logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

POEZIE

 


Paulina Popa
poetă, Deva

 

De iubire


şi de Lună Albastră, am cântat:

Iubitul meu a venit odată cu luna,
Eu întindeam braţele, dar el se‑ndepărta.
Pornea spre lună iubitul meu.
Ea îşi mângâia conturul rochiei de stea.

Iubitul meu a venit odată cu luna.
Și eu aveam rochie de simpli fiori,
Şi eu îmi mângâiam conturul rochiei cu dor.
Iubitul meu pornea spre razele ei
Ea se juca printre nori.

Iubitul meu a venit odată cu luna,
Eu îi mângâiam mâinile cu o atingere
de nisip mişcat de ape.
Şi luna se juca printre degetele lui,
El stătea fascinat
între ape.



Între ape


se mişcă nisipurile lumii.
Am sperat că iubirea trece prin râul violet,
aşa ca zborul din salcie în salcie.

O ţesătură de frunze mi‑a amintit iubirea:

Apropie‑te, vino, lipeşte‑ţi obrazul
de razele lunii, aşa albastre şi reci.
E ultima şansă pentru sărutul iubirii,
Înainte ca pragul de floare şi umbră să treci.

Vino, lipeşte‑ţi palmele de palmele lunii,
încălzeşte‑ţi degetele sub sărutul din cer.
Suntem tot mai departe unii de unii,
totul e gheată în iubirea de ieri, totul e ger.

Apropie‑te, vino, e luna cu noi,
Sărutul sub soare e departe, s‑a dus.
Vezi?
În pădure, arborii iubirii sunt goi!
Vino!
Până şi luna se grăbeşte
spre‑apus!



Spre‑apus


stăruie lumina.
Îmi consider paşii după sclipirea ei,
chiar dacă Lumina lui Dumnezeu
este mult mai fascinantă!

Ziceam:
Pasărea zboară
cât o ţin aripile,
le deschide aşa cum a învăţat
atunci când mama sa
a văzut‑o că poate
şi trebuie să‑şi ia zborul.

De ce nu zboară pasărea
până în soare?

Eu
şi fratele meu,
preotul Theodor,
multe zile ne întrebam,
stăteam ore‑n şir
şi vorbeam blând
şi pe înţeles.

Ziceam:
Cenuşă ar fi într‑o secundă, cenuşă!
Soarele e bun să‑l privim de departe.

Ziceam:
Şi noi putem zbura atât cât ne ţin aripile,
atât cât ajunge lanţul interior,
pe care noi îl lăsăm să se întindă,
sau îl scurtăm.

Vorbeam despre toate acestea
sub razele lunii,
sub Lumina lui Dumnezeu
şi sub lumina dinspre apus.
Apoi zburam
atât cât ne lăsa
libertatea!



Am băut apă din mâna iubitului


ca dintr‑o oglindă mişcătoare,
care se mărea
în timp ce mă oglindea.

În oglinda mâinii lui
m‑am văzut cum stăteam sus, cât mai sus.

Priveam de sus, de pe mal,
valurile care izbeau cu putere
peretele de lut şi piatră.
Am stat liniştită chiar dacă
deveneau din ce în ce mai mari.
Uneori apele
aduceau trunchiuri smulse
din rădăcină
şi vreascuri, iar eu stăteam liniştită
acolo sus pe mal.
Luminam, sclipeam de iubire.
Poate de aceea
nici nu cunoşteam frica.
Înainte de‑a mă opri,
deasupra apelor învolburate,
am călătorit prin munţi şi câmpii,
prin deşert şi prin lanuri de flori,
prin văi de calcar şi lut,
prin înălţimile de piatră
albite de furtuni.
Toate acestea le‑am văzut
în apa din mâna iubitului.

Apoi,
am călătorit
prin arşiţa noastră,
am călătorit prin seceta
care ne‑a crăpat buzele.

Nu m‑am oprit nicio zi,
m‑am oglindit în oglinda mişcătoare.

Creşteam
în apa din mâna iubitului.



În apa din mâna iubitului:


în semicerc peste oraş,
curcubeul.
Am crezut că e o glumă şi am urcat
să văd mai bine
cum bea culoare din mâna iubitului.
Un apus magenta ne privea.
L‑am surprins
tocmai când trecea linia orizontului.
Între apus şi curcubeul
care se adăpa din mâna iubitului,
stăteam noi, acolo sus, foarte sus.
Nici nu am apucat să‑i spunem curcubeului
că toate culorile lui
se regăsesc în cămaşa vieţii noastre,
că a şi dispărut discret,
cum şi apăruse.
Am înţeles că nimic din ce este omenesc
nu ne este străin, nici nouă,
nici curcubeului, care bea culoare
din mâna iubitului
şi
din pădure.



Din pădure,


pădure se face.

Mereu aceiaşi arbori de hârtie,
vipere şi lupi,
frumoşi ca păcatul de a fi umbră,
hârtie de umbră.

Încolăciţi de încleştarea solzilor,
şerpii fac nuntă.

Din pădure,
pădure se face,
carte de poezie.

Mâna poetului, o hârtie şi ea,
scriind în cărbunele de sânge
despre
această nuntă de şerpi.



Ne
țineam inima în pumni


şi dansam fără oprire.

La răsărit,
nu îmi găseam locul.
Alergam prin iarba copilăriei,
desculţă,
cu părul lung, despletit,
şi rochia albă asudată de atâta alergat.

Alerg prin iarba copilăriei şi acum,
aşa cum alergam şi atunci
când vreo vulpe a cărnii se arăta,
iar eu strigam din rărunchi,
să plece!

Nu am ştiut niciun descântec
prin care aş fi putut să o alung.

Inima mea, aşa mică,
încât o ţineam în pumn,
se zbătea cuprinzând în ea
lumea sentimentelor mele.

Locul meu era acolo, în iarba copilăriei,
dar nu ştiam să mai fiu copil.

Uneori,
mă opream să‑mi trag respiraţia.
Atât doar,
cât să pot s‑alerg
cu mai mult drag.

Peste tot înfloreau macii!


Deva, 1 iunie, 2022



Peste tot înfloreau macii


atunci când
inima se numea inimă.

Am zis:
‑ să închid ochii pentru a trăi frumos!

Am numărat paşii
făcuţi printre arborii
care sprijineau cerul
pe care treceau zeci de avioane
de când cu războiul vecinilor.

Numărul era mereu fără soţ.
Număram…
şi iar, fără soţ.

Iubirea, mi‑am zis!
Iubirea care a închis uşa
sub sânul meu
şi stă acolo în piatra care,
cândva, se numea inimă.

Lin cântă o pasăre.
O ascult şi mă întreb:
 cum e posibil să cânte lin
când avioane de război brăzdează cerul?

Un poem se scrie în munte.
Cândva construiam cu uşurinţă
un pod peste vale
pentru a adormi în braţele
celui care scrie un poem,
sus,
în munte.

Am zis: să alerg spre el!

Am zis: mai bine să zbor!

Aşa,
am zburat amândoi.

Peste noi cineva presăra
petale de mac şi salcâm!




(din volumul Luna şi eu, în curs de apariţie)