CRONICA LITERARA

Vasile Dan
eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

O poetă excelentă, în absența criticii literare[1]

Nu știu cîtă poezie se citește astăzi în România. Mi-e clar: mult mai puțin decît se scrie. Fiindcă acum e liber la publicare. Oricine se poate publica pe sine însuși fără nicio cenzură sau control estetic. Rețele de socializare, Internetul sînt doldora de autori. În primul rînd face book-ul. Cei care nu scriu sînt instant critici literari de ocazie. E drept: au o singură unitate de măsură: like-ul. Un fel de aplauze mute. Dacă un autor, care e și poet, nu evadează la timp din bălăceala asta de pe rețeaua de socializare, va fi sigur îngropat în epitete fade, stupide la superlativ, anonime. Dar nu ajunge doar să evadeze din rețeaua deasă și euforică de socializare. Mai are de sărit un pîrleaz: editura. Fiindcă nu doar Internetul, face book-ul  etc. îngroapă autorii inocenți, cu potențial să zicem de evoluție, ci și altă instituție, și ea multiplicată la infinit, oricum greu numărabilă, cea a editurii.  Aceasta era cîndva prestigioasă, exigentă, cu gust și sită de cernere literară, uneori proverbială. Acum a puiat copleșitor. Nimeni nu a putut, și cred că nici nu va putea în situația în care nimic nu poate împiedica multiplicarea ei sine die să știe cîte edituri sînt astăzi în țară. Am încercat să inventariez pe cele din Arad: cîteva zeci, la număr. Dar am descoperit, vai, tardiv că tot mi-au scăpat de la inventarierea mea vreo două-trei. Problema creșterii logice a numărului cititorilor nu și-o pune nimeni. O scriere tipărită, fie și în versuri, aparține în primul rînd autorului ei. Uneori, vai, și în ultimul rînd. În acest mediu vivant al scrisului mecanic se poate întîmpla și cîte o minune. Un autor să fie și scriitor. Am ocolit puțin comentariul critic direct la o carte, o spun din capul locului, șocantă – valoric, ca stil poetic, ca substanță de viață pusă la vedere și, nu o dată,  la vivisecție, la anamneză a suferinței de a trăi – Otrava, și-o numesc pe autoarea însăși, cu numele și prenumele ei: Violeta Pintea. O autoare care aproape s-a îngropat în mlaștina „fb”-ului din care acum iese, cu această carte, ca în metafora aceea a nufărului din mediul lui nu o dată tulbure, mlăștinos.

Poezia Violetei Pintea face implozie la lectură, deschide un vacuum în tine, își înghite, dintr-una, cititorul, îl confiscă. E o poezie a negației virulent ontologice, care dizolvă fără milă locurile comune, inerția vieții, starea ei domestică, circuitul inerțial și mereu previzibil cotidian. Poemul țîșnește din primul vers, din primul cuvînt, din primul sunet sălbatic ca un țipăt:

un strat de pămînt,
peste un strat de cer,
alt strat de pământ peste alt strat de cer
și tot așa...
în culisele nopții luna învață fluturii
să mintă despre dragoste,
apoi nimic nu mai are sens,
toți locuiesc în aceeași peșteră
cu multe, prea multe etaje.
un strat de oameni
peste un strat de fluturi,
alt strat de oameni peste alt strat de fluturi
și tot așa...
ca-ntr-un tablou
spânzurat pe-o sârmă
cu rufe murdare (p. 5)

Otrava e o carte de poezii fără titlu, clar inconfortabile. E una devastatoare, crudă în expresie și sentimente, rece, acidă. Senzația care mi-o dă e aceea de izbuc țîșnit din piatră seacă:

și cine a fost odată  în iad
nu-l va putea uita niciodată
pe Satan

și pentru asta
nu vor bate niciodată clopotele.

când ne vom îmbrățișa,
un înger va sparge cireșe-ntre dinți
și, zâmbind, ne vom gândi
la trădare.
nu toți bărbații sunt îndrăgostiți de tine – mi-ai spus
în timp ce începeai să miroși a cadavru, așa mi-ai spus
și ți-ai apropiat gâtul
de secera tăioasă a lunii.
din urechea mea cădeau perle negre
care semănau cu niște insecte otrăvitoare,
poate chiar asta erau, niște insecte
ieșite din sâmburii cireșelor risipite
de îngerul care se grăbea
să prindă ultima cursă
a ultimei stele căzătoare... (p. 8)

