ARTE VIZUALE

Carmen Neamțu
eseistă, Arad

Supa de plastic sau „picătura chinezească”

Teatrul clasic „Ioan Slavici” din Arad: Sclavi (cu final rescris) de Maria Manolescu –spectacol cu publicul pe scenă; Regia: Dragoș Mușoiu; Scenografia: Miruna Croitoru; Muzică originală: Radu Dogaru; Light design: Lucian Moga. Cu actorii: Marina Palii, Andrei Elek, Ștefan Dogaru, Robert Pavicsits, Călin Stanciu, Calița Nantu, Alex Popa și Bogdan Neciu.

Sclavi (cu final rescris) este cea mai recentă premieră a Teatrului clasic „Ioan Slavici” din Arad, spectacol montat de regizorul Dragoș Mușoiu (n.1988) pe un text scris de Maria Moldoveanu (n.1980). Regizorul s-a mai întâlnit cu textele autoarei montând piesa Micul nostru centenar, în 2018, la Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca.

Textul adus pe scena arădeană s-a mai jucat la Cluj-Napoca, în 2017, la Fabrica de pensule, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Piesa de acum, scrisă în 2014, după o poveste adevărată, are un subiect ofertant: sclavia modernă practicată în diverse medii sociale. De la stână la universitate sau teatru, după sintagma: „toți suntem sclavii cuiva”. Textul, stufos în trimiteri, este diluat cu tot felul de referințe care îndepărtează montarea de la intenția scenică  inițială, aceea de a trage un semnal de alarmă asupra răului pe care oamenii îl fac semenilor. Povestea pornește de la un caz de sclavie practicat la o stână, incident făcut public de presă în anul 2013.

Desfășurarea de forțe de pe scena arădeană este un ghiveci cu expresii stereotipe,  repetate obsesiv și agasant. Clișee care populează textul, ca niște flori de plastic, din dorința de a fi altfel, cu orice preț. Asistăm la o montare plicticoasă, în care autoarea sare de la una la alta, cu dezinvoltură, iar regizorul o urmează cuminte. Un text subțirel care conduce la un spectacol așijderea.

De la Feng shui și hăhăieli, la fragmente din Furtuna lui Shakespeare și din Roland Barthes, asistăm la un amalgam de „picături chinezești” rostite pe scenă timp de o oră și jumătate. Spectacolului îi lipsește tempoul, coerența, care să facă din el un produs digest, surprinzător și captivant pentru spectator.

Un actor (interpretat de Andrei Elek) vrea să facă teatru social cu unul dintre sclavii eliberați de la o stână. Ajuns în comuna-oraș Frumușița, negociază cu primarul punerea în scenă a docudramei. Toți protagoniștii sunt pe rând sclavi: actorii sclavii directorului, sclavul Doru (Ștefan Dogaru) este la mâna primarului – politician (Robert Pavicsits), care înțelege cel mai bine circuitul stăpân – protector – protejat.

Actorii joacă pe scena mare a sălii teatrului, cu publicul pe scenă, în gradene, într-o grădină Zen cu nisip alb. Simpla mutare a spectatorilor de colo-colo nu este și o garanție suficientă pentru consistența demersului scenic. Spectacolul arădenilor nu depășește un exercițiu de seminar propus unor studenți din anul întâi de facultate, semestrul al doilea. Fără un text smart scris pentru a putea fi adaptat pentru scenă nu se poate susține un spectacol închegat de aproape două ore. Oferi doar scurte intervenții ale actorilor (cu dicție sau fără). Iată că poți să fii și sclav al unui text ce nu este ofertant cu niciunul dintre ei. Doar primarul (Robert Pavicsits) are câteva replici ce stârnesc un surâs în linia clișeelor: România plai cu dor și vatră de poveste mioritică. Insuficiente pentru o producție în sala centrală de spectacol a teatrului. Sclavi (cu final rescris) este un spectacol inconsistent, pe un text fără forță, care emite clișee la modă.