LECTURI PARALELE
Carmen Neamțu
eseistă, Arad
Exploatarea sânului Julietei și alte reportaje cu farmec[1]
În pandemie, am călătorit din fotoliu cu cel mai recent volum semnat de Ion Cristoiu, din seria „Lumea văzută de un român rupt în fund”, serie al cărei prim titlu de note de călătorie satirice a apărut în anul 1996, la editura Pro. În 2007, la editura Hystoria, au urmat În vestă printre fracuri, iar în 2022, Crunta exploatare a sânului Julietei, la editura Martorul clipei.
Ion Cristoiu rămâne un reper în istoria presei românești nu doar pentru nenumăratele gazete pe care le-a fondat și dezvoltat (Evenimentul zilei, Cotidianul, Zig-Zag, Expres). Analizele lui de pe blogul cristoiublog.ro sau la televiziunile unde este invitat îmbină informația documentată minuțios cu un stil propriu, fermecător. Istoric al clipei, cum îi place să se alinte, Ion Cristoiu are o cultură solidă pe care nu o exhibă, ostentativ, în texte aride. Autorul are simțul măsurii limbii pe care o exploatează inteligent întru-un crescendo al argumentelor care conduc la ceea ce era de demonstrat. Textele lui Ion Cristoiu au întotdeauna o concluzie și îți dau de gândit. Demonstrațiile îi sunt logice, uneori surprinzătoare, dar niciodată plictisitoare. Citindu-l, poți exclama, și eu cred/ simt/ gândesc așa (sau nu?), dar „bine le mai zice”. Ziariștii buni sunt cei care găsesc formula firească de a spune exact ceea ce gândesc, indiferent de consecințe.
Structura elaborată, directă a povestirii, dublată de talentul reporterului de a te face să vezi exact ce a văzut/ auzit/ simțit/ trăit, este o calitate rară a jurnalistului, pe care Ion Cristoiu o are cu asupra de măsură și pe care o poți redescoperi și în acest volum. Deseori am analizat cu studenții editorialele lui Ion Cristoiu și modul curat, clar, de structurare al textelor. Dincolo de analiză, ele pot fi repere de scriere lizibilă și captivantă, modele pentru mai tinerii jurnaliști ce doresc să pătrundă în această profesie în care există mereu tentația superficialității.
Cartea de față oferă o călătorie relaxa(n)tă prin diverse locuri de pe mapamond. Noutatea abordării lui Ion Cristoiu presupune o privire a reporterului, plină de umor și încercând să demitizeze, să iasă din șabloanele călătorului-turist grăbit de azi:
„Călătorul în străinătate poartă cu sine, chiar de la trecerea graniței autohtone, convingerea că țara spre care se îndreaptă diferă fundamental de a lui. Firește, școala l-a învățat că extratereștrilor de aia li se zice așa, extratereștri, pentru că trăiesc în afara Terrei și, în consecință, oricât de costisitoare ar fi compania turistică, ea nu-ți poate oferi nici măcar în Alaska extratereștri la tavă. Totuși, undeva, în adâncul sufletului de călător, pâlpâie speranța că vei întâlni oameni și obiceiuri ciudate, despre care vei putea vorbi la întoarcere, nu fără o anume mândrie. Dând curs acestei nevoi, exploatarea turistică a tradițiilor duduie din plin pe toate meleagurile lumii”. (p.305)
Cu jurnalistul Cristoiu vezi Hamburgul și Baden-Baden cu alți ochi, urci în New York, cu avionul prezidențial, în Washington te întâlnești cu românii din diaspora, „loviți zdrobitor și iremediabil de boala fotografiatului”, descoperi Verona cu Julieta si balconul ei, care aduce o contribuție masivă la PIB-ul Italiei, găsești ferma de crocodili din Thailanda, din provincia Samut Prakan, de lângă Bangkok, ori cafeneaua Florian din Veneția, îi cunoști în alt fel pe noii japonezi ai Occidentului, rușii, cucerești cetatea Carcassonne, Pont d’Avignon și pe Pithia din sanctuarul lui Apollo, sub invazia consumerismului prosper. Constați că exploatarea tradițiilor „duduie” din plin pe toate meridianele lumii. Și că, într-o călătorie, ai mai mereu nevoie și de o privire destinsă, relaxată.
Ion Cristoiu te atrage spre reportajele sale cu titluri incitante. După parcurgerea notelor de călătorie nu vei fi dezamăgit că una citești în titlu și alta în textul propriu-zis: Mercedes-ul olandezilor – bicicleta, Cum m-am simțit în America la fel ca în Găgești-Deal, Victoria mea asupra turismului sexual, La revelion ca pe câmpul de luptă, Un păcătos la muntele Athos, A te p... la Paris, Cum m-au călcat în picioare niște thailandeze, Cum poți dormi în Balconul Europei (pe Costa del Sol), Cu 7 euro, trăiești un bombardament aliat infernal, Slavă Domnului că m-au luat drept italian!, Rosh Hanikra sau cum mi-am făcut plinul de caverne, Un obiectiv turistic mondial de prim rang: Chioșchiul de înghețată, Cum câștigă scoțienii din hachițele vremii, Nimic despre vechii greci, totul despre câinii și mâțele de azi etc.
