LECTURI PARALELE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

Borco aduce pusta, de lanţ, ca pe‑un cîine mare[1]

Scrisul lui Borco se citeşte ca şi cum ai trage o linie pe nară. E una din frumuseţile urîte din care mai vrei. Întîmplarea face că avem multe în comun, deşi sper că nu ne asemănăm în multe. Cu omul nu am o relaţie extraordinară, deşi am fost colegi de facultate, e prea sîrb pentru mine, whatever that means, dar pe scriitor îl ador, ceea ce face să poată exista sentimentul că am putea să mai bem o bere din cînd în cînd. Poate aşa este bine în viaţă, aşa este util să fie cînd scrii despre cineva – să te mîrîi puţin pe interior cu el. Poate atunci chiar are greutate să spui că scrisul lui e bun. Apoi să rîdeţi împreună, legaţi, totuşi, de cele bune, şi să vă amintiţi de tinereţe. Pentru că, în mod cert, ne leagă ceva. Cum învăţam noi, în acelaşi timp, să trecem cuvintele în cai. De stepă.

Borco e prea sîrb pentru mine, cum zic. Nu ştiu cum să spun asta frumos. Uite o încercare: dacă un dicţionar de sintagme ar fi unul ilustrat, la „cal breaz şi sîrb cuminte nu se există” ar apărea poza lui Borco. El nu te piscăleşte pentru că merţi să fii piscălit, ci pentru că e parte din substanţa lui să facă asta, ca în filmuleţele de youtube cu ţărci care trag de coadă căţei ce vor să se odihnească. La început e haios. Apoi devine obositor. Iar pentru 30 de ani, ai cunoştinţei noastre... e mult. De aceea, reîntîlnindu‑l pe Borco din scrisul lui, îţi tresare o sprînceană şi se duce în susul mirării. Şi îţi spui: uită‑te şi la băiatul ăsta, ce ascunde sub toată iritarea aia pe care ţi‑o dă sîrbul năbădăios. Şi începi să‑i ierţi, şi să numeri distanţa dintre voi în posibile beri.

Trebuie să recunosc că de la Borco am început să ademenesc, mai des, în fondul meu principal de cuvinte, definirea asta frumoasă, „pustă”. Mi‑a plăcut întotdeauna înserarea în Banat, privită dintr‑un tren care nu se grăbeşte, cu soarele ronţăind liniştit o linie a orizontului depărtată, care‑ţi permite să respiri. Dar, uneori (sau... ce spun eu aici? – deseori) iubim lucruri fără a încerca să le definim ca obiecte iubilile, fără să spunem ce se întîmplă acolo, de ne‑a apucat pe noi treaba cu iubitul, sau cum s‑a întîmplat. Borco şi pusta lui m‑au făcut să‑mi iau altfel pulsul ierburilor arse, al cîmpurilor tihnite, al înserărilor de aici. Alăturările lui de cuvinte cîntă altfel. Sigur, toţi ştim toate cuvintele, important e ce rîu şi ce capcană îşi ascute fiecare din ele, din îmbinarea lor, iar scrisul lui Borco e apă limpede, de la care îţi rămîne sete de mai mult. C‑aşa‑i în pustă.

Dar să vedem ce spune colegul meu într‑ale jurnalisticii, şi în joaca asta, cu vorbele, şi cu cîmpiile arse, atît despre el cît şi despre ce e în jur. „Regret că nu‑s mai şcolit în toate, mai şlefuit în gândire, mai ordonat. Că sunt doar instinct şi scânteie şi explozie nedirijată, uneori magic, alteori de prost gust. Nu‑mi aparţin deloc.” (pg 5) Şi, de nu îl cunoşti deja, te uiţi la scriitor, cu ochiul cititorului ce‑şi închipuie, dincolo de literă, şi îţi spui: aici e ceva!

„N‑am coaie de scriitor, asta e. N‑am tăria să‑mi asum public propria mea viaţă. Şi dacă aveam, n‑ ar fi fost de folos nimănui, decât poate mie, pe patul de moarte. O moarte pe care sigur aş fi murit‑o pe undeva direct din picioare, fără să‑mi pot savura gloria asumării de sine. Simpla convieţuire cu mine însumi a fost o performanţă istovitoare, o împovărare atinsă pe ici‑colo cu mici glorii personale, glorii care contează doar pentru noi înşine.” (pg 12) – spune Borco, şi îţi dai seama că pusta nu este doar sentimentul exterior, că, la unii oameni, e ceva ce se tîrăşte în interiorul lor, şi îi umple, şi le duce un soi de tînjeală după toate lucrurile care nu sunt, şi, uneori, începi să te recunoşti în ei. Mai ales atunci devine interesant, cînd începi să te recunoşti.

