CONTRATEME

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

Con brio

„Unii spun că în America ratarea constituie unicul succes real, și că nimeni dintre cei care „au dat lovitura” nu pătrunde cu adevărat în inimile compatrioților săi.”
(Saul Bellow, Darul lui Humboldt)

Cândva, în ultimele decenii ale secolului trecut, am urmărit pe un post de televiziune finala unui mare concurs de dirijori de orchestră desfășurat într-o capitală europeană. Protagoniști erau un tânăr muzician american și unul, aproape la fel de tânăr, din Rusia (a se exclude orice apropiere sau aluzie la evenimentele oribile în desfășurare!). Nu mai țin minte numele lor, nici anul exact ori locul de desfășurare al evenimentului. Rețin însă cu claritate faptul că întâiul dintre ei a interpretat prima mișcare (Allegro vivace e con brio) din Simfonia a VIII-a de Beethoven. Cu o energie debordantă, radiind din privirile jucăușe sclipiri șmecherești, deținând o tehnică impecabilă, a scos tot ce era de scos din polifonia exuberantă a lucrării. Melodiile generoase, tipic beethoveniene, prindeau aripi sub bagheta sa sigură și zburdalnică. Fiecare șaisprezecime, fiecare triolet ori contratimp era evidențiat cu deplină știință în iureșul sonor. Vârtejurile armonice se încingeau într-un marș dezlănțuit al arcușurilor și pâlniilor alămurilor pe care americanul îl coordona nu doar cu brațele, ci cu întregul trup într-un poem dansant, fermecător, nestăvilit. A venit la rând dirijorul european. Atmosfera a trecut brusc la antipod. Rusul a abordat, ca iscat din abisurile galactice, partea întâi (Lento lugubre) din Simfonia Manfred de Ceaikovski. Înalt, blond și uscățiv, cu ochii adânciți în orbite și trăsăturile prăbușite într‑o concentrare telurică, părea mai degrabă un sfinx peste care prăvălirile glisante de septimă ale viorilor năpusteau cascade de decepție. Disonanțe la limita atonalului, sforzando‑uri ale contrabașilor și tânguiri feruginoase țâșnite din tuburile înnoptate ale clarinetelor aduceau tocmai din pântecele scoarței efluviile tragic-metafizice ale versurilor byroniene. Scena, după spectacolul de artificii anterior, s-a umplut cu întunericul sonor alcătuit din substanța labirinturilor lui Hades. Previzibil, marele premiu și cecul aferent au fost încasate de american...

O astfel de finală, în nuanțele contrastante ce încercarăm a le reda înainte, poate fi imaginată între romanele impetuoase ale lui Saul Bellow și cele ale tuturor celorlalți scriitori perindați de-a lungul acestui acestei rubrici. Între scriitura robustă și expansivă a prozatorului american și sfâșierile existențiale de care vibrează filele lui Broch, Kafka, Sábato ori Céline. La fel ca la concursul simfonic, și în cadrul acestei imaginare competiții, basculând acum în real, Nobelul s-a dus către scriitorul american. Și pe incontestabil merit. Dar ceilalți? Doar secolul XX a avut suficiente ceremonii de decernare ca să încapă măcar vreunul din cei nouă coloși, măcar dintre cei ce au beneficiat de ani numeroși de creație și timpul necesar de a se impune în conștiința literară a veacului. „La drept vorbind aceste absențe nu dovedesc decât că, pe de o parte, literatura mare scrisă în veacul nostru (XX – n.n.) e mai bogată decât poate cuprinde un Premiu, oricât de inspirat, iar, pe de alta, că alegerea celor pasibili de a-l primi rămâne fatalmente o chestiune de gust și de ochi, căci oameni suntem și,..., ora judecății exacte va fi pururi aproximativă” – sugerează, încercând oarecum niște justificări, o voce avizată în chestiune, Laurențiu Ulici (Nobel contra Nobel). E o palidă justificare, dar, cu atât mai mult, deloc împăciuitoare. Criticul român știe și să pună punctul pe i: „În loc de valoare literară și valoare morală a funcționat deseori, mai cu seamă în vremea din urmă, ecuația: valoare literară sau valoare morală. În clipa când valoarea morală nu se afirmă înăuntrul valorii literare începe tot răul și se poate ajunge, cum s-a întâmplat, la eludarea până și a valorii morale, la masa criteriilor luând loc, prin uzurpare, criterii străine de axiologia din testamentul lui Alfred Nobel, precum etnicul, geograficul, politicul etc. Inconsecvența criteriilor – eufemistic vorbind – a fost sesizată încă după primele atribuiri”. După mijlocul secolului trecut „fatalitatea erorilor” s-a accentuat, după cum au constatat și Al.A. Philippide ori George Steiner, iar numărul de „prezențe nedumeritoare și absențe regretabile” a crescut: „mai cu seamă după 1965, și-au făcut apariția pe lista premiaților scriitori foarte puțin cunoscuți înainte de atribuirea Nobel-ului și care au reintrat în umbră imediat după atribuire, consacrarea lor în universal durând un an-doi, uneori nici atâta”[1] . Probabil că dacă antologia lui Ulici ar fi acoperit și secolul nostru, nedumeririle sale ar fi fost cu mult mai mari.

