ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste

Ultimii ani de viață ai lui Joseph Fouché la Trieste

„A avut mai multă putere asupra oamenilor decât Napoleon însuși”
Honoré de Balzac

Tematica acestui articol a plecat de la particularitatea istoric‑geografică a orașului Trieste. La intersecția marilor drumuri comerciale dar mai cu seamă a culturilor și civilizațiilor, denumit Tergeste de către romani și menționat în Commentarii de Bello Gallico de însuși Julius Caesar, orașul va cunoaște stăpâniri succesive: La Serenissima (Veneția), Imperiul Habsburgic și succesiv Imperiul Austro‑Ungar (1867), integrarea în Regno d’Italia (1918), al doilea război mondial și cuprinderea în Adriatisches Kustenland, așa numitul Territorio Libero di Trieste postbelic și în fine reintegrarea în noua Republică Italiană.

Trieste a fost cel mai important port la Marea Adriatică al Austriei imperiale, integrat de administrația habsburgică, în prima parte a secolului XIX, în așa‑numitele Provincii Ilirice ce cuprindeau Dalmația (capitala la Zadar), Istria (Trieste), Ragusa (Dubrovnik), Carniola (Ljubljana), Carinthia (Villach), Croația civilă (Karlovac) respectiv Croația militară. Aceasta din urmă a inclus regimentele de graniță Banat I și Banat II, în care cu siguranță au fost și recruți români. Capitala teritorială a fost Ljubljana dar, respectând adevărul istoric, trebuie menționat că Provinciile Ilirice au fost inițial creația Franței napoleoniene, urmare a tratatului de la Schönbrunn (octombrie 1809) cu Austria habsburgică. Astfel se explică legătura simbolică între Trieste și Joseph Fouché, numit în anul 1813 Guvernator al Provinciilor Ilirice, fără îndoială unul din motivele alegerii orașului ca reședință a ultimilor săi ani de viață. Fostul ministru al Poliției din vremea Directoratului, Consulatului, Imperiului dar și al Restaurației Bourbonilor, faimos prin adaptabilitate și știință a acomodării cu persoane și regimuri politice diferite, își va fi încheiat la Trieste anii exilului și existența.

Înainte de a trece la subiectul principal (Joseph Fouché la Trieste) consider binevenite câteva repere biografice ale acestui personaj: Om politic francez, născut la Pellerin în 1759 și decedat la Trieste în 1820, fiu de militar, a frecventat seminarul Oratoriului din Nantes și a devenit profesor la Saumur, Vendôme, Juilly, Arras.^[1] În acest din urmă oraș l‑a cunoscut pe Maximilien de Robespierre, cel supranumit „Incoruptibilul” și astfel Joseph Fouché s‑a regăsit deputat al Convenției^[2] în anul 1792; ulterior ministru al Poliției (20 iulie 1799), senator (1802), duce de Otranto în 1809 (titlu onorific acordat de Împăratul Napoleon I), guvernator al Provinciilor Ilirice (1813). Ministru al Poliției a fost în cinci rânduri^[3], ultima dată fiind numit de către Regele Ludovic al XVIII‑lea la 9 iulie 1815. Ordonanța legislativă promulgată de același monarh la 12 ianuarie 1816 a exclus amnistia deputaților ce au votat în trecut condamnarea la moarte a fostului rege Ludovic al XVI‑lea. (17 ianuarie 1793) Joseph Fouché s‑a numărat printre aceștia astfel că a trebuit să părăsească Franța. Numit inițial ambasador la Dresda, a demisionat tot datorită prevederilor ordonanței sus‑menționate. A beneficiat de protecția cancelarului austriac Klemens von Metternich, stabilindu‑se la început la Praga, apoi la Linz și Trieste. Primit cu maximă rezervă la Praga, pentru a nu spune chiar ostilitate fățișă, Fouché însuși a solicitat lui Metternich să‑i permită să plece în altă parte, la Viena sau Munchen.^[4] Cancelarul i‑a aprobat să se stabilească la Linz, împreună cu soția sa, Gabrielle‑Ernestine de Castellane, respectiv fiica din prima căsătorie, Josephine‑Ludmille. A locuit o perioadă într‑o reședință impunătoare (strada Hauptplatz nr. 27) pe malul Dunării. Cu siguranță Fouché a meditat îndelung la țărmul fluviului, asupra vieții sale dar și a singurătății, înstrăinării și deprimării pe care orice exilat le‑a resimțit din plin. Istoria oferă exemple fie dacă ne gândim la gloria sau puterea absolută însă efemeră versus Memento Mori sau la Tristele și Ponticele lui Publius Ovidius Naso (Ovidiu) de la un țărm diferit, cel al Pontului Euxin... Exilul la Linz avea să fie revelat în următoarea descriere a lui Stefan Zweig: „Linz... O populație de mici burghezi de origine rurală, comercianți, plutași, în majoritate pauperi, un loc în care găsești doar câteva case ale vechii nobilimi austriece. Nu există, precum la Praga, o tradiție glorioasă a operei, bibliotecii, teatrului, balurilor somptuoase ale nobilimii, sărbători; cu adevărat un oraș de provincie, somnolent și fără viață, un azil pentru veterani. Aici s‑a stabilit bătrânul Fouché, alături de două tinere de aproximativ aceeași vârstă, una soția și cealaltă fiica lui... Nobilimea locală o preferă pe cea născută contesă de Castelle și nu pe acest domn Fouché la care a trebuit să apară un Napoleon pentru a‑i arunca pe umerii sfrijiți o manta ducală... trăiește complet izolat și aproape în carantină.”^[5]

