logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Igor Isac
prozator, eseist, Oraviţa

 

Anatomia unui mister[1]

logoAr fi absurd să intenționez să explic un fenomen, care de atâta e mister că nu poate fi explicat. Voi încerca să vorbesc despre anturajul în care acesta se manifestă și mai ales despre conexiunile și întâmplările ciudate, care au loc și care reflectă esența misterului, întruchipat în cartea Lucreției Bârlădeanu, Misterul din Est. De altfel, e primul ei roman. Autoarea trăiește de mai bine de două decenii la Paris, dar publică constant acasă, în Basarabia. Pentru noi, autorii români, tendința e inversă – trăind în Republica Moldova sau România dorim să publicăm la Paris, ceia ce este destul de dificil. Oare, de ce după suficient de mult timp de viețuire în Franța, Lucreția n‑a reușit să‑și publice mai întâi cărțile acolo și astfel să se integreze în cultura franceză, cum s‑a întâmplat cu autorii noștri postbelici sau mai nou cu Matei Vișniec și Andrei Makine? E greu de spus… sau mai bine zis, într‑un fel, „explică” misterul din romanul editat în 2020, la editura Arc din Chișinău, care de altfel a luat premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova.

O actriță din Basarabia, în anul 1991 merge în turneu în Franța. În timp ce se afla acolo și susținea spectacole în diverse localități, în luna august, la Moscova are loc cunoscutul puci, care avea ca scop restaurarea comunismului. Pe acest fundal politic incert ea decide să emigreze. Numele actriței e Valerie, un nume tipic franțuzesc, prin acest fapt autoarea ne sugerează că ea a fost predestinată să emigreze în țara lui Hugo și Balzac.

Romanul demarează cu o amintirea protagonistului – un necunoscut și misterios parizian. (Așa și până la urmă nu‑i aflăm numele și nici nu înțelegem ce ocupație are, de abia spre sfârșit aflăm că are aptitudini scriitoricești.) De fapt toată cartea e alcătuită dintr‑un șir nesfârșit de amintiri din diverse timpuri și locuri. Se succed, se intercalează, apoi parțial se substituie până acțiunea ajunge la un prezent revelator.

Necunoscutul își amintește cum a văzut‑o pe Valerie la o lansare de carte și i‑a atras atenția cu‑n farmec aparte. „O înfășura o aură, creând impresia că emana în jur lumină.” Și‑a dorit s‑o cunoască, ceia ce s‑a și întâmplat. A fost invitat la un spectacol, ce urma să aibă loc peste o săptămână. Valerie a jucat inspirat și cu multă dăruire și asta n‑a încurcat‑o să‑i dea un semn de pe scenă că îl recunoscu printre spectatori. El i‑a răspuns cu‑n zâmbet generos. A simțit că s‑a îndrăgostit. A invitat‑o după spectacol să bea un pahar într‑o cafenea, apoi s‑au plimbat pe străzile Parisului. Peste câteva luni de prietenie au decis să stea împreună.

După câțiva ani de conviețuire fericită (între timp li se născuse și o fetiță), la un moment dat ceva s‑a întâmplat și relațiile conjugale s‑au răcit. Valerie între timp se lăsase de actorie și a început să scrie piese de teatru, iar asta îi solicita extrem de mult timp. Acest fapt a făcut‑o să se înstrăineze oarecum de el. Apogeul crizei sentimentale a survenit când l‑a surprins că el, pe ascuns, își băgase nasul în manuscrisele ei. Acest gest provincial a supărat‑o la culme și a decis să divorțeze. Ceia ce s‑a și întâmplat, destul de repede, deoarece în textele la care ea lucra, el s‑a văzut redat dintr‑o poziție nefavorabilă. Totuși, în mod de neînțeles el continua s‑o iubească. Mereu îi ducea dorul și căuta prilejuri favorabile, dacă nu s‑o înțeleagă, atunci cel puțin să încerce să se apropie mai mult de ceia ce credea că Valerie este ‑ un miracol din Est.