Dar nu acesta este subiectul principal al eseului. A fost doar un gând fugitiv, o uimire personală care poate fi și neelocventă. Mai ales că Saul Bellow îi îmbracă într-un fel în hainele sale elegante pe ambii dirijori. Provenit dintr-o familie de evrei ruși imigranți în Canada (numele adevărat – Solomon Belov), transmutat ulterior în zbuciumatul Chicago ce va deveni spațiul cartezian al majorității romanelor sale, multi-premiatul scriitor (pe lângă Nobel a mai primit Pulitzer-ul și, fapt unic în literatura americană, trei premii National Book Award) s-a înscris în scurtă vreme pe traiectul expansivității mentale tipice continentului de peste ocean, abordând cu o tehnică înmărmuritoare toate aspectele vieții, etica și concepțiile specifice, etnologia și psihologia colectivă, așa cum ar fi fost în interiorul ei de generații întregi. Tragismul endemic al psihologiei europene și, mai ales, al celei estice, a persistat o scurtă perioadă în scrierile sale, în primele romane din anii ‘40, în special în Omul suspendat. O carte cu importante asemănări cu narațiile kafkiene (inclusiv numele eroului principal, Joseph, deconspirând acest detaliu), un gen de poem-jurnal al singurătății, al alienării în fața unei lumi indiferente și agresive, în care nicio întrebare esențială nu capătă vreun răspuns. Un „coșmar personal”, după cum se exprimă criticul englez Walter Allen, coșmar care n-are cum fi curmat decât în clipa în care realizezi pe deplin că lupți cu un inamic invincibil, iar unica soluție care să evite nevroza ori de-a dreptul prăbușirea completă a individului este predarea în fața lumii. Ceea ce pare să fi făcut și Bellow cu următoarele sale scrieri, cele publicate în anii ‘50, ani în care efectele marii crize se estompaseră iar motoarele SUA începuseră să duduie, inclusiv înspre spațiul cosmic. Iar lumea căreia n-ai cum să nu i te supui este o lume a banilor ce țin loc și de prietenie, și de estetică, și de religie: „Banii cei sfinți! Banii cei frumoși. În ziua de azi oamenii nu se mai pricep la nimic altceva în afară de bani. Dacă n-ai bani, ești un maimuțoi, o jucărie a sorții! Trebuie aproape să-ți ceri scuze pentru faptul că mai ești încă pe fața pământului” (Trăiește-ți clipa). Astfel că viitorul laureat Nobel și-a modificat substanțial discursul, iar banii și premiile au început să curgă. Limbajul preia în mare parte vorba străzii, inclusiv expresii care în emisiunile televizate trebuiesc acoperite cu un bip. Iar romanul devine unul masiv, luxuriant, debordând de detalii vizibile și invizibile ca în vreun peisaj venețian pictat de Canaletto, în care nu doar chipurile minuscule ale negustorilor și barcagiilor ori gravurile încrustate pe gondole, dar toate detaliile arhitectonice ale palatelor, ale crenelurilor, ferestrelor și jaluzelelor, sugerând până și mișcările și luminația interioarelor, sunt înfățișate pe pânză într-un delir al acribiei. Bellow vede mai mult decât totul amănunțit, microscopic, și în peisaj, și în ochii celor ce îl privesc. În arborele genealogic al fiecărui personaj până la a patra speță. În aranjamentul încăperilor până la nivel de crăpătură în podea. În comportamentele umane până la erorile prezumptivilor educatori. Și în furtuna cerebrală ce premerge oricărui gând exprimat de câte un personaj. Aventurile lui Augie March (primul recompensat cu National Book Award), un picaresc fluvial (peste 750 de pagini) tomografiază până la microporozitate fiecare piatră, fiecare tulpină de trestie, fiecare fir de nisip peste care se scurge, cu o impetuozitate și precizie ce te poartă cu gândul la puterea de calcul (incipientă pe-atunci) a inteligenței artificiale. Nu mai puțin elaborat este Henderson, regele ploii. O călătorie inițiatică exotică, așa cum e îndeobște calificată, în universul triburilor africane având contact cvasi-inexistent cu civilizația, cu întâmplări bombastic-captivante și descrieri încântătoare. Prezentând unele similarități cu călătoria fabuloasă a năstrușnicului Baudolino al lui Umberto Eco. Doar că expediția în adâncurile Asiei imaginată de scriitorul italian e mai aproape de ceea ce îndeobște se înțelege cultural prin călătoria inițiatică, eroul atingând niveluri simbolice și emoționale la limita transcendentului, descoperind fascinat bogățiile ideatice ale metafizicilor antice, așa cum am văzut în Arca nr. 4/2022. Revelația lui Henderson, în schimb, e una egocentristă, un gen de întoarcere proustiană în buclă înspre sine, dar nu înspre eul creator ca în cazul scriitorului francez, ci una ținând de, să-i spunem, cel topografic, de obsedanta de-acum inadaptabilitate a omului la lume, la cetate. O întoarcere cu zbuciumele inerente la realitatea ca banalitate. Realitate care, în mod fatal, are cursul ei indiferent la dorințele și necesitățile individuale: „niciun dușman nu e atât de greu de învins cum e trezirea la realitate. În timpul acestei lupte ne rănim mereu. Sunt răni fierbinți și fertile” (Henderson, regele ploii). Or, trezirea respectivă nu se poate obține decât prin experiența directă a genuinului naturii, de preferință în zonele ei cele mai nepervertite, prin conștientizarea ritmicității universului, de la anotimpuri și maree până la suverana alternanță sistolă-diastolă. Trezire relevată prin întrebarea retorică, dar timorant de directă, evidențiată de Dan Grigorescu: „cum trebuie să trăiască un om cumsecade?”[2]. Soluția va fi reluată, mai puțin pitoresc, în Herzog.