Nivelele la care îţi vezi faţa apărînd, glisînd în oglinda pe care o ţine nu doar în faţa lui, sunt mai multe, în funcţie de lumile suprapuse pe care le împarţi cu scriitorul. De exemplu, toţi colegii mei fotografi sau jurnalişti vor înţelege al dracului de bine asta: „Colegii mei fotografi erau de meserie electricieni, şoferi, manipulatori marfă şi portari. Se uitau la mine ca la naiba. CV‑ul meu era beton. Fiecare fotografie avea imprimată pe verso data şi numele fotografului, nu era loc de neclarităţi. Se muncea paisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Era finalul lui septembrie. Undeva departe, în altă viaţă, Aranca şi Mureşul înghiţeau apusul în lipsa mea.” (pg 14)

Uneori, fraza e scurtă, ca un pumn de mardeiaş, şi eficientă, şi te cufunzi în nostalgie, şi preiei legendele personale pe care Borco şi le‑a croit pentru sine ca pe propria ta piele: „Parcă eram în trenul de Aranca, doar că pusta avea culoare albastră, iar orizontul nu exista.” (pg 16), „Eram convins că, atunci când voi prinde primul peşte mare, viitoarea mea soţie, pe care nu o cunoşteam încă, va rămâne gravidă”. (pg 18)

Drumurile încîlcite şi neprevăzute, pe mare, cu trenuri, autobuze sau avioane, pe care Borco le trăieşte şi le povesteşte, căutîndu‑se pe sine printre faldurile de relief sînt alte lucruri în care eu personal mă regăsesc. Cu un amar pe care nu oricine îl poate recunoaşte. Pentru că noi am fost... să spunem... mai puţin cuminţi: „Boschetăreala asta nu mai era aşa de sumbră. Odată ce m‑am întâlnit cu mine, simţeam supravieţuirea garantată”. (pg 24), „Vindecarea poate fi câteodată ca o‑mbolnăvire, un secret pe vecie nemărturisit. Noroc că‑ţi rămâne dreptul la alienare, în caz de preaplin”. (pg 30)

Urmărindu‑l prin scriere, dau şi de o definiţie a scriitorului, scrisă (măcar aparent) de altcineva. Stau cîteva secunde, cuget, îmi spun că are dreptate: „Locuiesc într‑un beci, la locul de muncă. n‑am bănuit că‑ţi voi scrie după atâta vreme. Dar, iată, n‑ am uitat că ai două inimi”. (pg 43)

Iar Borco merge mai departe, strîngînd pe braţ, ca pe‑un buchet de ierburi amare, dar frumoase şi oneste, categorisiri despre sine şi despre pustă, pe care i le gust cu bucuria că le‑a făcut să existe: „Acuma vântul tace pe o limbă necunoscută mie, iar ploaia e doar o apă rece şi fără chip”. (pg 46), „Are scârţâitul roţilor căruţei, are sunetul strident al săpăligii în pământul secetos şi foşnetul lanurilor de porumb de la final de toamnă, are în ea scâncetul preotului satului şi prânzul de duminică, cu supă galbenă, groasă, cu piper şi pătrunjel”. (pg 77), „Câteodată, când ştii ce bei – ştii cine eşti”. (pg 77), „Aş muri zilnic, iubind toate cele nefăurite pentru iubire”. (pg 81), „Oricum, duminicile de august şi iulie sunt zile pentru oraş, atunci e depopulat, atunci îl poţi redescoperi, când oamenii‑şi iau familiile şi pleacă să colonizeze alte spaţii nefericite.” (pg 81), „Încă mai belim la etichete”. (pg. 89), „Spre ora 9.00, cu o ultimă sforţare, sâmbătă îşi leapădă haina de noapte pe borduri, ca pe o piele de şarpe”. (pg. 90), „Sunetul strident când amestecai în gură inelul de la cravata de pionier.” (pg. 93), „Poveste, întotdeauna nevoia de poveste. Câteodată realul nu e suficient.” (pg 106), „Încă mă mai cred Tarzan, madăfacăru’ suprem. Bullshit.” (pg 109)