Este firesc să ne întrebăm asupra motivului unei astfel de conduite față de fostul ministru al Poliției. Ei bine, mandatele sale în fruntea Internelor au însemnat mai multe măsuri, eficiente de altfel, ce pe deplin meritat l‑au transformat în „părintele Poliției moderne” însă nu numai: Integrarea poliției din Paris în cadrul Ministerului cu același nume, înființarea unei divizii speciale de poliție cu statut de poliție secretă („Prefectura de Poliție a Senei” la 8 martie 1800), a Comisariatelor Generale de Poliție, a unei rețele de informatori în întreaga țară alături de preeminența rapoartelor orale asupra celor scrise, apariția în premieră a cenzurii (în anul 1805) prin „Biroul publicațiilor, pieselor de teatru, imprimeriilor și bibliotecilor”, evitarea arestărilor arbitrare și studierea în profunzime a individului și a personalității sale, unirea Poliției cu Jandarmeria, utilizarea unui tip de pașapoarte din hârtie filigranată imposibil de falsificat etc. La toate acestea s‑a adăugat obligativitatea francezilor de a intra/ieși în/din Anglia către/dinspre Franța doar prin portul Boulogne, ceea ce a întărit eficiența procesului de supraveghere dar și convingerea ministrului că emigranții sunt mai periculoși pentru securitatea statului în afara țării și nu în cuprinsul acesteia. Acesta a fost motivul elaborării legii de amnistie a emigranților (1802). Practic Fouché a inovat și în acest domeniu, cel al neutralizării lobby‑ului emigraționist generator, când a avut motive, al unui curent ostil în rândul opiniei publice externe. Captatio benevolentiae și toleranța, cel puțin aparentă, în relația cu emigrația a adus mai multe beneficii Franței.^[6] Desigur, pe lângă rezerva față de titularul și actele unui asemenea portofoliu, însuși Talleyrand afirmând în 1809 că „acesta este un om care se ocupă întâi de ceea ce‑l privește și apoi de ceea ce nu‑l privește”^[7], este relevant oportunismul proverbial al lui Fouché: Profesor la Oratoriul din Nantes timp de 10 ani și membru al Ordinului Oratorienilor, s‑a metamorfozat instantaneu în președinte al asociației „Prietenii Constituției”, deputat revoluționar al Convenției, campion al laicismului extrem și ministru atotputernic. Reversul medaliei a fost dizgrația bruscă și neiertătoare a lui Napoleon I încunoștințat de negocierile subterane (1811) ale lui Fouché cu Marea Britanie: „Așa deci! Faceți pace și război fără mine!... Nu mai pot avea încredere într‑un ministru care într‑o zi îmi controlează dormitorul și în altă zi portofelul... Duce de Otranto, serviciile Dumneavoastră nu‑mi mai sunt utile. Este de la sine înțeles că veți pleca în mai puțin de 24 de ore să vă ocupați postul senatorial.”^[8] Iar conduita sa în timpul primului exil al lui Napoleon I în insula Elba versus Restaurația Bourbonilor a fost de asemenea sugestivă: Pe unul îl îndemna să acționeze, iar pe celălalt îl informa că pentru Franța prezența lui Napoleon în Elba este comparabilă cu „vulcanul Vezuviu pentru Napoli”... Închei acest periplu cu evocarea unui dialog între Lazare Carnot (militar și matematician, ministru de interne în timpul „celor 100 de zile”) și Joseph Fouché (ultimul, nu‑i așa, un exemplu de perenitate în funcții administrative în timpul mai multor regimuri politice) în ajunul celei de a doua Restaurații (1815, urmare a abdicării lui Napoleon I):

– „Unde vrei să plec, trădătorule?” (Lazare Carnot)

– „Unde vei dori, imbecilule!” (Joseph Fouché)^[9]

Scena este într‑adevăr antologică și până la urmă istoria a avut ultimul cuvânt, ambii murind în exil, la Magdeburg (Lazare Carnot) respectiv Trieste (Joseph Fouché).