Anii ‘60 aduc o nouă schimbare în scrisul lui Saul Bellow. Intră în joc puternic, acaparator, meditația filosofică, abstracțiunea, conceptul. Formația universitară a scriitorului (sociologie-antropologie) se face tot mai mult simțită, iar lecturile sale literare și filosofice extinse, laolaltă cu cunoașterea în detaliu a științelor politice, a celor economice, dar și a științelor exacte din care preia o serie de idei cu care pigmentează nenumărate episoade, conferă textelor o densitate și consistență redutabile. Dimensiunile romanelor se reduc la cele obișnuite (3-400 de pagini, unele chiar mai puțin), însă parcurgerea lor, cu toate acestea, nu e mai rapidă, întrucât „rumegarea” ideilor inserate în epic necesită efort și timp. Herzog și Planeta domnului Sammler duc simbioza între narație și concept la un ușor dezechilibru, depășindu-l pe alocuri chiar și pe Omul fără însușiri al lui Musil, om care are nu se sfiește a teoretiza inclusiv firul de praf de pe gulerul pardesiului. Planeta... conține un minimum de epic ce poate fi redus la descrierea morții doctorului Elya Gruner, nepotul și protectorul protagonistului încă din clipa imigrării pe continentul american, la dispariția manuscrisului profesorului indian Govinda Lal, partenerul unor lungi și elaborate discuții despre biofizică și cosmologie, adevărate eseuri în roman, și la o sângeroasă bătaie în stradă aplicată unui hoț profesionist. În schimb dezbate amănunțit chestiunea colonizării cosmosului (erau anii în care Apolo 11 a deschis calea către lună, context în care eroul principal Artur Sammler tot amâna definitivarea unui studiu despre H.G. Wells) și a implicațiilor în psihologia și credințele oamenilor. Dezbate dezamăgirile auctoriale despre știința care nu poate pătrunde în misterele morții, înspre care în fapt nici Divinitatea nu-și concentrează prea mult interesul: „Am văzut că pe Dumnezeu nu-l impresiona moartea. Iadul era indiferența lui”. Moarte consubstanțială cu etapa dinaintea nașterii, parodiată în stil tipic american: „mă rog, imaginați-vă Lumea Cealaltă; imaginați-vă butoaie întregi de suflete; imaginați-vi-le trimise la încarnare și la naștere cu calitățile dominante ab initio”. Idee metempsihotică ce va transgresa în special în Darul lui Humboldt. Și care nu poate eluda problema etică: „Omul este un ucigaș. Omul are un caracter moral. Anomalia se poate rezolva numai prin nebunie, prin vise nebunești în care iluziile conștiinței sunt întreținute prin organizare, în stări de pierzanie dementă agățându-se de forme de administrare a afacerilor. Transformând-o în «muncă la guvern»”. Idee ce se perindă și prin cărțile ulterioare. Statalitatea ca patologie care împarte omenirea în două unice categorii: sfinți și nebuni...

