CRONICA LITERARĂ
Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva
Între ele, Doamnele
Memoria colectivă a unui popor e activă și stimulantă atâta timp cât e întreținută de un sistem coerent și eficient de educație și învățământ. Cum la noi nu mai poate fi vorba de așa ceva, a dispărut și cultul privat al valorilor și al memoriei personalităților cardinale ale națiunii. Astfel, nu cred că generația consumeristă, viețuind pe internet, dependentă de social-media și admiratoare a unor celebrități grotești precum, bunăoară, alde „frații Tate”, ar cunoaște ceva despre sau măcar ar fi auzit de Regina Maria a României. În schimb, pentru cât a mai rămas din România seniorală, această principesă engleză, care s-a dedicat cu trup și suflet slujirii patriei sale adoptive din celălalt capăt al Europei, a dobândit aură legendară și e percepută și azi ca, poate, cea mai luminoasă figură din istoria noastră modernă. Pentru această Românie vârstnică, cultivată, educată, dar, din păcate devenită minoritară și tot mai discretă, Regina Maria e o venerată familiară, care tăinuiește inerente intimități, dar nu mai are secrete. S-a scris foarte mult despre ea din toate perspectivele și opțiunile posibile și aceasta grație ei însăși, care a fost și o ireprimabilă scriitoare –
„Tânjesc nebunește să scriu și n-am o secundă la dispoziție...” –
de pe urma căreia au rămas mii de pagini de „însemnări zilnice”, „jurnal de război”, memorii, corespondență, beletristică, publicistică. Și totuși orice nouă carte care o readuce în actualitate nu poate fi decât un nou prilej de bucurie pentru un cititor avizat. Așa cum este și monumentalul volum care cuprinde corespondența Reginei cu pianista Cella Delavrancea.[1]
E o carte pe care am străbătut-o cu uimire, admirație și respect, determinate deopotrivă de corespondența propriu-zisă cât și de performanța editorială, – Editura Litera – capodoperă a muncii de echipă, pe care, contrar uzanțelor, simt nevoia s-o remarc înainte de a comenta dialogul epistolar al celor două Doamne. Contribuția îngrijitoarei ediției, doamna Cătălina Opaschi, prestigioasă cercetătoare a unor domenii istorice mai specializate, a fost decisivă în această realizare de vârf. Nu pentru că ediția beneficiază de un amplu aparat auxiliar, ceea ce este un lucru firesc, ci pentru acuratețea profesională cu care acest aparat a fost pus în pagină și contextualizat cu epistolarul propriu-zis. La început a fost traducerea, bineînțeles, din franceză de doamna Opaschi, din engleză de Silvia Osman și Ioan Ciupercă, ambele versiuni cu expresivitate supravegheată și cu atenție la nuanțe și subtilități lexicale. Cuvântul înainte, semnat tot de doamna Opaschi, vine apoi să pună în temă cititorul de azi nu doar cu personalitatea celor două Doamne și cu epoca de referință a corespondenței lor (1913-1937), ci și să releveze caracterul unei prietenii cu totul particulare dintre o Regină de o magnifică generozitate și o artistă de un fermecător nonconformism, ambele fidele fără crispări unui protocol relaxat. Notele de subsol sunt de asemenea o performanță particulară: extrem de laborioase, aproape maniacal detaliate, ele sunt complementare scrisorilor și vin să lămurească fiecare personaj, nume de loc sau eveniment la care acestea fac referire, fie și doar în trecere. Introduse cu font 8, ele depășesc ca volum textul scrisorilor și se constituie într-un veritabil, fascinant prin el însuși, dicționar enciclopedic sui generis. Mai mult: volumul e ilustrat cu un număr de 200 de fotografii de o ireproșabilă calitate, care nu sunt plasate în anexă, ci însoțesc fiecare scrisoare cu imaginea oamenilor și locurilor despre care vorbește textul respectiv, astfel încât cititorul de azi beneficiază de senzația că se află în centrul unei lumi vii și cât se poate de concrete.
