LECTURI PARALELE

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

O poezie oximoronică?[1]

Doina Adriana Nicolăiţă scrie, uimitor, o poezie scientist‑metafizică, dacă pot spune aşa. Asta în pofida atmosferei lirice de azi, mai ales a tinerilor poeţi preocupaţi mai tare de dezvrăjirea poeziei şi scăldarea, dacă nu scufundarea ei în „proza zilei”. Atît la nivelul limbajului – unul de uz curent – cît şi la cel al imaginii paupere – că de viziune nici că e vorba. Asociez, poezia Doinei Adriana Nicolăiţă, cu cea, să zicem, (fireşte exagerînd puţin), a unuia dintre cei mai valoroşi poeţi şaizecişti, din nefericire rar vizitat astăzi, Cezar Baltag, cel din Ceasornicul: „Trece Nimeni visător,/ blond şi înmărmuritor,/ printr‑un veşnic şir de numeni/ la acelaşi numitor// Cel ce nu e a venit,/ cel ce e s‑a risipit./ Lîngă tîmpla mea începe/ plus şi minus infinit.” Poeta Doina Adriana Nicolăiţă are varianta ei lirică, nu mai puţin provocatoare: „Plutesc prin nesfîrşitele cercuri lăptoase,/ dincolo de super‑roiul de galaxii Laniakea/ exultând Adevăratul Sine şi/ plonjez în spuma infinitelor posibilităţi.// Devin o copărtaşă la măreţia cosmică.” (p. 76).

Poeta asociază stupefiant, fără să‑şi facă probleme de semantică sau de incompabilităţi, cuvinte rare sau pur şi simplu inventate de ea însăşi pe care nu le găsim prea uşor în DOOM: gameţi, fractalic, vortex, quark, tabionic, cu fraze, idei, viziuni, cuvinte încărcate doar misterios de sens din Bhagavad Gita sau din Upanişade. Multe din poeme par porunci, imperative tantra.

Cel mai interesant, în această carte, este grupajul de poeme intitulat şocant Noneu, o formă, spune autoarea însăşi de „disipare”: „Ne disipăm în diversitatea pe care o negăm” (p. 51). Scurtele ei poezii degajă o stare de reflecţie aforistică cel mai adesea în cuvinte care plesnesc cu stranietatea lor auzul: „Marea resetare/ ar putea trece prin tine/ direct în spuma laptelui/ spre nicăieri// Privit prin ochiul lui Horus/ ai putea deveni un quark/ al nevăzutului// plutind în neştire/ până la simplitatea/ cea mai aproape de desăvârşire” (p. 54).

În rezumat, putem spune că poeta nu face economie de grandilocvenţă şi preţiozităţi lexicale, unele, e drept, vibrînd liric, altele doar uimind cititorul prin ambiguitatea lor etanşă. Atunci cînd poeta coboară limba în care scrie din ceruri prea înalte, simplificînd‑o într‑o reflecţie lirică fumoasă şi transparentă, sentimentul cititorului e unul de reală plăcere: „Contemplu nimbul propriu/ rotindu‑mi strălucirea luminilor/ precum păunul penajul/ împletit într‑o intenţie/ clară, bine susţinută: devin cuantic.” (p. 61).

[1] Doina Adriana Nicolăiţă, Răsfrîngeri în infinit, Editura Mirador, 2022, 80 p.