„Puţin îmi pasă dacă mi-am ieşit din minţi”, exclamă Herzog, chiar în debutul romanului cu același nume, poate cel mai profund dintre toate Și în care întunecimile kafkiene revin cu oarecare pregnanță. Modestul profesor Moses Herzog are câte ceva din ambele atribute, primul, manifestat doar ca o inocență adesea ridiculizată; al doilea, devenit etichetare în șoaptă, pe la colțuri. După tipicul deja încetățenit al incompatibilității cu lumea, pendulează alternativ între realitatea cotidiană și propria sa realitate confecționată pe care și-o clădește dintr-un potop de scrisori ce le adresează atât unei sumedenii de persoane și personalități vii, cât și morților. Mai ales celor de seamă (Spinoza, Nietzsche, Schrödinger, Eisenhower etc.), cu care încearcă să‑și recreeze imaginar un univers atemporal. „Își dădu seama că scrie unui mort. Ca să aducă la zi umbrele marilor filosofi. Și de ce n-ar scrie morților? Trăia cu ei la fel de mult ca și cu cei vii – poate chiar mai mult”. Mai mult, deoarece realitatea concretă, inacceptabilă, aceea că a fost despărțit de copiii săi de o soție necruțătoare, nu poate fi dusă fără iluzia tărâmului de cuvinte, de confesiuni către cei dispăruți, pe care și-l construiește. Ca intelectual ratat, inapt să-și continue vagile proiecte din tinerețe, realizează pericolul pe care-l reprezintă energiile interioare neutilizate: „intelectul uman e una dintre marile forțe ale universului. E primejdios să rămână nefolosit”. Iar universul celor dispăruți e unul permisiv, lipsit de replică și rezistență, în care o conștiință friabilă poate construi fără opreliști. Morții pot oferi unui suferind confortul pe care cei vii îl refuză. Mai ales că viii nu reprezintă în gândirea lui Moses decât o masă distructivă, decât o „gloată”, chiar și cea „cultivată”, și „totul merită să piară și va pieri” – îi scrie Herzog lui Nietzsche. Ceea ce readuce problematica antinomiilor etice din cartea anterioară, de-acum translatate în sfera bio-antropologică: „omul nu a coborât dintr‑o pașnică maimuță care trăia în copaci, ci dintr-o specie terestră, carnivoră, o fiară care vâna în haită și zdrobea craniile prăzii cu o bâtă sau un femur. Nu e un lucru care să incite pe optimiștii încrezători într-o viziune sperat pașnică a naturii umane”. Dar Herzog, după nenumărate vizite prin abisuri, se redresează psihologic în final, probabil o scădere a romanului. Retragerea pe proprietatea rurală părăsită, încetarea de a mai scrie scrisori pentru că „nu avea niciun mesaj pentru nimeni” îi amputează realitatea de înlocuire, cea artificială, epistolară, lăsându-l doar cu cea prozaică, fără fermenți și arderi mistuitoare. Intensitatea existențială nu e pentru oricine. Sau la nesfârșit. Și aceasta este o predare!