Fostul ministru al Poliției a primit permisiunea de a se stabili la Trieste, în orașul‑port al Adriaticii de nord‑est amintindu‑și cel mai probabil mandatul său de guvernator al Provinciilor Ilirice dar și climatul plăcut. Asupra sosirii sale în Trieste sunt mai multe mărturii, bunăoară cea a lui Don Carlos de Lellis, Consul al Spaniei la Viena: „17 decembrie 1819... Fouché s‑a stabilit în acest oraș, într‑o casă din centru proprietate a unei firme germane și își așteaptă în scurt timp familia.”^[10] Elisa Bonaparte, sora mai mică a lui Napoleon I și principesă de Lucca și Piombino, a încurajat venirea lui Fouché la Trieste: „Stilul nostru de viață este același cu al vostru; veți regăsi în noi prieteni veritabili.”^[11] Fouché însuși, la 28 septembrie 1819, a afirmat că „nu îți poți dori nimic mai mult decât soarele din Trieste.”^[12] Acesta va trăi și va muri la Trieste, în actualul (din 1834) Palat Episcopal, construit inițial în anul 1797 de negustorul Vicco în via Cavana.^[13] Jurnalul Osservatore Triestino, în numărul 3/6 ianuarie 1820 a notificat „sosirea de la Linz a ducelui de Otranto.”^[14]

Și aici, precum cu puțin timp în urmă pe malurile Dunării, Fouché a continuat plimbările îndelungi și solitare, fiind evitat și poate chiar ocolind el însuși contactul cu societatea locală. A meditat fără îndoială la vanitatis vanitatum sau poate la cuvintele lui Septimius Severus: Omnia fui et nihil expedit / Am fost atotputernic și totul e zadarnic. De fapt unele din aceste drumeții în iarna triestină punctată deseori de un vânt puternic numit bora, au grăbit un deznodământ nefericit. După un astfel de periplu, la 7 decembrie 1820, s‑a plâns de febră și dureri în piept. Însă mai important a fost sfârșitul vieții sale ce ne duce cu gândul la efemeritatea puterii și la forța de nestăvilit a trecerii timpurilor și vremurilor. În acest sens mărturiile prințului Jérôme Napoléon Charles Bonaparte^[15] respectiv ale colonelului Planet de la Faye sunt elocvente și dramatice. Iată cele lăsate posterității de fiul lui Jérôme Bonaparte^[16], al cărui tată a fost martor nemijlocit al ultimelor clipe de viață ale fostului ministru al Poliției: „Chiar dacă încă relativ tânăr, și‑a simțit sfârșitul aproape; avea 57 ani și jumătate atunci când moartea i‑a transmis câteva avertismente... a păstrat toate afacerile secrete ale vremii sale cuprinse în hârtii pe care a vrut neapărat să le distrugă și să ia toate misterele epocii sale cu el. Prea slăbit pentru a arde el însuși atâta corespondență și rapoarte și neștiind în cine să aibă încredere, l‑a chemat pe prințul Jérôme... era 24 decembrie 1820. Fouché i‑a explicat ceea ce dorea celui pe care l‑a apelat mereu Majestatea Voastră. Jérôme a consimțit și a pus pe foc hârtiile desemnate. Fouché nu l‑a slăbit din ochi și a avut impresia că resimte fizic regretul lui Jérôme de a vedea pierind atâtea documente istorice. A coborât din pat și a stat lângă prinț pentru a‑l supraveghea mai îndeaproape... Avea statura unei fantome aproape de dispariție. Pentru mai mult de cinci ore prințul Jérôme a ars hârtii și, sub privirea vigilentă a lui Fouché, nu a putut să se eschiveze sau să salveze măcar una. A ars totul și abia atunci muribundul s‑a culcat la loc. A doua zi a murit.”^[17] Autorul a spus că tatăl său a regretat în permanență arderea în întregime a documentelor. Poate în acele ore, pentru eternitate, istoria secretă a Directoratului, Consulatului și Primului Imperiu a fost ascunsă posterității.

