LECTURI PARALELE

Ildiko Şerban
General pentru o zi şi o noapte

General pentru o zi şi o noapte[1]

„Se va înnora cu păsări şi gânduri şi peste sufletele voastre, aşa cum a rămas sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neştiind de unde să înceapă, a se rosti.”

– scrie Tudor Cicu în cuvântul înainte al romanului său Pierduţi prin Siberia.

Şi, da, avea dreptate, s‑a înnorat şi peste sufletul meu după citirea cărţii. Zile întregi nu am putut ieşi din imensitatea acelei dureri siberiene. Un ger crâncen mi‑a împietrit ţipătul apăsând nemilos peste neputinţa de a schimba ceva, dar ştiam că trebuie să scriu măcar câteva rânduri despre volumul al cărui subiect este atât de actual încât nu îmi vine să cred că vorbeşte despre evenimente petrecute în secolul trecut.

Cine mai este interesat, în afară de istorici şi câţiva pasionaţi de adevăr, de ororile celui de Al Doilea Război Mondial? Majoritatea oamenilor sunt conectaţi la propriul „război”, cel al supravieţuirii şi nu li se pare important alt război, uitând că dacă nu luăm seama la trecut, ne va surprinde viitorul care se va prăvăli peste noi, repetitiv, cu aceleaşi lecţii neînvăţate. Mai avem câţiva veterani de război, pierduţi în anonimat, de la care încă putem lua pulsul corect al acelor vremuri. Ei sunt eroii ai căror mărturii, în cazuri fericite ca acesta, sunt valorizate şi prezentate publicului.

Tudor Cicu a urmărit la T.V. Buzău, un interviu cu un veteran de război, colonelul Costea P., aflat în prag de 90 de ani, care îşi spunea povestea adevărată de pe frontul sovietic în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Felul în care povestea veteranul şi durerea lui, cum că avea o pensie de toată jena comparativ cu aşa zişii „eroi” ai revoluţiei, de cei oportunişti vorbea, a declanşat în scriitorul T. C. amintiri cu propriul lui tată care la rândul lui a petrecut şapte ani lungi pe front şi alte amintiri cu revoluţionari de mucava, despre care ştia sigur cu ce s‑au ocupat şi cât de „eroi” au fost.

„Cum să nu ţi se înnoreze, cum zice Nichita, sufletul ca de păsări negre, prevestitoare de furtună?... Un singur off avea bătrânul. Că, poate, îl ascultă preşedintele Băsescu, să‑l facă general. General pentru o noapte, măcar... Chiar, aşa! Pentru 429 lei, drept recunoştinţă pentru că ţi‑ai apărat ţara, cu maţele goale, unii, cu maţele pe afară, alţii a te gândi, acum, la drepturile revoluţionarilor de la 89, e strigător la cer.”

– scrie T.C.

Încet, fără să realizezi, de aici, de la această confesiune, aluneci în povestea romanului care este împărţit în 20 de capitole. Punctul de plecare este de la o lectură deranjată de nişte zgomote nefireşti care redeschid suspiciuni auzite ba la piaţă, ba pe la cunoscuţi, cum că în zonă ar umbla nişte fantome. Curiozitatea, specifică scriitorului, este pusă pe jar şi acesta începe să investigheze veridicitatea poveştilor intrând în contact cu diverse persoane şi situaţii care se leagă cam toate de război, prizonierat, nedreptate, durere, dar şi de perioada comunistă când se purta un alt tip de război şi anume unul care spăla creiere, sau măcar încerca, prin ameninţări, torturi, prizonierat şi execuţii. Acest demers reportericesc, întâmplător sau nu, îl duce în ograda veteranului de război care i se confesează şi îi dăruieşte câteva foi dintr‑un jurnal în care a notat printre obuze, sânge şi moarte, o parte din terifiantele experienţe trăite.

Apoi, să ajungi într‑o gară – Mihailovka, zicea bătrânul – şi să strângi, de pe podeaua trenurilor din gară, seminţele de in, să te hrăneşti cu orice găseai prin ele, mi se pare mai ceva ca‑n romanul lui Ehrenburg.