Darul lui Humboldt, romanul ce i-a adus incontestabila consacrare și audiență, premiul Pulitzer și, în anul următor, Nobelul, reechilibrează raportul ficțiune-teorie, precum și raportul ficțiune-autobiografie, această ultimă trăsătură fiind o constantă în literatura bellowiană. Text robust, incitant, construit și finisat ireproșabil, preia o bună parte dintre ideile anterioare pe care le fasonează în veșminte bine croite (cu o excepție la care vom reveni). Iar temele autobiografice sunt tot mai stimulate de istoria personală matrimonială, pe măsură ce numărul soțiilor ce preiau și apoi părăsesc numele Bellow ia amploare. Femeia de care tocmai s-a despărțit protagonistul e animată de intenții distructive și insațiabilă în a-l deposeda de bunuri și averi. Denise e creionată cu o forță malefică pe lângă care Madeleine din Herzog apare aproape blândă. Iar Vela (Ravelstein) reprezintă un fenomen aparte de care ne vom ocupa în final. Acest tip de conflict dinamizează epicul, dar în același timp creează fundamentul psihologic al alunecării profesionale a personajului către ratare. Charlie Citrine, un scriitor și dramaturg de renume, nu mai izbutește să se ridice la nivelul pe care l-a atins anterior, cum de fapt nici prietenul său, poetul strălucit și fostul său mentor literar Humboldt Fleisher (avându-l drept model real pe scriitorul Delmore Schwartz, cel provenit dintr-o familie de evrei români!), nu o mai face. Ceea ce rezultă din această evoluție a lucrurilor, mai puțin evidențiat în numeroasele comentarii ale cărții, este un fapt întristător ce ține de sociologia culturii: resuscitarea renumelui lui Citrine către finalul romanului nu se va realiza printr-o nouă creație importantă, ci prin ecranizarea unui scenariu ce i-a fost lăsat de Humboldt prin testament. Un text aproape ridicol, un bluf monden și sentimental ce-i readuce numele pe afișe și, odată cu asta, liniștea financiară. Valoarea schimbată pe audiență – o trăsătură debusolantă a civilizației contemporane. Ratare cu majusculă.

„Din punct de vedere social, psihologic, politic, însăși esența instituțiilor umane nu e decât un extras din concepția noastră despre moarte” (Darul...) – reiterează Bellow ideea lansată în Herzog. Moartea ca anihilare nu diferă decât cantitativ de procustiana „ajustare” a indivizilor după inflexibilitatea legilor oficiale. Statul creat de oameni ca să-i ajute să supraviețuiască devine un siluitor al oamenilor. Ca să supraviețuiască el, statul. Kafkianism autentic! Astfel, obsesiile morții, inerente mentalului uman, se transformă în obsesii ale vieții întru moarte. Viața, ca scurtă paranteză între două segmente nesfârșite de neființă, devine insistentul și permanentul ei vestitor. Lumea se transformă într-o adevărată coridă: „Lucrurile sunt prea aspre pentru făpturile umane. Te hârșesc prea tare. Te împung în vine” – se destăinuie Citrine, cel hăituit de tribunale, executori, avocați și bănci îmbuibate, frumoasei sale amante Renata. Dar rămânerea în acest registru ar fi însemnat îndepărtarea de exuberanța emfatică tipică tărâmului dintre oceane, adoptată entuziast de Bellow. Rezistent și dezinvolt, Charlie își găsește refugiul spiritual nici mai mult, nici mai puțin, decât în antropozofia lui lui Rudolf Steiner, extrem de în vogă în întreg Occidentul acelor ani: „Sub recenta influență a lui Steiner, rareori mă mai gândeam la moarte în felul înspăimântător de odinioară”. Arhei, Spirite ale Formei, Suflete refractare, conștiințe ce n‑au nevoie de fundament biologic și multe alte spectre încep să‑i locuiască universul mental. Fantasme bodhisattva laolaltă cu heruvimi și creaturi paradisiace, sub căutăturile atente ale demonilor și ființelor întunecate, vin să călăuzească traseul dintre reîncarnări ale sufletului vulnerabil, expus necruțătoarelor narative ale karma-ei. Romanul tentează cu completitudinea, purtându-și protagonistul pe toate potecile întortocheate ale materiei și spiritului, prin ispitele și decepțiile vieții precum și prin misterele lumilor de dincolo de Styx. Cu o mică (sau importantă?) nedumerire: de ce, pentru întregirea registrului mitologic-metafizic al cărții, Bellow a apelat la spiritualismul de operetă, sincretic, dar ce-i drept extrem de ademenitor, al lui Rudolf Steiner, când avea la dispoziție atâtea texte orientale originale de inestimabilă valoare, cum ar fi Mahābhārata, Vedele ori Cartea tibetană a morților? Texte ce au început să circule încă din primele decenii ale secolului XX, traduse în principalele limbi occidentale? E drept, audiența lor nu era una la nivel de Steiner. Sau poate un semn de oboseală...