Dacă tot m‑a provocat Borco, prin scrierile lui, să‑mi revizuiesc atitudinea faţă de pusta asta în care vieţuim, cu tot cu oraş, şi pe care o gustăm, măcar din cînd în cînd, ieşind dincolo de marginea urbanului, readucându‑ne aminte linia orizontului, depărtată, scriitorul vine, desigur, şi cu propriile lui moduri de a vedea fenomenul: „În pustă, cei care vor să plece nu se aruncă în faţa trenului sau în Mureş, nu se otrăvesc cu otravă pentru şobolani şi nu‑şi taie venele. Se spânzură. Acest act des pânzurare, acest demon al amiezii este tipic spaţiului deschis al pustei, în care orizontul te atrage ca un tărâm al făgăduinţei. Acelaşi orizont al cărui soare, spre care alergi la răsărit şi la asfinţit, e tot mai departe. Cu cât alergi mai tare spre el, e tot mai departe, acelaşi tărâm al făgăduinţei care‑ţi spune clar că nu pentru tine există.” (pg 124), „Fiecare pas pe care‑l faci spre soarele care apune, pe care vrei să‑l atingi, te îndepărtează şi mai mult de destinaţie. Vrei să‑l prinzi, să‑l închizi în şură, de fapt vrei să‑i opreşti actul de a apune, pentru că simţi apusul ca pe un mesager al morţii. Iar când răsare pe orizontul pustei, pe calea ferată care e dreaptă ca o cămaşă perfect călcată, din nou vezi că‑ţi fuge, deşi îţi este în bătaia puştii, în bătaia inimii, în linie dreaptă, iar tu eşti flămând ca un ogar rămas fără plămâni în cursa ta infernală spre acest iepure mecanic, dar viu.” (pg 127), „Eşti tu peste tot, în toată neacceptarea ta de sine. Ți‑e ciudă că arhitectul lumii a greşit acel milimetru care ţi‑ar da dreptul să fii ce ţi‑ai imaginat despre tine”. (pg 129)

Dincolo de învăţătura despre pusta geografică, am învăţat, din această carte, despre pusta unui om, privindu‑se, ceva mai prietenos, acum, cu pusta din mine. Poate mi‑am refăcut migălirea la un prieten. Nu ştiu. Dar mă uit la definirile astea de om peste care nu poţi trece oricum, şi îmi spun că sînt pe plus: „La vârsta aia când eşti nemuritor, pe când copiii făceau concurs să vadă cine poate să‑şi ţină respiraţia mai mult sub apă, eu încercam să nu respir de când zăream trenul în depărtare şi până ajungea în haltă. N‑am reuşit niciodată performanţa asta. Trenul venea încet, venea de o viaţă parcă. Şi tot vine, tâc‑dâh, tâc‑dâh, şi nicicum să ajungă. Şi când sosea, tot nu era acolo. Şi te pui şi aştepţi. Şi viaţa se opreşte din respirat în propriii tăi plămâni. Şi apoi te trezeşti la un moment dat că n‑ai aer şi nu ştii de ce. Aşteptăria. Aia ai fost tu în viaţa ta. Un peron peren. Şi din nemuritor devii doar nemurit.”, (pg. 130), „Sania a înlocuit‑o motocicleta, patinajul pe gheaţa Arancăi s‑a transpus în scris, pocnitul cu biciul s‑a transformat în like‑uri pe Facebook.” (pg 156), „Şi nu‑mi pare rău nici o clipă de nimic, deşi dezastrul a fost adesea parola secretă a inimii mele”. (pg 157)

Am mereu probleme cu finalurile lucrurilor de suflet pe care le scriu. Am stat şi pe ăsta cîteva zile. Hai să încercăm, totuşi, aşa, dintr‑o răsuflare: Borco, mă bucur că scrii. Că te scrii. Mă bucur să te citesc şi să văd prin ce alte cuvinte frumuseţea şi amăreala lumii de lîngă noi poate crea o lume nouă!

[1] Borco Ilin, Jurnal de pustă, Editura Humanitas, 2021.