Contribuie la aceasta, desigur, în primul rând, personalitatea puternică a celor două Doamne, fiecare cu preocupările și universul ei, pe care și le destăinuie reciproc, într-un nestăvilit elan confesiv, propriu doar marilor prietenii. Ele se simt mereu tinere, deși trec prin suficiente traume, care nu reușesc să le veștejească tonusul moral, nici după ani de dialog:
„Sufletul Vostru de fată tânără – îi scrie Cella Suveranei, în 1930 – împreună cu sufletul meu de fată tânără se înțeleg într-un mod superior și n-aș schimba bucuria de a Vă fi cunoscut și de a Vă fi prietenă pentru nicio iubire. Asta e!”
Cella e cu 12 ani mai tânără, i se adresează cu „My Queen” și folosește pluralul majestății. Suverana, cu „Cellicule drag” și semnează „Regina ta” sau, simplu, „Marie”. Diferența de vârstă explică și gravitatea subtextuală perceptibilă în scrisorile ei, spre deosebire de exuberanța cu efecte contagioase pe care miza probabil Cella în misivele ei. Astfel, încă din prima scrisoare a Reginei se simte stoicismul cu care își acceptă gravitatea răspunderii pentru destinul ce i s-a hărăzit. Mesajul datează din octombrie 1916 și e scris în tren, sub presiunea plecării în refugiu. E un moment cu atât mai tragic cu cât survine doar la câteva zile după ce l-a pierdut pe cel mai mic dintre copii, prințul Mircea, de trei ani, abia înmormântat în biserica din Cotroceni:
„Nu am cuvinte să-ți descriu amărăciunea care mă încearcă, pentru că trebuie să plec atât de repede de lângă micul mormânt! Am fost întotdeauna o mamă nespus de iubitoare și acesta este primul copil pe care-l las în voia sorții, și tocmai pe cel mai mic, cel mai mic și scump, cu ochii de culoarea castanelor!”
Totuși ea e o luptătoare nu o depresivă, și după orice lovitură găsește resurse pentru a reveni, cum îi mărturisește Cellei chiar în această epistolă că de acum
„...vreau să devin o Regină hoinară, care va încerca să fie cât mai aproape de poporul ei atât de pătimitor. Știu că nu va fi ușor, dar acum, mai mult ca altădată, aș vrea ca oamenii să simtă că le împart întristarea, din străfundul inimii mele rănite.”
Ceea ce a și devenit realmente de-a lungul Primului Război, „hoinărind” în punctele cele mai fierbinți, din tranșee până în spitale de campanie, unde, în condiții atroce, a slujit efectiv ca infirmieră. Un moment de referință în corespondența ei este cel al spitalului de la Coțofănești, unde, la un moment dat, a avut-o camaradă și pe Cella și au trăit din plin spiritul de echipă, de solidarizare și camaraderie cu echipa medicilor militari francezi și, deopotrivă, cu răniții aduși în valuri din prima linie. A fost o etapă inubliabilă, de care, în 1919, aflându-se la Lugano, îi amintește Cellei cu nostalgie:
„Coțofăneștiul drag a fost un vis, un vis drag, exaltat, într-un decor care a trebuit să dispară. La momentul acela toți ardeam pentru o cauză, luați pe sus, elevați la nivelul nostru cel mai înalt, cu toate vechile conveniențe date deoparte.”
Episodul Coțofănești, spital de campanie, amenajat în barăci, cu 1000 de paturi și trei echipe de medici francezi care lucrau non-stop în condiții de cruntă mizerie, excedați de surmenaj și dizenterie, a rămas unul de referință pentru eroism și spirit de sacrificiu, dar și pentru scandalul stârnit de calomniile propagandei germane, secondată de germanofilii din București, îndeosebi socialiști, în frunte cu D.D. Pătrășcanu. Opiniile Reginei sunt confirmate și de scrisoarea pe care Cella Delavrancea o adresează în octombrie 1917, chiar de la fața locului, surorii sale, reprodusă acum de doamna Cătălina Opaschi în anexa volumului, unde găsim relatări ca aceasta:
„Atunci când aveam timp să mâncăm sau să mergem în sala de mese, – tot o baracă – revoltându-ne, devoram fasole și macaroane, care puțeau a șoarece. Dormeam pe saci de paie atât de tari și de plini de pureci, încât somnul era o tortură în plus [...] N-am crezut niciodată că voi putea suporta un regim atât de dur [dar am avut] exemplul admirabil al tuturor acestor francezi care, fără a fi niște oameni cu cine știe ce calități, dovedeau superioritatea rasei lor, prin reflexele lor inteligente și prin frumoasa lor activitate. Ordinea care domnește aici, registrele, fișele bolnavilor – toate acestea dovedesc un interes care niciodată nu este afectat de vreo neglijență și care medicilor noștri români le este complet străin. Și ce curățenie, ce minuțioasă atenție!”
