CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator, Oradea

Pofta și limanul fericit[1]

Pentru a găsi aria de definiție ce‑i este proprie lui Horia Al. Căbuți ar trebui să cauți undeva la incidența dintre știință, literatură și artă. Trebuie să admitem că asta indică un autor rafinat, exersat în lecturi dintre cele mai sofisticate, al cărui gust estetic a fost cultivat o viață întreagă, iar aplicația spre tainele științelor completează un tablou ce‑l diferențiază drastic, până spre singularizare. De aici și un anume orgoliu, un discurs ce mixează prețioasele și exclusivistele cunoștințe cu speculația adesea scânteietoare. Cartea de față, a treia cu tematică recoltată din incidența cu pricina, Contrateme, se dorește a fi, conform mărturisirii exprimate chiar de la început, un periplu fenomenologic. Firește, fără a fi folosit cuvântul ce denominează una dintre cele mai incitante metode și teorii filosofice (fenomenologia), Horia Al. Căbuți cam asta face: sapă, caută „lucrul” în urma unor reducții la care sunt supuse operele unor scriitori notorii. Iar acest lucru este un fel de comoară ascunsă, ceva ce a transgresat, cumva, limitele  științelor pentru a se cuibări, pentru a se piti, în odăile flamboaiante ale literaturii. Este o încercare temerară, de‑a dreptul, pe care singur și‑o fixează ca obiectiv, în răspăr cu ceea ce înțelegem prin exegeza literară:

„Încercarea noastră vizează o mișcare inversă: aceea de a străpunge înfășurătoarea literară în căutarea și scoaterea la lumină a micului nucleu conceptual, chiar științific, acolo unde el există, nucleu ce adastă răbdător sub presiunea estetică a epicului” (p. 9).

Este acel corp străin, ceea ce se află în chiar centralitatea operei literare, aparent contrazicând‑o flagrant din perspectiva „temei” ce‑i validează chiar posibilitatea de‑a exista drept creație. Mai mult, invers decât Schopenhauer pe care‑l ia drept reper, H. Al. Căbuți șarjează, considerând că tocmai acest adaos de altă natură dă forță și extensie unui narativ care ar rămâne altfel lipsit de un sens profund, poate chiar întemeietor. Zece eseuri constituie proba capabilă să ne dovedească un posibil succes sau, dimpotrivă, un eșec datorat poate unei ambiții deșarte. Fiecare dintre ele este dedicată unui autor „greu”, de categorie estetică cu altitudine mare: Robert Musil, Hermann Broch, Franz Kafka, Jorge Luis Borges, Ernesto Sábato, Umberto Eco, Saul Below, Mircea Eliade, Marcel Proust, Louis‑Ferdinand Céline. Ce lamură, ce festin!, va rosti imediat cititorul.

O primă constatare – deși ne avertizase că nu va adopta rolul unui exeget literar, autorul se dovedește în numeroase rânduri mai cu seamă un avizat și virtuoz comentator al operelor sau autorilor de care se ocupă. O face în baza unui instinct critic prezent de fiecare dată în cazul celor zece autori analizați. Judecățile formulate sunt profunde, blindate de referințe ilustre, intuițiile permițându‑i să jongleze cu nuanțele unor interpretări adesea originale, îndrăznețe, riscând chiar paradoxuri și sugestii iconoclaste. Sunt situații în care, asemenea unui prestidigitator, scoate din joben fraze ce completează talentul de critic, bine pus în lumină, cu acela de muzicolog sau de fin cunoscător al teoriilor științifice. Se întâmplă asta, de exemplu, când evocă din amintirile anilor vechiului regim un participant rus la un concurs de dirijori, orchestra interpretând partea întâi (Lento lugubre) din Simfonia Manfred a lui Ceaikovski. Portretul realizat este antologic:

„Înalt, blond și uscățiv, cu ochii adânciți în orbite și trăsăturile prăbușite într‑o concentrare telurică, părea mai degrabă un sfinx peste care prăvălirile glisante de septimă ale viorilor năpusteau cascade de decepție. Disonanțe la limita atonalului, sforzando‑uri ale contrabașilor și tânguiri feruginoase țâșnite din tuburile înnoptate ale clarinetelor aduceau tocmai din pântecele scoarței efluviile tragic‑metafizice ale versurilor byroniene” (p. 124).

