curcubeul, cuvintele („cum ar putea ele să ştie lumina care dă gust tăcerii?”), virusul, dealul, crângul, copilăria („îmi intră în casă/ câmpul înflorit demult/ sub tălpile goale”), ploile, frigul etc., colorate, mai toate, în alb, albastru, verde, violet... („E atâta splendoare, nesfârşită/ iubire în făpturile şi culorile tale”).

Doamna Sonia Elvireanu, poetă viguroasă în slăbiciunea ei energică pentru vers, îndeamnă, prin tot ce scrie, prin ce şi cum gândeşte, la cunoaştere. Poezia Doamnei a apărut din curiozitatea femeii, conjugată fericit (şi exact!) cu aptitudinea estetică a purtătoarei de har („mirul din meri”), care, fără a constrânge limitele omeneşti ale percepţiei lumii, a îndeplinit un ritual – magic, până pe o treaptă posibilă – la finalul căruia ne‑a oferit un bun realizat cu pricepere neîndoielnică. Dintre atâtea bunuri lirice, unul e coparticipant la „încoronarea” operei:

„La un capăt de orizont,/ privesc prin spărtura norilor/ un colţ de mare,// te zăresc aşteptând pe stâncă/ până ce orizontul meu atinge/ linia zării tale,// punctul în care depărtările cerului/ şi visul pământului/ se prefac în lumină” (Linia zării tale, pag. 149).

SE vede astfel cum gândurile („depărtările”) şi visul (reflectarea!) se prefac în creaţie. Abia de aici înainte începe, singuratică

(„...nu văd decât şirul înnegrit pe papirus,/ pe care aş vrea să‑l şterg,/ să‑l refac în culori/ un nou început în reculegerea mea” [pag. 148]), drumul către... dincolo de zare. Pentru că „vocea Poetului se‑nalţă ca o ofrandă”.

8‑9 septembrie, 2022

Bârlad