Colonelul Planet de la Faye l‑a vizitat pe Joseph Fouché pe 18 decembrie 1820 și, înainte de a lectura amintirea sa emoționantă, merită precizat că acesta nu l‑a simpatizat pe cel ce l‑a considerat trădător al Împăratului Napoleon I: „Nu am putut să nu fiu emoționat la vederea sa. Poziția sa acum și rolul important pe care l‑a jucat, numele său atât de faimos și acest corp scheletic ce în câteva zile nu va fi altceva decât un cadavru, toate acestea m‑au mișcat și mi‑au umplut sufletul de tristețe. Mi‑a ținut mâna și mi‑a mulțumit în termenii cei mai afectuoși... Sunt fericit, mi‑a spus, să văd încă un francez de bine! Nu am niciun resentiment în fața apropierii morții... Coborând scara, nu m‑am putut abține să nu plâng. M‑am gândit imediat la instabilitatea puterii în lumea noastră.”^[18]

Joseph Fouché a murit în noaptea de 26/ 27 decembrie 1820. Același Consul spaniol la Viena va raporta ministrului său de externe, Don Evaristo Perez de Castro: „Fostul ministru francez Joseph Fouché, alias duce de Otranto, care locuia la Trieste de circa un an, a murit aici după o scurtă afecțiune datorită unei boli de inimă. A fost înmormântat în dimineața zilei de ieri, după oficierea unui serviciu religios solemn la Catedrală. Jurnalul local a anunțat decesul sub titulatura de Excelența Sa domnul Duce Fouché. Familia sa dorește să se întoarcă în patrie și nu pare a întâmpina nicio dificultate... Se zvonește că Fouché a lăsat un patrimoniu important.”^[19]

Jurnalul Osservaatore Triestino, în numărul 155/28 decembrie 1820 a menționat că: „Excelența Sa domnul Duce Fouché a decedat în ziua de 26, o moarte prematură în sânul familiei sale datorită unei boli de inimă... Slujba funerară a fost celebrată în această dimineață cu toată solemnitatea datorată defunctului, în incinta catedralei noastre San Giusto, unde au fost depuse rămășițele sale pământești.”^[20] Ulterior, la solicitarea celui de al treilea său fiu, Atanase, șambelan al regelui Oscar al II‑lea al Suediei, a fost exhumat în decembrie 1873 și transportat în Franța, fiind reînmormântat la Ferrières, lângă prima sa soție și mamă a celor patru fii ai săi, Bonne‑Jeanne Coiquaud. Familia sa a părăsit Trieste la 20 februarie 1821, mergând mai întâi în Franța și apoi în Elveția.

Joseph Fouché a fost un personaj istoric complex. Ne‑a lăsat lucrarea Memorii, publicată în anul 1824, interesantă prin câteva considerații ce explică inclusiv parcursul său profesional, cinismul și ambiția de a cuceri și păstra puterea: „Am refuzat periodic funcții neînsemnate ce mi‑au fost oferite. Eram decis să accept doar o misiune majoră care să mă propulseze imediat într‑o carieră a marilor proiecte politice... Am avut răbdare și am așteptat, nu fără rost, mult timp... Când ai puterea întreaga măiestrie consistă în a menține regimul... Am cunoscut Franța ocultă mai bine prin comunicare orală și confidențială decât prin rapoarte scrise... Atâta i s‑a spus poporului că trebuie să se emancipeze încât a sfârșit prin a crede.”^[21]

Surprind în mod îmbucurător aprecierile sale asupra condiției femeii, având în vedere că totuși suntem în prima parte a secolului XIX: „Dotate cu o perspicacitate perfectă, cu o judecată superioară, întotdeauna active, cu stăpânire de sine, loiale recunoștinței și prieteniei în vâltoarea tuturor crizelor, primiți în aceste rânduri omagiul și tandrețea pe care sufletul meu simte nevoia să vi le retrimită până la ultima mea suflare... în mijlocul crizelor sociale, fie acestea Teroarea sau represiunile directoriale și imperiale, pe cine am văzut să se dedice cu un dezinteres atât de singular? Câteva femei? Nu! Un mare număr de femei rămase la fel de altruiste, la adăpost de contagiunea decăderii și prostituției ce degradează oamenii și îngenunchează națiunile.”^[22]