Oboseală a scriiturii ce începe să se manifeste mai vizibil în Iarna decanului. Dezbaterile teoretice dispar aproape complet, cu excepția unor scurte dialoguri pe tema politicilor Est-Vest; exuberanța ironiilor și vorbelor de duh pare și ea să-și fi luat o pauză, discursul devine sec, aproape reportericesc, personajele par mai degrabă niște fotografii ce imortalizează un prezent înghețat în locul racursiurilor ample până în trecutul îndepărtat. Polifonia complicată a planurilor devine un duet de oarecare anostitate. În fapt sunt două romane într-unul singur, fără o legătură organică între ele, unul referitor la criminalitatea din Chicago, celălalt la opresiunea ceaușistă din București. Poate doar o paralelă simbolică, sugerând cele două avataruri ale terorii: prima, ca rezultat al unui exces de libertate (cu consecințele ei evidente) și, a doua, al lipsei acesteia, în spațiul nostru. E posibil să dăm dovadă de un oarecare subiectivism, întrucât cei ce am trăit realitățile românești din comunism nu mai suntem lesne impresionabili la acest gen de texte elaborate dintr-o perspectivă exterioară („starea de spirit a unui american picat într-un loc ca ăsta”), chiar dacă optica are acuratețe și obiectivitate („Noi nu ne bucurăm de libertate individuală și de dreptate, dar știm în schimb ce înseamnă umanitatea, căldura umană, frăția, și suferințele prin care am trecut ne-au conferit caracter. Voi, voi americanii nu ne puteți oferi altceva decât supermarketuri”). Căldură umană și caracter oferă și Minna, soția româncă a decanului Albert Corde, ea apărând aici în culori duioase. Dorința de a-și veghea mama în ultimele ei ceasuri, împiedicată de administrația securistă a spitalului, combinată cu grija de a-și proteja soțul de capcanele ideologice aflate la tot pasul în Bucureștii anilor ‘70, precum și angoasa de a-și pierde orele pe care le obținuse cu dificultate la observatorul astronomic din Mount Palomar, dar și frământările lui cu privire la crima din universitatea americană pe care o conducea și implicațiile ei rasiste, toate acestea dezbătute de cei doi în înduioșătoare armonie, dau senzația unui cuplu solid, indestructibil. Dar lucrurile se schimbă radical în Ravelstein.