Providența, grație profundei inspirații a Lucreției îl ajută și‑i scoate în cale o pictură extraordinară. Un portret din sec. XVIII, pe care‑l descoperă, în plimbările lui nesfârșite, în vitrina unui anticariat. După cum l‑a informat stăpâna magazinului, în tablou era întruchipat chipul Mariei – fiica unui savant din Est, nepoata lui Tolstoi. El s‑a îndrăgostit de portret și după câteva zile de frământări, revine la anticariat și fără să se târguiască procură tabloul. Chipul Mariei, pătruns de noblețe și gingășie i‑a amintit de Valerie. Ba mai mult decât atât, a văzut în portret o sclipire suavă din sufletul misterios al fostei soții. Ajuns acasă, a scos învelitoarea și a studiat minuțios lucrarea. „Maria stătea într‑o poziție dezinvoltă, fața ei albă, nasul drept, buzele plinuțe, senzuale, fruntea înaltă, încadrată de un păr deschis și lung, dar mai ales culoarea ochilor de un verde‑albastru – giuvaier pe care și l‑ar fi dorit orice femeie”. Dar și orice bărbat, care e în căutarea unui ideal feminin, după cum se pare era necunoscutul parizian. A atârnat opera pe perete și continua s‑o admire. Obsesia față de prințesa (după cum aflase mai târziu) portretizată devenise absolută. Astfel între somn și veghe pentru câteva clipe a avut senzația că Maria era vie și stătea lungită pe canapeaua lui din dormitor. Chiar era gata să facă dragoste cu ea, numai că în următorul moment a auzit un zgomot, ce venea din salon. S‑a dus să vadă ce se întâmplase și stupefiat a constat că căzuse portretul. Și asta l‑a pus pe gânduri.

În Parisul modern, tot mai luxos și mai costisitor, unde o seamă de catedrale catolice sunt închise sau transformate în galerii de artă și magazine de lux, unde tot mai puține spații sunt predestinate inspirației și revelației extrasenzoriale, toată această poveste de iubire, oglindită cu mult talent de Lucreția Bârlădeanu ar putea părea desuetă. Și cred că nu am fi departe de adevăr, dacă în mijlocul poveștii nu ar exista un exponent distins al lumii din Est, care aduce cu sine parfumul unor idealuri pierdute, cu toată nostalgia și poezia aferentă. Și de ce nu am putea fi înțeleși și respectați, noi cei din est, cu tot romantismul, poate pe alocuri anacronic și cu credința noastră creștină – ortodoxă, (poate prea pătimașă) măcar așa cum sunt, spre exemplu, respectați arabii și negrii? Să fim tratați de la egal la egal și nu condiționați să fim, în mare măsură, sclavii Vestului, prestând munca de jos. Doar, trăim în epoca globalizării și al așa zisului Political Correctness!

Valerie amintindu‑și care a fost motivul despărțirii, conștientizează că pe de o parte „o femeie are nevoie de un cămin pentru a se ști la adăpost, protejată de un soț iubitor”, iar pe de altă „avea certitudinea că acesta o apasă, o privează de libertate, o închide într‑o lume care o sufocă și nu‑i aparține.” Or, ea ca om de artă avea nevoie de libertatea absolută. Își permite să cucerească acea stare deosebită de spirit, scriind o piesă de teatru, oglindind mai mult sau mai puțin real situația în care se afla. Soțul descoperind adevărul se simte lezat în orgoliul de bărbat. Astfel intervine ruptura.