Astfel de probe de măiestrie pigmentează întregul volum, indicând bogăția mijloacelor de expresie, inventivitatea și disponibilitatea evidentă a eseistului de‑a improviza (atributul din urmă constituind chiar esența genului literar pe care îl abordează, la zona de interferență cu speculația filosofică).

De asemenea, înregistrăm o creștere în fervoare stilistică și în acuratețe analitică, treptată și evidentă, de la Peisajul metaontic, străbătând Tărâmurile ceții pentru a ajunge la Contrateme. Este detectabilă rafinarea discursului și o relaxare a tonului, pe măsură ce maeștrii iluștri citați încetează să mai fie zeii tutelari ai adevărurilor inatacabile, comentariile îndrăznite de eseist acompaniind gândurile aulice, dar nu totdeauna într‑o rezonanță de alumn, ci uneori exprimând franc interpretări detașabile sau chiar rebele. Semnalăm, în stilistica mai nouă a autorului, jocul dintre propozițiile scurte, în cascadă, sacadate, alerte în percuția lor, refuzând virgula sau conjuncțiile, cu subiect absent, dar implicit, pe de o parte, și frazele ample, bine construite pe linia unu baroc ce‑și caută și‑și găsește calofilia, pe de alta. Ceea ce poate mulțumi cititorul este precizia cu care își alege verbele sau adjectivele, oscilând între savant și livrescul aproape poetic, căutând o osmoză, implauzibilă inițial, între tărâmuri ce sunt greu de așezat în același diapazon al discursului.

Scriitorii la care se oprește Horia Al. Căbuți pentru a le acorda opera (precum lutierul acordează vioara) la vreun principiu matematic sau teorie a fizicii teoretice sunt cu toții speciali. Anume într‑un sens care îi aduce spre abis. Aproape toți sunt atinși, marcați de ceva obscur și malefic, deraiați de la o normalitate a umanității statistice. Apoi, sunt de stirpe dionisiacă, dacă ar fi să apelăm la categoriile impuse de Nietzsche, suferinzi în sens existențial, cei mai mulți purtători ai unor destine damnate, puse în criză de un Atotputernic înfricoșător (Numinosul) care nu s‑a limitat să‑i probeze lui Iov loialitatea și să‑i măsoare limitele caznelor, ci tot caută subiecți pentru același experiment crud, în care limitele umanului sunt puse pe bancul de probă. Din această perspectivă, Contratemele sunt exerciții de acordare fină, dar și cu o fărâmă de sadism, la convulsiile și arpegiile Răului instalat într‑o lume ce‑și savurează cu nesaț și vanitate ospățul. Or, cel mai expresiv tablou al acestei realități îl pot da tocmai cei zece aleși, perfect adecvați unui canon al infernului terestru. Fiind însemnați, aceștia au în compoziția lăuntrică un labirint subteran, oferindu‑i astfel autorului prilejul perfect pentru a întreprinde analize laborioase și docte cu privire la terifiant și morbid. Firește, nu exclusiv, pentru a nu cădea într‑un manierism al macabrului (deși i‑ar fi convenit!), ci contrabalansând aprecierile critice din registrul menționat (probe de virtuozitate hermeneutică pe alocuri) cu mici intarsii luminoase, având intenția de‑a reabilita, nu mult, ci tocmai cât se cuvine, versantul apolinic al umanului. Propensiunea către întunecos, labirintic și înfricoșător nu este dovedită doar de selecția deja invocată, ci și de concepția lui Horia Al. Căbuți privind depozitul memoriei colective, așa cum este tezaurizată aceasta, selectiv, desigur, și subiectivizat:

„Istoria e irațională și amorală, ea ține omenirea antrenată într‑o permanentă zbatere, într‑un vârtej de lungi etape de întuneric, îndulcite sporadic cu scurte perioade de licăriri ale acalmiei, uneori de‑abia întrezărite. Istoria nu cunoaște omenia, nici empatia. Nu are nicio ezitare în a spulbera ciclic roadele creativității împreună cu toți cei ce au trudit la pârguirea lor” (p. 119).