„Intriga subțire”, „valoarea literară puțin convingătoare”, „lașitate și răutate auctoriale”, „marele romancier american nu e capabil de empatie cu personajele sale” – sunt doar câteva dintre creionările pe care le face Sorin Antohi în postfața cărții. Se pare că Bellow, la cei 84 de ani când a scris romanul (vârstă la care a făcut și un copil cu ultima și cea de-a cincea soție!), cotise de pe panta mai degrabă schematică și secundară cu care tratase problema dramei evreiești în cel de-al doilea război (Planeta lui Sammler conține câteva episoade mai elocvente) și s-a îndreptat către o direcție mult mai radicală, în litera și spiritul Talmud-ului care sugerează că o nedreptate este preferabilă dezordinii în sistemul conceptual. Nedreptăți pe care le comite nonșalant, chiar cu o tentă de satisfacție revanșardă față de mai toate figurile ce se perindă prin roman (corespondențele persoană reală – personaj sunt amplu prezentate în postfața menționată), dar dintre care ne interesează acum doar două. În primul rând, personajul feminin Vela, penultima soție a autorului, identificată, ca și în Iarna decanului unde e înfățișată mult mai explicit, cu Alexandra Bagdasar. Fiica lui Dimitrie și a Floricăi Bagdasar, medici de renume și miniștri în guvernul Petru Groza, Alexandra este o matematiciană de prestigiu la mai multe universități americane, cu contribuții remarcabile în teoria ergodică, o ramură a statisticii care studiază dinamica sistemelor complexe. Vela, în schimb, este o cercetătoare asiduă în teoria haosului[3], teorie ce prezintă ce-i drept anumite vecinătăți cu cea anterioară. Greu de știut dacă Bellow avea noțiuni despre ea, mai degrabă nu, pentru că în mod transparent (și peiorativ) a asociat denumirea disciplinei cu personalitatea desconsiderată a Velei; în timp ce teoria haosului este una dintre cele mai fascinante și spectaculoase domenii ale matematicii! Vela apare ca o femeie frumoasă dar inconstantă, egoistă și lipsită de afecțiune, chiar adulteră („De ce pleca vara la atâtea conferințe? De ce nu-mi dădea niciodată un număr de telefon la care să o pot găsi?” – Ravelstein). Prețioasă și înfumurată („Nicio franțuzoaică modernă nu și-ar da asemenea aere”), era obsedată de lucrurile exorbitante și ținutele de ultim răcnet. Mama ei l-ar fi detestat toată viața pe motive de etnie evreiască („Oricum, bătrâna mă detesta. Faptul că avea un ginere evreu i-a otrăvit bătrânețile”), cu toate că din Iarna decanului nu rezultă limpede așa ceva, poate dimpotrivă, după cum atestă finalul romanului. Prin contrast, într-un interviu al Alexandrei Bagdasar publicat în Adevărul în 2014 (deci la peste un deceniu de la publicarea romanului Ravelstein), cu un bun-simț incontestabil, adevărată lecție morală, „Vela” cea reală nu are niciun cuvânt rău la adresa fostului ei soț, dimpotrivă, evocă nostalgic călătoria în România, momentele în care s-au sprijinit unul pe celălalt și bucuria festivității de decernare a Nobelului.