În paranteză fie zis, faptul că a existat acolo un eroic, nobil și onest efort colectiv de a ajuta, pe care propaganda germană cu acoliții autohtoni, iritată în primul rând de implicarea personală și efectivă a Reginei, s-a străduit să-l compromită prin calomnie și derizoriu, e vădit și de alte mărturii. Dintre acestea, chiar divagând, mi se pare demnă de amintit cea din jurnalul Arabellei Yarka[2], nora dramaturgului Alexandru Davilla, căreia atmosfera de la „Coțo” nu-i prea place –
„[…] o oarecare fandoseală şi prea multă lume. Cancanuri, intrigi mărunte” – dar ține să adauge imediat: „N-am băgat de seamă însă nimic nepermis […] Uitând că sunt femeie, am socotit că e de datoria mea să mă lupt ca să le apăr pe unele semene ale mele atacate mârşav, în timp ce soţii lor, fraţii, taţii nu scot o vorbă…”
Scrisorile Reginei sunt confesive și conțin explicit sau subtextual, dramatice teste de conștiință. Dintre cele explicite, cel mai dureros și de durată, evoluând între rigorile dinastice ale Casei Regale și dragostea de mamă, a fost cel cauzat de caracterul abominabil al primului ei fiu, prințul, apoi regele Carol II. Gravitatea situației stătea nu doar în suferințele și umilințele pe care i le producea Mamei, ci și în confuzia și haosul induse în Țară, pe care ea, ca suverană, le resimțea dureros și infamant și nu rezista nevoii de a i le mărturisi și Cellei:
„Dacă nu-l voi putea salva, așa cum încă sper, dacă pleacă într-o zi cu ea [e vorba de Zizi Lambrino – nota RC], e un om pierdut, ea îl va târî într-o viață abjectă, irosită, în care el își va da seama curând pentru ce ființă și-a vândut familia, țara, viitorul și tronul. Gândul ăsta mă duce la disperare și, ca o tigroaică, încerc să-mi salvez puiul! Are [sbl. aut.] ceva bun în el!”
Din nefericire se înșela. Una dintre puținele împrejurări când se înșela. Cum bine se știe, s-a vădit că „puiul” a fost un scelerat care și-a umilit familia (mamă, soție legitimă, fiu, frate, surori) și a prăvălit țara în dezastru. Referirile recurente la acest episod sunt singurele din scrisorile către Cella, când tonul ei, mereu demn și stoic, devine, cum se vede, un patetic lamento. Explicabil: e glasul Mamei. Dar, în același timp, e și dovada deplinei încrederi care a stat la baza acestei prietenii, căreia i‑a încredințat cu subtextuală artă până și vești și stări de spirit care vin din tărâmul anecdoticii erotice a existenței sale. Regele Ferdinand e evocat rar, în trecere, dar cu stimă și admirație pentru ținuta demnă din timpul cel mai dificil al retragerii la Iași. Se simte însă teribil de singură în 1919, când „pasiunile politice” îl obligă pe Barbu Știrbey să lipsească din țară câteva luni:
„Tu știi că el a fost marele meu prieten și ajutor, așa că voi fi monstruos de singură și abandonată. De 12 ani a fost mâna mea dreaptă și asta înseamnă ceva”.