Această apreciere amară, totuși, prea severă, vine în contextul ce stârnește patima autorului, anume acela al evocării Hypatiei, filosoafa neoplatonică din Alexandria veacului al V‑lea, ucisă la ordinul patriarhului Chiril. Umberto Eco o transpune pe aceasta într‑un personaj, Ypatia, descendentă a celebrei victime a creștinismului timpuriu – contrapunctul la istoria brutală denunțată, cum se vede, mai sus –, făptura romanescă prinzând viață grație imaginarului debordant al prozatorului italian, de altfel, foarte bine prins în analiza textuală a autorului orădean.

Citind cărțile eseistului orădean, de la prima la cea de față, am stăruit mult cu gândul în a‑l asocia cu elitiștii (uitați‑vă la numele celor pe care îi trece în catastiful subiecților), cu esteții (dacă ar fi să mă iau după stilistica discursului) sau să conced că sunt valabile, deopotrivă, amândouă apartenențele, mai ales că noțiunile respective interferează în măsură apreciabilă. Oricum, mi‑l imaginez pe cel auto‑exilat din paginile Revistei Familia în cele ale Revistei Arca, ascuns fiind între copertele cărților sale, mereu în veșminte de gală, uneori având alura unui ins ce trece printr‑o piață sau chiar printr‑un iarmaroc dintr‑un târg pauper îmbrăcat în frac, cu papion, joben și‑un baston cu măciulie de argint, imperturbabil, absent, cu gândul sedus de vreo cugetare de‑a lui Seneca sau zăbovind încă la gustul ce l‑o fi avut cândva madlena din care a mușcat Proust. Impecabil, cu panaș și excesiv cu șarm, dovedește că este cel căruia nimeni de‑acum nu‑i mai poate pune la îndoială abilitatea de a ipostazia într‑un limbaj ce stârnește invidia figuri de literați, oameni de știință și compozitori prinși în tablouri de grup și complicități ale creației pe care mai nimeni nu le‑ar fi putut dibui. Totuși, aș pune și un bemol, spunând că luxurianța citatelor, uneori excesul acestora, nu oferă automat un plus de coerență textului, ci, mai degrabă îi micșorează din limpezime, tocmai printr‑un efect de aglomerare ce parazitează un text ce‑și poate păstra tensiunea intelectuală apelând mai des doar la mijloacele reflexive ale eseistului, fără proptele din toate părțile. Este o meteahnă prezentă și în primele două volume din același câmp tematic, excesul cu pricina dorind parcă să aureoleze o erudiție evidentă, dar care nu are nevoie de dovezi externalizate prin apelul la somități magnificente, devoalând un narcisism remanent. Nu se cuvine să dai seama chiar de tot ce știi; mai lași ceva și ca merinde proprie. Măcar pentru a nu‑i timora pe cititori!

Se poate spune că Horia Al. Căbuți și‑a calibrat, în sfârșit, spiritul la exigențele năzuroase ale eseului. Trecerea de la proza scurtă (a se vedea Încăperea diacului, Biblioteca Revistei Familia, 1997) la comentariul pe marginea unor cărți de știință – Peisajul metaontic (2019) și Tărâmurile ceții (2020), ambele văzând lumina tiparului tot la Biblioteca Revistei Familia – nu a fost o întreprindere facilă, ci a presupus o adecvare instrumentală și, deopotrivă, mobilizarea unui alt tip de raționalitate și de imaginar. Contrateme marchează ajungerea la liman. Unul fericit, după un drum marcat de o evidentă ascensiune, de la o carte la alta, pentru a obține o calitate a scriiturii de lăudat și o profunzime a analizelor critice cum rar poți întâlni. Sinteza între domenii ale spiritului distincte, atât de dificilă, chiar imposibilă pentru cei mai mulți, a fost, iată, obținută. Ceea ce este diferit, până la antiteză, coabitează în același text, cu condiția ca mintea din spate să fie suficient de cuprinzătoare și de ageră. Dar trilogia nu este punctul final. Cel puțin asta lasă să se înțeleagă pofta de a scrie eseu dovedită de Horia Al. Căbuți.

[1] Horia Al. Căbuți, Contrateme. Eseuri, Editura Limes, Florești‑Cluj, 2023, 182 p.