Vela în schimb reprezintă pivotul către o altă stupefiantă revanșă. Saul și Alexandra s-au cunoscut în casa lui Mircea Eliade, ea fiind o veche apropiată a familiei istoricului religiilor. De atunci, Bellow și Eliade, o vreme chiar colegi la Universitatea din Chicago, au păstrat o relație constantă și lipsită de controverse (chiar și acest lucru e incriminat în Ravelstein, cum că scriitorul american ar fi fost folosit de „diabolicul” român ca paravan!). Mai mult, la funeraliile lui Mircea Eliade, Bellow a ținut o alocuțiune plină de afecțiune. Inexplicabilă deci conversia pe care o suferă acesta transpus în caracterul personajului Radu Grielescu. E limpede, afinitatea pro-legionară din tinerețe, manifestată aproape exclusiv prin câteva articole scrise în reviste legionare în 1937 (anterior preluării mișcării de către Horia Sima, fapt esențial) și, în special, refuzul de a se dezice de ea în anii senectuții, sunt umbre așternute peste cariera excepțională a scriitorului și istoricului român al religiilor. Dar de aici și până la acuzațiile aduse în romanul discutat, de asociere faptică la genocidul împotriva evreilor („era violent pornit împotriva evreilor”; „un om asociat cu niște asasini. S‑ar zice că eu nu pot avea o viziune corectă asupra unor oameni ca aceia care au atârnat alți oameni în cârlige de carne de la abator”!!!), e o cale lungă și inacceptabilă. Antoaneta Ralian, traducătoarea romanului, într-un interviu BBC, minimalizează lucrurile, considerând totul drept „o chestie explicabilă omenește”, interpretând furia împotriva lui Eliade drept instrumentul de răfuială cu fosta lui soție. Dar nici așa nu ține o astfel de atitudine etichetată de Antohi drept „diabolizarea lui Eliade”. Nici măcar ostilitatea față de România și români în urma faptului că, după publicarea cărții Iarna decanului, i-a fost acordat statutul de persona non grata. Ne revine în minte insistent o catalogare a lui Umberto Eco din eseul din Arca nr. 4/2022: „Iubirea reprezintă o situație anormală” – care se „lipește” perfect pe constatarea de mai devreme privind lipsa empatiei față de personaje. Și încă un aspect, de data aceasta formal, dar cu posibile trimiteri tulburătoare. Ne-am întrebat de unde o fi scos Bellow numele de Radu Grielescu. Am dat căutări pentru „Grielescu” pe toate site-urile posibile, dar nu apare nicăieri o astfel de onomastică, cu excepția personajului din romanul în cauză. Proteismul natural al gândurilor făpturii umane tinde să facă multitudine de asocieri. Or, cea mai la îndemână ar fi: Alain Robbe-Grillet, reprezentantul de marcă al Noului Roman Francez. Cu cunoscutele și controversatele sale înclinații, în special în activitatea sa de cineast, înspre sado-masochism! Iar dacă astfel de conexiuni au funcționat și în mintea creatoare a lui Saul Bellow, nu avem încotro decât să revenim la cuvintele lui Sorin Antohi: „romanul a fost lăudat mai mult decât merita”.

Ca să atenueze oarecum lucrurile, mai mulți critici români de marcă au susținut că legăturile persoane-personaje sunt pur fictive și că Ravelstein e rodul exclusiv al imaginației. Contraargumentăm printr-un citat din carte: „Își încleșta pipa ca s-o împiedice să tremure și, pe urmă, degetele care țineau chibritul tremurau de două ori pe atât. Își îndesa mereu în pipă tutunul rebel. Și când tutunul nu se lăsa presat, nu avea destulă forță în degetul mare ca să-l bătucească”. Invităm cititorul să coroboreze această descriere cu cea din eseul Efigiile timpului din Arca nr. 4/2021, aparținând Constanței Buzea, ulterior întâlnirii lui Mircea Eliade: „Manevrează tot felul de punguliţe. Într-una îşi scutură scrumul. Din alta scoate cu două degete tutunul auriu. Apoi, cu degetul mare, astupă, apăsând în hornul pipei tutunul. Nu aprinde imediat şi ascultă în poziţia preferată, cu pumnul sub bărbie, ca un copil în faţa unui miracol”...

După decernarea marelui premiu al concursului dirijoral, câștigătorul, tot numai un zâmbet, s-a îndreptat către învins îmbrățișându-l și bătându-l voinicește pe umăr. Gest ce rostea fără vreun echivoc: ești tare, amice, da’ te-am halit!...

Aplauze con brio.

Citatele și referințele literare sunt din volumele semnate de Saul Bellow, traduse în limba română:

Omul suspendat, Litera, 2018;

Aventurile lui Augie March, Polirom, 2008;

Henderson, regele ploii, Polirom, 2007;

Trăiește-ți clipa, Polirom, 2002;

Herzog, Polirom, 2004;

Planeta domnului Sammler, Polirom, 2008;

Darul lui Humboldt, Vivaldi, 1992;

Iarna decanului, Elit Comentator, 1992;

Ravelstein, Polirom, 2001.

^[1] Laurențiu Ulici, Nobel contra Nobel. Propuneri, prezentări și antologie, Cartea Românească, 1988, vol. 2, pp. 562-563.

^[2] Dan Grigorescu, Romanul american al secolului XX, Saeculum I.O., 1999, p. 224.

^[3] Detalii despre teoria haosului, în eseul Haos, complexitate, de coerență din Arca nr. 3/2021