Viața, cariera dar mai cu seamă finalul existenței lui Joseph Fouché conțin numeroase învățăminte. Am ales pentru finalul acestui articol cuvintele pline de acuratețe ale istoricului francez Louis Madelin. Acestea surprind longevitatea unui om politic supraviețuitor prin putere și informație ce în mod inexorabil este confruntat cu solitudinea amară a exilului: „Faptul că acest om înalt, palid și zguduit de o tuse convulsivă a fost în măsură să parcurgă o carieră atât de îndelungată și laborioasă pare de domeniul miracolului. Energia sa supraomenească, voința de a parveni și a se menține, natura sa temperamentală orientată spre conflict... ziua în care a trebuit să renunțe la putere, la viața publică, la patrie, l‑a transformat într‑un om abătut; în preajma vârstei de 60 de ani părea un bătrân de 80 de ani, consumat, la capătul puterilor.”^[23] Cu siguranță nu numai din cauza pierderii puterii și influenței cât și dorului de țara sa, ultimele cuvinte adresate soției sale, pe patul de moarte, în noaptea de 26/27 decembrie 1820, fiind: „Acum vă puteți întoarce în Franța.”^[24]

^[1] conform Larousse.fr

^[2] Noua denumire a Legislativului în perioada septembrie 1792‑octombrie 1795, conform https://www2.assemblee‑nationale.fr/15/evenements/2019/la‑revolution‑s‑affiche/la‑convention‑septembre‑1792‑octobre‑1795

^[3] 20 iulie‑10 noiembrie 1799/11 noiembrie 1799‑15 septembrie 1802/11 iulie 1804‑3 iunie 1810/20 martie‑22 iunie 1815/9 iulie‑septembrie 1815, conform napoleon.org.

^[4] Oscar de Incontrera, „Fouché a Trieste”, în La Porta Orientale, Rivista Giuliana di Storia Politica ed Arte, Anno XV, Gennaio‑Marzo 1945, Edita dalla Societa Editrice Volontari e Mutilati, Trieste, p. 56 (http://www.destini‑imperiali.com/download/La_Porta_Orientale_Fouche%CC%81_a_Trieste.pdf)

^[5] http://www.danube‑culture.org/joseph‑fouche‑exile‑et‑oublie‑sur‑les‑bords‑du‑danube‑a‑linz/

^[6] napoleon.org, op.cit.

^[7] Charles Maurice de Talleyrand‑Périgord (1754‑1838), om politic și diplomat francez, ministru al afacerilor externe (1797‑1807; 1814/1815), șef al Guvernului (1814, iulie‑septembrie 1815), ambasador la Londra.

^[8] Emmanuel de Waresquiel, „Fouché, les silences de la pieuvre”, ed. Tallandier, 2014.

^[9] Achille Léon‑Victor Broglie, „Souvenirs‑1785‑1870‑ du Feu duc de Broglie”, ed. Bibliolife, 2009.

^[10] Oscar de Incontrera, op.cit, p. 53

^[11] Ibidem, p. 56

^[12] Ibidem, p. 56

^[13] Armando Halupca, Leone Veronese, „Trieste nascosta”, Lint Editoriale, 2005.

^[14] Oscar de Incontrera, op.cit., p. 54

^[15] Fiul fratelui lui Napoléon Bonaparte, Jérôme Bonaparte și al Catehrinei de Wurttenberg, născut la Trieste în 1814.

^[16] Jérôme Bonaparte (1784‑1860), fratele lui Napoléon I, principe de Montfort, rege al Westfaliei (1804), exilat la Trieste (1819), Roma (1823) și Firenze. Revine la Paris în 1847 cu permisiunea regelui Ludovic Filip de Orléans, președinte al Senatului (1852) în regimul împăratului Napoléon III. (1852‑1870) conform napoleon.org, op.cit.

^[17] Charles‑Éloi Vial redă aici (https://twitter.com/eligidius/status/1342609793148739584) mărturia lui Jérôme Napoléon către Maxime Du Camp.

^[18] Oscar de Incontrera, op.cit., p. 59

^[19] Ibidem, p. 57

^[20] Ibidem, pag.57

^[21] Thomas Flichy de La Neuville, „Lorsque Fouché nous dévoile les ressorts de la police impériale », disponibil la https://iphilo.fr/2022/11/18/lorsque‑ fouche‑ nous‑ devoile‑ les‑ ressorts‑ de‑ la‑ police‑ imperiale‑ thomas‑ flichy‑ de‑ la‑neuville/

^[22] Thomas Flichy De La Neuville, op.cit.

^[23] Oscar de Incontrera, op.cit., p. 58

^[24] Ibidem, p. 62