Ion Cristoiu îmbracă în scris „geaca” umorului și a autoironiei și stăpânește stilul jurnalistic pe care îl exersează acum în notele sale de călătorie, directe, surprinzătoare, amuzante:
„Efortul intelectual cerut de călătorie e atât de mare, mai ales că trebuie să arăți, din când în când, prin exclamații, cât de încântat ești, că te apucă o foame înspăimântătoare, sub puterea căreia ai roade și tablourile de pe pereți, mai ales dacă sunt în ulei”. (p.21)
„Cei care-și pot permite să mănânce cât vor și cei care nu-și pot permite. Cei care nu-și pot permite se împart, la rându-le, în două: 1. Cei care continuă să lupte cu caloriile, într-o înverșunare amintind pe cea a omului care dă din mâini în lărgimea oceanului, deși habar n-are să înoate. 2. Cei care au abandonat lupta, zicându-și: o viață are omul și un stomac în burtă! Mă număr printre cei din prima categorie, subgrupa luptătorilor neobosiți. Iată de ce, pentru mine cel puțin, zborul cu avionul prezidențial a fost de fiecare dată un examen al vieții. Nu e deloc ușor să-i vezi pe toți cei din jur înfulecând pe rupte, trăgând beri după beri, în timp ce tu mesteci și mai acerb guma ce ține loc de țigări, de haleală și de băutură”. (p.41-42)
„Călătoriile oficiale sunt pentru Președinte un bun prilej de îmbunătățire a relațiilor cu presa. Jurnaliștilor deja de treabă cu Palatul li se mai toarnă miere în călimările lor și așa pline de sirop. Jurnaliștilor răi în cerul gurii li se mai pilesc dinții (...) După patru-cinci ore de mers cu avionul, orice călător simte nevoia furibundă de a cumpăra ceva”. (p.67-69)
„Nimic nu e mai sfânt la restaurant decât cele două momente de lectură decisivă: a meniului (la început) și a notei de plată (la sfârșit)”. (p.88)
„În prima zi a vizitei la Tokyo, ajungem la templul shintoist Asakusa. Tradiția obligă aici pe credincioși să bea dintr-o cană cu coadă lungă de lemn înainte de a se ruga. Evităm cu brio momentul, dat fiind că avem deja experiența catastrofei igienice numite cana de la fântânile românești. Evităm, de asemenea, momentul rugăciunii, constând într-o serie de plecăciuni, întrerupte de scurte bătăi din palme. Nu de alta, dar nu suntem șintoiști. Și de la căderea lui Ceaușescu, suntem mult mai prudenți cu aplauzele”. (p.305-306)
Sunt 398 de pagini în care descoperi amănunte uitate, ignorate, pentru unii mai puțin importante, din diverse colțuri ale lumii: Pont d’Avignon sau rentabilitatea lucrului prost făcut; barul din Muzeul artei erotice din Hamburg; deosebirea dintre Rai și Salonul Oficial; cel mai titrat wc de pe pământ, descoperit la castelul Edinburgh; capcana culinară burrito de la Cleveland; surpriza cu balconul Julietei care nu-i în stradă și misterul milioanelor de scrisori trimise, deși Julieta e moartă de mult; cum a ajuns Cristoiu singurul client din 1720 și până acum care a stat în celebra cafenea din Veneția, Florian, nu mai mult de câteva minute etc. Ion Cristoiu știe să dea valoare unei informații banale și să o ridice la rangul de eveniment ce poate naște o poveste, o reacție a cititorului.
În anul 2000, pentru ziarul la care lucram atunci, i-am luat un interviu mai amplu jurnalistului Ion Cristoiu. Am găsit în calculatorul personal interviul, de unde redau răspunsurile la doar două întrebări:
— Domnule Ion Cristoiu, se spune că dacă reușești să îl iriți pe cel intervievat el va termina prin a țipa adevărul numai de furie. Să pornim discuția noastră de aici. Ce vă irită cel mai tare astăzi?
— Mă irită mai ales incapacitatea unor oameni de a înțelege din viață, din trecut, din cărți, că totul este trecător chiar și funcțiile în care ajung. Toți se comportă la un moment dat ca și cum ar fi acolo sus pentru totdeauna. Al doilea lucru iritant pentru mine, nu îmi dau seama care dintre ele mă irită cel mai mult, poate chiar acesta, este încercarea unor români îmbogățiți peste noapte de a imita stilul de viață al ceea ce se presupune că ar fi stilul multimiliardarilor din Occident. Acolo oamenii de afaceri bogați trăiesc modest pentru că nu au timp. Noi avem o clasă de țoape din toate punctele de vedere, oameni îmbogățiți peste noapte, inculți, care nu țin altceva decât să imite ceea ce ei cred că fac bogătașii din Occident.
(...)
— O ultimă întrebare. Vi s-au solicitat numeroase interviuri, dumneavoastră la rândul dumneavoastră ați provocat dialoguri nenumărate. Există vreo întrebare care ați fi dorit să vi se pună în tot acest timp și nu vi s-a pus?
— E o întrebare dificilă. Poate ar fi trebuit să fiu întrebat ce mă consider? Și să răspund. Mă consider un ratat în mai multe domenii. Puteam să fiu un filozof foarte bun și nu am fost și nu sunt. Puteam să fiu un scriitor foarte bun. Și nu sunt. Puteam să fiu un critic literar foarte bun. Și nu sunt. Sunt un jurnalist foarte bun. Suma mediocrităților din diferite domenii a dat naștere unui jurnalist bun. Cred că aceasta este un una din cheile succesului meu. Asta nu înseamnă că sunt și mulțumit de faptul că nu sunt un mare scriitor. Preferam să fiu un mare scriitor, chiar dacă eram mai puțin vedetă, decât un jurnalist care e vedetă, dar una trecătoare. Lumea mă va uita după ce nu voi mai fi.
[1] Ion Cristoiu, Crunta exploatare a sânului Julietei, Editura Martorul clipei, București, 2022.