Protagonistul romanului, intrând în relații subtile (aproape reale) cu portretul Mariei, încearcă să afle istoria persoanei întruchipate în nemuritorul tablou. Se afundă într‑o bibliotecă pariziană și într‑o carte descoperă scrisorile Mariei (Lopuhina) trimise lui taică‑său, când aceasta, însoțită de maică‑sa, a călătorit prin Europa, oprindu‑se un timp mai îndelungat la Paris. Sau instalat într‑un hotel pe strada Rivoli, aproape de Sena, recomandat de unchiul Lev Tolstoi, unde cu ani în urmă locuise și el. Dintre epistolele trimise cele mai revelatoare sunt acelea în care descrie cu lux de amănunte înmormântarea fastuoasă a lui Victor Hugo. Împreună cu mama și Iulia Hașdeu (fiica distinsului cărturar român), pe care o cunoaște ceva mai înainte, merg pe Champs-Élysées să asiste la desfășurarea ceremoniei funerare. Autoarea vorbește despre unele momente deosebite din viața genialului scriitor francez, amintind printre altele și de dorința defunctului de a fi create Statele Unite ale Europei. Un moment aparte îl constituie evocarea că „Iulia a scris în cartea de doliu câteva cuvinte pentru cel mai mare poet și cetățean. Apoi și‑a șters lacrimile și a zis că singura ei consolare este că acum o va regăsi pe fiica sa Lepoldina, care a murit la doar 19 ani și cu care scriitorul a întreținut legături spiritiste” Nu este întâmplătoare această evocare, după cum nu e întâmplătoare întâlnirea celor două personaje. Peste câțiva ani subtila și talentata Iulia va pleca la cele veșnice și tatăl ei, scriitorul B.P.Hașdeu, restul vieții v‑a ține legătura  (prin intermediul ședințelor spiritiste) cu sufletul nemuritor al fiicei sale iubite. În memoria ei v‑a înălța la Câmpina un castel. Și Maria moare de tânără și de asemenea memoria ei este înveșnicită de un castel monumental. Sufletele acestor copile tinere ne călăuzesc de‑a pururea speranțele noastre.

La un moment dat, el descoperă în bibliotecă o carte în limba rusă, undea existau pozele castelului impunător, cu câteva imagini din interior. Printre obiecte religioase a văzut și portretul Mariei, pe cale‑l deținea. Dorea să înțeleagă mai multe despre cele văzute în imagini, dar nu știa rusa. A apelat la o cunoștință, o rusoaică stabilită la Paris. Aceasta i‑a dezvăluit unele secrete, descrise în carte, cum ar fi că în castel exista o cameră unde aveau loc ședințe de spiritism, la care asistau unele personalități ale timpului. Țăranii care locuiau în preajmă nu priveau cu ochi buni castelul, credeau că este bântuit de fantome. „Unii mărturiseau că văzuse în repetate rânduri cum ieșea noaptea din castel o fată îmbrăcată în alb, risipind în jurul ei flori. Dimineața spre uimirea tuturor pe cărările din jur erau găsite petale de flori.” Apoi a aflat cum mai târziu, când castelul funcționa ca muzeu, niște tineri au pătruns în interior și au încercat să profaneze lucrurile sfinte, pentru care au fost pedepsiți, dispărând fără urmă în condiții destul de stranii.

Aceste manifestări mai mult sau mai puțin mistice nu‑l lasă indiferent pe francez. Dimpotrivă, încearcă să creadă în aceste lucruri aparent întâmplătoare, care la o privire mai profundă înțelege, că de fapt sunt extrem de subtil și impecabil regizate. Această credință în predestinare e marele mister al Estului, față de care Vestul, (din lipsă de credință) e total indiferent, având deseori o atitudine cinică și chiar sfidătoare. Astfel protagonistul își schimbă atitudinea față de portretul Mariei, al cărui proprietar este. Începe să aibă un respect aparte și i se face rușine și frică de capodopera sechestrată. Totodată își revede propriile opțiuni existențiale.

Dacă inițial era obsedat de portret, ca de o valoare estetică, ulterior a înțeles că în chipul celei întruchipate caută un ideal feminin. Astfel pentru a înțelege misterul portretizatei era gata să meargă până în pânzele albe, adică în Rusia să viziteze castelul ridicat în memoria ei. Dar, trezit cumva de fiică‑sa, care are o atitudine ironică față de gusturile lui estetice, își dă seama că această pasiune oarbă pentru portret se întâmplă nu atât pentru a afla adevărul, ci pentru ași satisface un orgoliu. Or, cum zice autoarea „Orgoliul părea a putea ucide.”