„Încărcaţi în vagoane puneam la uşile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu intre frigul, apoi ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de sub braţ. Ne dădeau un fel de peşte, scrumbii, pare‑mi‑se, că erau atât de sărate, de lingeam şuruburile îngheţate şi niturile vagoanelor, sorbind gheaţa, în loc de apă... până am ajuns în Siberia, în lagărele lor, de ne‑au pus la muncă. La începutul lui decembrie, ne‑am trezit, peste noapte, cu o viforniţă cum nicăieri pe faţa pământului nu fusese. Stepa rusă se frământa pe ascuns, vibra şi zguduia cu viforniţa ei toată pădurea din împrejurimi. Bătea acest vânt de stepă, cu toată mânia lui Dumnezeu. Cineva spunea că a văzut mercurul termometrului coborând la ‑30 de grade. Nu l‑am crezut. Numai că lacrimile ni se transformau în broboane de gheaţă pe obraz, dar trebuia să înfruntăm, mai departe, vijelia stihiilor deja dezlănţuite. Vântul năprasnic aducea grămezile de zăpadă, taman în locurile unde se aflau deschiderile la bordeie, aşa că trebuia să ne luptăm şi cu mormanele de zăpadă. Ca apoi, cu vântul acela în coastă, să înaintăm în coloane dirijate spre pădure, fiindcă lagărul avea nevoie de lemne, dar şi vagoanele din gara Tambov aşteptau să fie încărcate. Aveam căciulile legate strâns, sub bărbie, cu bucăţi de pânză trecute peste faţă, echipaţi numai în zdrenţe şi cu picioarele învelite într‑o pânză vătuită, trecută peste bocanci, arătam ca vai de noi, iar unii aveau doar pâslari. Locul carelor de cai, de până acum câteva zile, l‑a luat acum, săniile lungi trase de hamuri, în care se aflau, în locul cailor, prizonierii din lagăr. Se înainta spre pădure şi dinspre pădure spre lagăr, pe aceleaşi urme făcute de troianul de zăpadă. Nu se simţea nici urmă de animal sau pasăre, în pădurea siberiană. Doar strigătele şi durerile noastre, ca nişte bieţi cuci, în inimile noastre. Mă uitam cum cad mestecenii, sub loviturile securilor, iar sunetul acela sec îmi provoca o lovitură în inimă. Dar îi doboram la pământ, că doar nu erau pădurile noastre... În jurul nostru, mărşăluia escorta santinelelor sovietice, grăbindu‑se printre nămeţi şi legaţi de lesa unor câini lup. La deal trăgeam sub loviturile caraulelor însoţitoare, ca nişte zmei aflaţi doar piele şi os, iar la vale trebuia să alergăm dinaintea săniilor precum cerbii, ca nu cumva sa dea ditamai încărcătura peste noi.”

Astfel de pasaje sunt suficiente ca să ne imaginăm ce a însemnat Siberia celui de Al doilea Război Mondial. Să ne imaginăm şi să nu uităm!

În ceea ce îl priveşte pe eroul veteran de război, Costea P. Duminică, a apucat să îşi vadă visul cu ochii, dar numai pentru o zi şi o noapte.

„Cum adică l‑au făcut şi general? L‑au făcut, l‑au făcut! Într‑o seară a venit vestea de la domnul preşedinte al ţării... apoi, în altă noapte, a murit. Parcă a aşteptat doar să vină vestea asta şi a şi pus mâinile pe piept. N‑a zăcut, domnule! Nu! Pur şi simplu, aşa, dintr‑o dată.”

Cum a fost lungul drum dinspre prizonieratul siberian spre casă, sau câtă durere a încăput în inima sublocotenentului care a luptat într‑un război ce a furat milioane de vieţi nevinovate, cum vedeau soldaţii, de acolo din tranşee, rostul războiului şi multe altele le puteţi descoperi în romanul Pierduţi prin Siberia, dacă sunteţi pregătiţi să vedeţi prin ochii unui general, pentru o zi şi o noapte, un adevăr pe care majoritatea l‑ar ascunde sub preş.

Tudor Cicu, este autorul a peste 25 de volume. A scris poezie, proză, critică literară, în toate celebrând viaţa, iubirea şi bucuria de a trăi. A creat punţi literare şi umane şi s‑a aplecat cu bucurie şi seriozitate asupra textelor scrise fie de scriitori consacraţi, fie de începători, scoţând la lumină liantul cel mai important, dintre autor şi cititor, cel al emoţiei. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2009, Filiala Dobrogea.

Tudor Cicu spune într‑un interviu: „Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Fiinţă şi să‑i pătrundă în intimitate.” – şi chiar face ceea ce spune, nu numai cutezând ci şi reuşind.

[1] Tudor Cicu, Pierduţi prin Siberia, Editura Editgraph, Buzău, 2022