Foarte semnificativă e frecventa evocare a unui personaj absolut fabulos, colonelul canadian Joe W. Boyle (prezentat pe larg în nota de subsol), aventurier din familia celor adorați de adolescenții de odinioară, însă prea puțin cunoscut la noi, deși a fost și el „o mână dreaptă” a Reginei și a participat în timpul Marelui Război la misiuni periculoase în serviciul României. E curios cum de viața unui personaj de asemenea anvergură nu a tentat încă – precum colonelul „Lawrence al Arabiei”, de pildă, – niciun scriitor sau cineast. Referirile la colonelul Boyle sunt și ele recurente în scrisorile Reginei, iar tonul evocării e de fiecare dată sugestiv pentru intensitatea relațiilor dintre ei, făcând parte din tipul de confesiune pe care numai unei prietene foarte devotate i se poate face:
„Principalul meu companion este, de fapt, vechiul și ciudatul meu prieten Boyle [...] Originea mea anglo-saxonă are aceeași simplitate necomplicată și același curaj simplu. Înfruntăm lucrurile, credem în ceva, sperăm la ceva, nu suntem nici cinici și nici sceptici, ceva din copilul care am fost a rămas în amândoi și între noi s-a legat o prietenie pe care nu mă aștept ca alții s-o înțeleagă. El e mare și bun [sbl. aut.], așa cum înțeleg eu bunătatea, așa cum e bun un stejar măreț, o stâncă neclintită, un câine mare, Pământul-Mamă sau un Saint-Bernard uriaș. Nu pot explica, dar simt și știu” (1 sept. 1918).
Regina e confesivă și încrezătoare în discreția prietenei, iar Cella – conștientă de efectele terapeutice ale epistolelor sale – e narativă și descriptivă. În primul rând iubește viața nu ezită să-i transmită și Suveranei exaltările ei, cum în ianuarie 1928, din Paris:
„Eu mă aflu într-un vârtej de obligații plăcute... Să-mi văd prietenii de care m-am îndepărtat de doi ani, să merg la teatru, să mănânc stridii, să ascult muzică, toate astea dau diversitatea zilelor care se numește plăcerea de a trăi.”
Cella Delavrancea e o hedonistă cu ținută elitară și în această ipostază povestește cu debit întâmplări și produce portrete cu voluptate, încântare sau maliție, de peste tot pe unde umblă – și mereu e în mișcare – precum în această relatare de la o reuniune literară pariziană în care se stabileau nominalizările pentru Premiul Femina:
„Spectacolul era foarte distractiv. Aceste doamne autoare își dau importanță ca niște fetițe, sunt manierate, boite, artificiale, mai ceva ca păpușile Guignol. Cea mai inteligentă era Hélène Vacaresco a noastră, care avea aerul de scamator de bâlci, făcând o reclamă sforăitoare în favoarea drei Otilia Cazimir; cea mai urâtă este principesa Lucien Murat, care ar putea fi luată drept portăreasă, iar cea mai fermecătoare este Lucie Delarue-Mardrus, cu ochi prea mari și părul prea scurt.”
Uneori are și reacții greu explicabile, precum cea de la Bayreuth, în iulie 1937, în plină isterie nazistă, când participă la un spectacol Wagner, dirijat de Furtwängler:
„Führerul este și el aici și lumea îl aclamă cu pasiune în timpul pauzelor. Are un surâs fermecător și o figură plăcută și hotărâtă, în același timp. Este simplu și coboară la restaurant cu familia Wagner și invitații, pentru a hrăni entuziasmul emoției spectatorilor, care se adâncește.”
Am reținut episodul pentru că nu e singular. Cu prețul unei noi divagații, iat-o în jurnalul ei[3] și pe Elena-Margareta Ionescu, nimeni alta decât soția lui Nae Ionescu, asistând în 1936 la Olimpiada de la Berlin. Nu e entuziasmată, ci de-a dreptul exaltată:
„...impresie de paradis [...] Înfrățire, voioșie, voie bună.”
Fără a simți nicio clipă denaturarea evenimentului sportiv într-o uriașă înscenare propagandistică tocmai în momentul de apogeu al ascensiunii lui Hitler. Aceeași iluzie o trăiește și la Roma, la un miting în piața Venezzia, unde a cuvântat Mussolini:
„Ce mulțime imensă! Cămășile negre erau împestrițate de rochiile ușoare, vesele, ale femeilor. Un entuziasm nebun.”
