POEZIE

Lazăr Magu
poet, Arad

Foc în decembrie


Ca un ecou al unui fost dezastru
înmugurit-au ţurţurii pe ram
în noaptea vieţii strâmtă ca un ham
în care muşcă gerul – armăsar albastru.

E iarna vieţii noastre o trăsură
care transportă-n lume frigidere.
Din ele frigul unei alte ere
ne pălmuieşte zdravăn şi ne-njură.

Ieri am aprins un foc de felinare
şi-am aşteptat căldură de la el...
Un foc subţire – plânsul unui miel.
Îngheaţă agheasma în altare.

Mă încălzesc în iarna vieţii mele
la focul Lui de îngeri şi de stele.



Cadou


Iubita mea – pagaie zveltă,
astăzi ţi-am cumpărat o deltă.
Cu peşti de sticlă pe canale,
cu pescăruşi umblând agale.

Şi fluviul… din Pădurea Neagră,
străbate Europa-ntreagă
– drumeţ lichid fără desagă,
cal priponit de Marea Neagră.

Tu delta n-o poţi aşeza
ca pe-o pisică-n poala ta,
dar poţi să vii, să zăboveşti
pe la cherhanele cu peşti.

Şi poţi s-asculţi povestea mea
rostită chiar de gura ta.
Poţi face stele din noroi
şi să le-arunci în cer apoi.

Poţi face ştiuci, crapi rotofei,
e delta ta, deci fă ce vrei!



Fractali    


Îmi amintesc acele ceasuri rele,
acele mici, tremurătoare stele
ce nu puteau aprinse să mai stea…
Filau – sufla în ele, sigur, cineva.

Dar toate-au fost – energici radicali
ce-au împărţit întregul în fractali.
Se sparge marea-n valuri mici, funeste,
un joagăr taie-n munţi aceleaşi creste.

Viaţa e o corabie cu vise
avariată – visele-s ucise…
Alerg în rând cu morile de vânt,
în fiecare buzunar am un mormânt.

Reeditez povestea ce a fost
plătită cu mormântul preţ de cost.
Aceste tragedii sunt replicile doar
a unei lumi defectă din tipar.

Un munte caut… Muntele Ararat.
Un ciob sunt din „Căderea în păcat”.



Stofă de martir


Tata avea stofă de martir.
Când n-aveai voie să cumineci slova,
el îmi spunea, aproape în delir:
– Mai este o Românie... e Moldova!

El îmi vorbea şi despre o Regină,
Maria celor două Românii...
Vuiet de mare aducea-n grădină.
– Şi Balcicul e-al nostru, măi copii!

La Severin făcuse el armată
şi avea nopţi cu dezlegări la peşte…
Atunci el auzea vorbind în şoaptă,
la sud de fluviu, numai româneşte.

Şi-n vremea când nu trebuia să ştii,
tata-mi spunea: – Sunt multe Românii!