logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Monica Grosu
eseistă, Alba Iulia

 

Pergamentele uitării[1]

Cu fiecare nou volum publicat, se completează fizionomia lirică a poetului Radu Matei Todoran, adept al întâlnirii dintre cotidian şi etern, dintre idee şi trăire, dintre clasic şi modern. Dacă volumele precedente se situau mai mult în sfera unui neoromantism traversat de interogaţii şi nelinişti metafizice, Pergamentele uitării propun o cheie nouă de lectură, mult mai apropiată de tiparul momentului literar actual. Saltul de la ciclurile lirice grupate în Lumina din propria‑mi umbră (1998) şi Aş vrea să fiu iarăşi mesteacăn (2019), la cel recent ieşit de sub tipar este vizibil şi frapant prin deschiderile pe care le oferă. Reveria se lasă acum învăluită în viziuni stranii, de natură mitologico‑folclorică, registrul lexical se diversifică, la fel şi tonalitatea lirică.

Aşa cum subliniază Dumitru Mălin în Prefaţă, Pergamentele uitării se constituie în „volumul cel mai consistent din punct de vedere estetic şi ideatic”, abordând, într‑o manieră personală, temele mari: moartea, iubirea, timpul. Din toate înfăptuirile omului, din toate speranţele şi trăirile sale, se reţine foarte puţin, peste trecerea sa efemeră aşternându‑se repede uitarea, metaforic redată în titlu. Orice amintire reprodusă, orice notaţie poartă astfel în filigran o anume nostalgie, de aici tonalitatea specifică a poemelor. Atent atât la senzorialitatea lumii, cât şi la imaterialitate, poetul încearcă să surprindă impalpabilul, înaintând pe drumul viziunilor şi al unor închipuite metamorfoze. Aceste proiecţii devin exerciţii severe de înţelegere a destinului şi a propriului sine, producând o oarecare tensiune şi un anume dezechilibru sufletesc. Confesiunea îşi pierde treptat romantismul din volumele iniţiale, devenind gravă şi prelungindu‑se într‑o imaginaţie livrescă.

În poeme lungi, de turnură elegiacă, se dă lupta fiinţei cu uitarea. Lucrurile nu mai sunt atât de clare ca altădată, apele se tulbură în magma întrebărilor tot mai stăruitoare, tot mai lucide, iar în clocotul trăirilor apar viziunile tulburătoare, îndrăzneţe, purificatoare. Se deschid acum porţile unui univers de coloratură orientală, în contrapondere cu amintirea unui neam străvechi dacic. Aşadar, volumul în discuţie glisează pe o axă trecut‑prezent, teme şi motive, imagini şi simboluri, comparându‑le şi dinamizându‑le sensul. Uneori optica poetului pare suprarealistă, alteori atinsă de un fior metafizic. Oricum, prin introspecţie şi amintire se încearcă recuperarea unui timp, a unor energii, a unor momente din istoria lumii. De la primele două poezii ce deschid volumul, este evidentă această înclinare a balanţei tematice spre neantul de dincolo, spre hermeneutica trecerii, spre efectele palpabile ale acestei definitive plecări, iar acestea toate, multe sau puţine, notabile sau insignifiante, se aliniază metaforic, strat cu strat, pe hârtia de pergament a uitării.

Decorul predominant este de această dată cel citadin, iar simbolul clepsidrei împarte existenţa în două părţi distincte: de foc (suflu) şi de nisip (curgere), iar între ele cumpăna timpului. Radu Matei Todoran surprinde foarte frumos acest proces în versurile:

„Când clepsidra/ îşi pierde ultimul grăunte de nisip/ cel care cade în cealaltă lume de sticlă/ atunci o mână bizară/ o întoarce/ înăuntru suntem tot noi/ nisipul nostru/ timpul nostru cel preţios/ care până la urmă/ a ajuns rocă amorfă/ ritualul este acelaşi înăuntru şi afară.// Dincolo de lumea sugrumată/ vezi călugări smeriţi/ pregătiţi să‑ţi dea de pomană/ o lacrimă/ sau preoţi ori druizi ori vraci/ gata să repete a nu ştiu câta oară/ aceleaşi ritualuri ieftine/ despre apus.// Înăuntru nisipul/ nisipul...” (Nisipul sunt eu).

Fiecare poem în parte developează sensul filosofic al unei imagini, situaţii, întâmplări, într‑o încercare mereu reluată de radiografiere a destinului uman. Lipsesc de această dată iluziile compensatorii, până şi iubirea pare a traversa experienţa crispării, însă tot lasă, cel puţin în partea a doua a cărţii, să se întrezărească o speranţă:

„Mă priveşte în ochi/ îmi întinde o mână/ şi simţindu‑mi curgerea/ se grăbeşte să se amestece cu mine/ să fim o diluţie completă/ să putem folosi amândoi aceeaşi dorinţă/ acelaşi zâmbet/ aceeaşi şoaptă.// Îmi place lupta ei/ cu simultaneitatea/ numai că ea nu ştie/ că nimeni nu poate curge/ împreună cu mine/ pentru că nici eu nu pot curge/ odată cu mine/ ci pe rând/ ca un şarpe/ prin măruntaiele casei.” (Lupta ei cu simultaneitatea).

S‑ar părea că poetul asistă la un întreg fenomen ce schimbă lumea din temelii, context în care îi revin în minte toate poveştile trecutului, cu zei şi îngeri, cu daci şi zâne. Un univers eteroclit, şi totodată deconcertant, se încheagă sub ochii privitorului, iar constatarea poetului dobândeşte accente proverbiale:

„Jos oameni despuiaţi/ aşteaptă trecerea într‑o nouă eră/ cu zei noi/ şi obiceiuri schimbate/ ici‑colo câte un îndrăzneţ/ se căţăra pe stânci/ să vadă schimbarea lumii...” (Facerea lumii).

Incursiunea lirică alunecă intenţionat spre o zonă tenebroasă, pe care o investighează cu maximă luciditate. Sub această lupă a discernământului tranşant, chiar ironic, intră şi prezentul, măsurat la rându‑i de Un bătrân travestit:

„Timpul un bătrân travestit/ a venit la piaţă/ să vândă orologii blestemate/ secundele cad/ dintre dinţii roţilor/ ca nişte lacrimi.”

Cu acest nou volum, Pergamentele uitării, poezia universitarului Radu Matei Todoran îşi asumă o experienţă lirică, metamorfozată în viziuni personale, deopotrivă ordonatoare şi revelatoare. Densă, cu un registru lexical bogat şi aplecare spre comparaţia plastică, foarte expresivă, poezia lui Radu Matei Todoran este una de adâncime şi merită toată atenţia.

 

 

[1] Radu Matei Todoran, Pergamentele uitării, Editura Cognitiv, Alba Iulia, 2021