Fără îndoială, aceste doamne fermecătoare din elita interbelică, mondene, manierate, cultivate, nu pricepeau nimic din politica momentului. Ceea ce nu se poate spune despre Regină, care era bine edificată, dar nu își îngăduia să încredințeze unor scrisori private opiniile ei politice. Nimic din tumultul agresiv al politicii vremii, decât proasta calitate a celor care o fac, nu răzbate în cozeriile epistolare ale Măriei Sale.
Adevărata vocație de prozatoare a Cellei Delavrancea – o prozatoare care, din păcate, se ignora, fără a-și valorifica talentul – se vădește în scrisorile pe care i le trimite Reginei din Egipt. Episodul egiptean e consecutiv însărcinării lui Filip Lahovary, al treilea soț al Cellei, cu instituirea primei legații diplomatice românești la Cairo. E o aventură. În primul rând sub aspect administrativ. Într-o metropolă de sub protectorat britanic, printre legațiile marilor țări cu vechime și rutină în cutumele protocolare ale diplomației, ei – folosesc pluralul, deoarece, alături de „Philippe”, Cella se implică total – pornesc totul de la zero: n-au locuință, n-au local, n-au mobilă, n-au personal și mai ales n-au bani. Ministerul de Externe, după obiceiul nemuritor al pământului, nu răspunde la apeluri, reacționează târziu și concesiv, ca o favoare, iar salvarea e „My Queen”, pe care Cella o imploră să intervină pentru soluționarea unor situații penibile și compromițătoare pentru prestigiul țării. Al doilea aspect al aventurii ține de descoperirea unei lumi exotice, pe care vrea neapărat să i-o dezvăluie și Reginei. De aceea și depune strădanii epistolare pentru a o convinge să vină într-o vizită privată, dornică mai ales s-o prezinte lumii diplomatice de acolo și să se mândrească cu cea mai frumoasă Regină din lume. Talentul ei de prozatoare se dezlănțuie mai ales când încearcă să-și tenteze Regina cu descrierea minunilor ce pot fi văzute din Cairo până la Barajul de la Assuan –
„...o lucrare colosală și diabolică [...] între o Africă europeană și cea a marilor sălbăticiuni” –
și să-i sugereze atmosfera locului. Viața ei aici nu e lipsită de satisfacții, cunoaște o mulțime de personalități ilustre, dă recitaluri, sunt apreciați, călătorește, dar prietenii nu se leagă iar, în cele din urmă, concluzia e că trebuie să fii indigen ca să iubești aceste peisaje și revine la evocarea de acolo unor locuri iubite din Țară, cărora le duce dorul.
Corespondența aceasta, împreună cu tot demersul complementar care o însoțește, rămâne în memoria cititorului ca o imagine panoramică a unei lumi populată de personaje extraordinare din elita celor mai complicate și agitate decenii ale veacului trecut:
„Forță, demnitate, talent, erudiție, educație și delicatețe – scrie doamna Cătălina Opaschi în încheierea amplei și elegantei sale prefețe – calități comune marilor personalități care au clădit prin sacrificiul lor legendar România Mare și rotundă, așa cum și-o dorea Barbu Delavrancea”.
Regăsim cu un sentiment nostalgic și totuși reconfortant toate aceste calități în dezvăluirile sufletești din acest epistolar, ca și în universul familiar lor, evocat de cele două Doamne. Ce lume!
[1] Corespondență Regina Maria – Cella Delavrancea (1913-1927). Ediție îngrijită, Cuvânt înainte, Note și traducere din limba franceză de Cătălina Opaschi. Traducere din limba engleză de prof. dr. Silvia Osman și Ioan Ciupercă, București, Litera, 2022.
[2] Arabella Yarka, De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918. Traducere de Denisa Toma. Prefaţă de Mihai Dim. Sturdza, Bucureşti, Compania [figuri & clipe], 2010.
[3] Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu și fără Nae Ionescu. Ediție îngrijită de Anca-Irina Ionescu. Prefață de Sorin Lavric, București, Editura Vremea, 2015.