Destinul, în ultima parte a cărții, îi întinde o cursă. Brusc fiica lui, Delia se îmbolnăvește grav. Nu se cunoaște cauza bolii și nici diagnosticul nu poate fi stabilit. E în comă, la un pas de moarte. Medicii nu mai știu ce tratament să‑i aplice. El fiind în continuare cuprins de o stare mistică, are impresia că ultima dată Maria din portret l‑a scrutat ciudat și destul de rece,(asta după ce fiică‑sa și‑a exprimat nemulțumirea.) Astfel a avut senzația că boala misterioasă a fiicei a fost provocată de ea. Se gândește că în mod urgent trebuie să apeleze la o „vrăjitoare” și prin intermediul unor ședințe de spiritism să intre în contact cu sufletul Mariei, fiind aproape convins că va afla de ce s‑a îmbolnăvit fiică‑sa și cum poate fi tratată. Își amintește de un amic care o cunoaște pe Aurora Cornu. Da, prima soție a excelentului scriitor Marin Preda. Apelează la el și a doua zi ajunge în anturajul distinsei doamne. Ea are o biografie fabuloasă, pe care francezul parțial ajunge s‑o cunoască. După patru ani divorțează de Preda și‑n anii ’60 emigrează la Paris. Aici se recăsătorește cu‑n apreciat om de televiziune, român. Are o carieră fulminantă în domeniul artei; se filmează într‑un rol titular, al celebrului regizor Eric Rohmer, colaborează la Europa Liberă, scrie cărți de versuri. Deși, cea mai bună carte rămâne ce‑a scrisă în perioada mariajului cu Marin Preda, în ciuda obsesiei pe care a avut‑o aproape toată viața că „la umbra arborilor falnici nu cresc decât buruieni”. A fost prietenă cu‑n celebru jurnalist cu serioase preocupări ezoterice Jean Pârvulesco, care o influențează și mai târziu face un film în această direcție.

Întâlnirea dintre cei doi e destul de agreabilă, se precipită un dialog subtil și până la urmă are loc și ședința de spiritism. Dar cea mai profundă lecție despre misterul din Est i‑o oferă însăși doamna Cornu. (Cum, pe bună dreptate se zice viața bate filmul, în cazul de față literatura.) Lumea era la picioarele ei; îi ultimul deceniu a trăit între America și Paris, avea bani, era o persoană recunoscută și respectată, etc. Dar, la un moment dat, a înțeles că e aceasta e puțin. Fiind măcinată de nostalgia după trecut, după țara sa, cum de altfel se întâmpla și cu Valerie, a decis să‑și scarifice o bună parte din bani economisiți pentru a ctitori o mănăstire la locul de baștină. „Încercăm să ne construim o nouă identitate, bâjbâind prin diverse teorii până ne înecăm în angoase și ură de sine.” Zice ea într‑un moment de cumpănă. Decizia ei îl impresionează foarte mult pe francez și‑l face să înțeleagă cu adevărat misterul din Est.,, Ce fel de speță umană trebuie să fii ca să‑ți cheltui banii, dacă îi ai, nu pentru a‑ți satisface cine știe ce fantasme personale, chiar dintre cele mai exotice, ci să‑i investești într‑o mănăstire, situată pe un deal, undeva la poalele Carpaților?” Se întreabă nu doar retoric Lucreția Bârlădeanu. Întrebarea, desigur, rămâne fără răspuns… În fața misterului nu poți decât să te miri și să te bucuri.

Deznodământul e cumva previzibil; protagonistul își înfrânge orgoliul și egoismul și oferă tabloul unui muzeu. O capodoperă, asemenea unei femei frumoase nu pot fi ținute în captivitate, ci au nevoie de libertatea absolută. Și ele nu pot aparține doar unei singure persoane, ci lumii întregi. Această adâncă înțelegere a sufletului uman a fost impulsul pozitiv care a întors‑o (bineînțeles cu ajutorul tratamentului inspirat al medicilor) pe fiică‑sa la viață. Și a revigorat relațiile sentimentale între el și Valerie.

 Un roman excelent, care nu putea fi publicat la Paris, din simplu motiv că Vestul, tot mai snob și mai blazat, nu mai crede în existența sufletului. Din păcate, în mare măsură în postmodernismul occidental sufletul e absent. Cartea Lucreției Bârlădeanu e binevenită acasă.

 

[1] Lucreția Bârlădeanu, Misterul din Est, Editura Arc, Chișinău, 2020.