CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Cartea (și arta) războiului

După ce ai scris un volum de versuri Arta răzoiului, a cărui a doua ediție e finalizată, în momentul în care întîlnești (și citești și te pregătești să scrii despre) această carte[1], citatul ritual din Sun Zi devine inevitabil:

„Războiul este o problemă de o importanță vitală pentru stat, o problemă de viață și de moarte, calea care duce spre supraviețuire, sau spre dispariție. E foarte important să fie studiat în profunzime.”

O problemă cu atît mai importantă cu cît avem parte de unul, cu toate ororile, cu toată absurditatea lui, cît se poate de aproape de granițele noastre. Nu mă apuc să dau bibliografie (mi-am făcut temele), mulțumindu-mă să menționez doar că, într-o astfel de carte, perspectiva (implicit, viziunea care decurge din ea) e decisivă. Structura de rezistență e reprezentată de cele douăsprezece tăblițe desenate de Mihai Zgondoiu; una din interpretările posibile ale simbolismului ar fi cele douăsprezece ore ale zilei/ nopții, cele douăsprezece luni ale anului plus, ambele fiind structuri temporale, în același timp ciclice, repetitive și lineare. Alta, ar fi cea a cărților de joc folosite pentru divinație (în speță, tarotul), unde imaginea (vizuală) se însoțește cu interpretarea ei (verbală), ceea ce presupune o anumită experiență, o anumită competență din partea celui ce o exercită. Două exemple pentru preocuparea față de ideea (poetică) de timp: de apus și timpul.

Un bun prim exemplu e chiar poemul inițial, bibliotecara din ninive, unde cartea și tăblița se suprapun, la fel gingășia și forța, intelectul și spiritul belicos; dacă aș avea vreun reproș, acela ar fi forțarea simbolismului: de dragul introducerii unei dimensiuni creștine, fascinantului personaj al bibliotecarei i se dă un nume neverosimil, cana, asociată apoi cu miracolul transformării apei în vin (mergînd mai departe pe această linie, am ajunge la transsubstanțiere). Un citat, din acest frumos poem, pentru ilustrare și lămurire: „războaiele au venit, ea și legiunea de femei au apărat biblioteca regelui/ au săltat multe tăblițe din gropi, amestecate cu schelete lucitoare/ cana striga: sub șaua asta, de astăzi, ce cal este?/ săgețile s-au înmulțit, regele nu a mai putut să o apere, mușchii ei frumoși, argintii/ s-au topit într-o seară.// și s-a făcut cana galileei”.

Forța opusă războiului, morții, simbolizate, aici, de pandemie, e dragostea, forța cosmică evocată în Commedia lui Dante: „a venit vestea, s-a răspândit panica de a fi în viață/ noi ne iubim cu tot ce știm noi, cu miraculoasele cuvinte/ și cu priviri, cu atingerile electrocutante ale acestei nemărginiri/ pe care nu o au florile, nu o au delfinii, nu o au maimuțele.// da, ne îmbolnăvim unii de la alții, ne judecăm unii pe alții/ ne dăm afară din spațiul mic în care ne întâlnim/ ne mai spunem lucruri cât suntem în viață.// dragostea în vremea corona nu va muri, nu va muri/ senzația aceasta sublimă că te-am luat de mână.// ne vindecăm precum florile, delfinii, maimuțele” (dragostea în vremea corona).

Un posibil inventar al ipostazelor războiului/ morții ar cuprinde disparitatea de forțe, considerată ca motiv suficient pentru agresiune (crima minimă), impasibilitatea naturii (ca în Grodeck), în s-a prăbușit ziua: „armatele s-au fracturat, comandanții au fugit, munții s-au rearanjat/ strugurii au fost prinși în târguri sub ziduri căzute/ și au îndulcit izvoarele aceste prăbușiri/ care au deschis mai mult ochii acestei toamne/ în care șesuri întregi și nepăsătoare, pe îndelete, stau la cină…” Apoi, imaginea soldatului, un pic poetizată, probabil pe modelul lui Nichita Stănescu, poate Mircea Dinescu, nu dură, nepoetică (să spunem, Camil Petrescu), în de fiecare dată vine iarna sa jurământul soldatului, unde acesta e identificat cu poetul, la care putem adăuga a XVI-a arcană majoră a tarotului, Turnul: „priceputa răsuire a sensului/ despărțirea clară a bineli de rău/ din căderea sa ca un turn dărâmat de tunuri”. Mai departe, în gândacii soldatului ori în noapte în cimitirul soldaților poetizarea poate fi văzută ca o îmblînzire a unei realități groaznice, ca o minimă formă de katharsis. Sensibilitatea blîndă a poetului, menită, între altele, să ne aducă aminte că toți sîntem combatanți, că toți sîntem victime colaterale, e prezentă și ea, cît se poate de firesc: „lumina s-a îmblânzit pe la colțul ochilor și al gurii/ este deja toamnă, recunoaște/ toate aceste statuete chinezești stau să adoarmă/ și tu sforăi, tati/ și motanul e rupt, e tolănit pe spate și toarce/ cînd nenea noe împletește arce/ […]/ e toamnă, oamenii latră, câinii vorbesc/ e o lumină ruginie, cu care cei de pază orbesc”.

Un poem exemplar ar fi o fotografie de război, o sinteză imagistică, poetică, de percepție și memorie, un ekphrasis care glisează prin spații și timpuri, și care dă măsura poeziei autorului, din acest volum și în general: „în stânga în prim-plan două fete tinere vorbesc, una are un gherghef în mână/ cerul e acoperit de fum, care vine din planul secund, unde se vede castelul cuprins/ de flăcări/ în jurul său, în șanțul cu apă, înoată un cavaler cu armură, ținându-se de șaua/ unui cal pursânge englez/ personajul principal al fotografiei sunt eu, la masa de scris, cu picioarele întinse pe/ jos și cotul etalat pe masa de lemn/ în prim-plan este un arc încordat de o mână care nu se vede a cui e/ plouă, picături se sfărâmă de oameni și obiecte în tot peisajul/ departe, în dreapta sus sunt și niște leșuri aranjate în grădină/ în aerul din prim-plan o rândunică bate din aripi, întinzând culoarea pe pânză/ săgeata este abia înfiptă în mâna fotografului, umbra ei vibrând îmi taie fața în/ două./ atât a rămas – eu îmi amintesc o durere și un strigăt”.

Ori, cu o dimensiune ludică frizînd cinismul: „hei hei, dacă n-am fi murit cu toții/ și chiar și așa/ ce loc mișto de joacă ar fi fost și acesta!” (tranșee).

O carte de citit și recitit.

^[1] Bogdan O. Popescu, Cartea războiului, Vellant, 2022.