Virulența acestei poezii  pîrjolește totul în calea ei, în special locurile comune, simbolurile unanim acceptate, devenite platitudini, expresii consumate, truisme:

era o vreme când existau oglinzi
și femeile credeau că seamănă cu florile sălbatice
sau cu luna când trupul lor
scânteia noaptea.
așa a fost inventat focul.
din miezul trupului ei a fost luat
primul bob de jar, a fost luat de
mâinile lui și pus între pietre.
apoi le-a fost dăruit somnul și toate
nălucile care veneau
cu daruri mincinoase
până  când s-a trezit șarpele
și-n toată nebunia aceea
din solzii lui a făcut prima oglindă
și-a pus-o în fața femeii
și nimic, nimic altceva
nu a mai spus... (p. 11)

Poezia e o stare de transă, singura în care merită să respiri liber și necondiționat de piedici de tot felul. În trezie numeri mereu lucrurile lipsă, pierderile clipă de clipă, furia și geometria diformă a lumii:

îmi place să fie târziu –
este ca și cum aș intra
în camera de noapte a îngerilor, asta în zilele
fără pâine și apă.
aș intra doar pentru că nu am unde să merg.
aș intra și le-aș ghici în palmă.
e vremea unei ploi fine și străvezii ca o dantelă,
oamenii vorbesc în șoaptă și-i ascult pe cei care
încearcă chei de aur, de argint, încearcă
să descuie și să intre în camera aceasta
care nu are nici ușă, nici lacăte, uneori
trec prin ea, dar nu înțeleg că prin ei înșiși trec
și-i doare ceea ce e stricat și nu înțeleg
de ce-o doare când palmele lor
nu mai au destinul în ele
apoi urmează o ploaie ca o armură
și-i simt cum pleacă somnoroși
și prea obosiți, trecând prin mine
bolnavi de frig
și singurătate... (p. 13)

Toată cartea Violetei Pintea, oriunde ai deschide-o, conține poeme dure în expresie, cinice în trăire, nu o dată delirante, onirice, atroce, dar nu lipsite de o congruență ascunsă:

sub carnea asta ca o povară
– împăratul e gol –
împăratul e murdar
și stă cu sabia lui de tinichea
înfiptă în coapsa ta ca într-o teacă.
ai pumnii plini de monede cu efigiile celor
ce sângele tău l-au bătut pe piatră
și-apoi te-au vândut ca sclav în amurg,
în amurg când la sărbătoarea sfintei minciuni
toți beau din palmele bacantelor
elixirul negru al morții.
Cândva vei adormi cu ochii deschiși
știind că ai omis să închizi porțile
prin care ultimul vis
îți va ieși
din carne... (p. 36)

Ceva din golul existențial atît de insațiabil la Emil Cioran sau din cruzimea sălbatică și nudă a poeziei Angelei Marinescu mijește și aici , în Otrava Violetei Pintea:

s-au uscat oamenii.
poți să-i sfărâmi între degete: ei nu vor ști.
vor continua să cheme taxiuri
în care vor adormi supravegheați
de contorul mecanic
ca o inimă muzicală a șoferului indiferent
la visele care ucid între ele
pe bancheta din spate.
ne trezesc rănile.
ca și cum cineva și-ar înfige degetele în noi
să-l scoată pe dumnezeu dintre oase. (p. 149).

Violeta Pintea este o poetă de descoperit de critica literară. Trag un semnal de alarmă. Intensitatea liricii ei, fluxul debordant al discursului poetic emis în cea mai uimitoare libertate de viziune, nu doar metaforică, sau prin aglutinările surprinzătoare în miezul întregului  poem, nu o să treacă, sînt sigur, pînă la urmă  neobservate. Atunci poeta își va cîștiga locul, cum se cuvine, în peisajul poeziei de astăzi, cea care contează.