LECTURI PARALELE

Ottilia Ardeleanu
poetă, Constanța

Misterele iubirii[1]

Iată o carte de proză pe care am citit-o dintr-o suflare, în zi de duminică, și tot azi, ca pe o binecuvântare a lecturii, am scris despre ea cu acea energie căpătată din virtuozitatea cu care Ildiko Șerban pune în scenă o poveste de iubire traversată de mentalități, închistări și frământări într-un timp absorbit de căutarea adevărului.

Obișnuită cu Ildiko Șerban că scrie poezie, am avut o mare surpriză să o întâmpin în gara prozei, la trenul de zece și un sfert. Dar, șocul revederii unei poete, în postura de prozator, este în bună concordanță cu subiectul tratat, de fapt, cu povestea privită de o parte și de alta a unui perete pe care ochii amintirilor s‑au fixat și rola filmică începe să se deruleze, cadru cu cadru, diferit și incitant.

Două personaje, el și ea, împărțind biroul din tura de noapte, creează o poveste verosimilă, dar care poate fi consumată și într-un spațiu paralel, cel din trecut, cel istorisit. El este receptorul, ea este donorul. O alchimie lesne de priceput. Povestea pare să se spună dintr-un stimul al amintirilor.

Este limpede un lucru: ea este șefa de birou, el este subalternul. Ea este o „scârbă” pentru el, deh, este șefă, și cum să agreezi o șefă, o femeie rece, distantă, dar a naibii de frumoasă, asta gândește insul pe tot parcursul discursului acesteia! În schimb, ea se destăinuie acordându-i întreaga încredere, nemaiținând cont că acesta e doar un subaltern, colegul de birou pe care adesea îl ignora.

Orice bariere sunt escaladate și femeia, șefa, își povestește traseul în viață, iubirea, frustrările; el o ascultă docil, deși uneori se enervează și ar vrea să se manifeste pe măsură. Aproape înțepenit, cu picioarele în poziția întins, pe sub birou, acesta se află în imposibilitatea de a gesticula ori articula vreun cuvânt de nedumerire, deși își bătea capul cu întrebarea: de ce se confesează tocmai lui?!

Autoarea ne propune dezlegarea misterului unei prietenii între doi tineri, el român, ea unguroaică, sub stigmatul mentalităților obscurantiste și discriminatorii ale societății aflate încă sub vechi îndoctrinări.

Subiectul pare magic prin felul în carea autoarea încearcă să pună aure lucrurilor frumoase pe care uneori refuzăm să le vedem și să le simțim, astfel că suflul ei poetic apare cu desăvârșire chiar și în această proză scurtă. Iată, spre exemplu, modul în care colegul de birou o vede pe ea, pe femeia de dincolo de funcție: „Pentru mine, femeia era ceața care se ridica dimineața devreme de pe pământul adormit și ce esențializare putea fi într-un abur? Era doar frumusețea spectacolului din zori și eu chiar iubeam asta. Ceața nu poți să o protejezi. Poți doar să o admiri în timp ce dispare și chiar dacă înțelegi circuitul apei în natură, nu vrei să dai nicio explicație logică fenomenului ca să nu strici spectacolul./... O simțeam cum se micește lângă mine ca și cum ar fi îmbătrânit brusc și aproape toată viața s-ar fi scurs din ea”.

Ceea ce este interesant în abordarea acestui subiect este nu povestirea în sine, ci transformările, gândurile, starea de meditație prin care trece ascultătorul, este ca și cum el însuși a trecut prin pătimirile, plăcerile acelei iubiri, pusă la timpul trecut, dar amintită într-o lumină tainică, prețioasă.

Autoarea, practic, descompune protagonista în două personalități: a sa – feminină și a lui – masculină, adică a bărbatului care îi trăiește sentimentele prin prisma personalității sale feminine. Este un întreg cu două polarități bine definite și în care fenomenul de atracție este firesc atât din punct de vedere fizic, spiritual, filosofic, cât și sentimental, uman.

Bărbatul din mintea ei simte nevoia de a-i oferi protecție și totodată se simte neputincios. Să fie oare cele două fațete ale femeii, și anume, slăbiciunea datorată amarului din viața sa și forța sa interioară care o face capabilă să meargă mai departe?!

Desigur, în povestea de dragoste povestită apare o altă femeie, motiv de incertitudine, primejdie, neliniște.

Ildiko Șerban inserează și simboluri hristice în mesajele de iubire, de îngrijorare, de „amar”, iar unul dintre acestea este felul în care povestitoarea s-a despărțit de iubitul ei, în ultima vacanță de vară petrecută împreună: „Înainte de a urca în trenul ce ne despărțea mi-a pus pe cap o coroniță dintr-un lăstar de salcie plângătoare.” E semn că ea, „inegalabila lui”, urma să treacă prin chinurile acestei despărțiri, printr-un sacrificiu care i-a fost predestinat! Avea tăria să-l aștepte un an? Nu putea să uite că părinții lor nu erau de acord cu mariajul acestora.

Șefa, această femeie de etnie maghiară, susține cu demnitate că este româncă, și nu doar pentru faptul că a iubit un bărbat român, ci mai ales pentru că s-a născut în această țară, numită România. Iată ce gândește bărbatul căruia i se confesează: „Să îi spun ce? Că oamenii sunt răi? Bla-bla!... Că ești acasă în limba în care te simți bine?/...Ce să îi spun? Că educația face diferența? Cultura?”, iar aici se simte clar influența filosofică a lui Cioran în binecunoscutul său aforism: „Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patria asta înseamnă şi nimic altceva.”

Dar, dincolo de educație, cultura la care se referea bărbatul este una presărată cu argouri și jargoane, ori onomatopee englezite, înscrise în limbajul de zi cu zi al vremurilor actuale, astfel, autoarea folosește expresii precum: „cum mama supărării...?”, „ce puii mei...?”, „vai steaua ta!”, „mucles!”, „pe bune?”, „auci!”

Intensitatea dialogului dintre povestitoare și ascultătorul care își exprimă părerile taciturn se dezvoltă gradual, în conformitate cu evoluția mărturisirii despre actul de iubire interzis. Colateral cu propria poveste de dragoste, femeia, dislocată de funcția de șefă, include și povestea vieții presupusei inamice amoroase, aceea care „nu a avut de la cine să învețe iubirea, fiind orfană,...”.

Povestea de dragoste se derulează pe fondul amintirilor, în cadru profesional, pe timp de noapte, putând în orice clipă să fie oprită de apariția unor evenimente de violență domestică ori acte de abuz sexual, mutilări ori chiar soldarea cu moartea, moment în care cei doi trebuiau să devină operaționali și orice probleme personale treceau imediat pe locul al doilea. Dar, poate nu întâmplător, autoarea alege acest spațiu de desfășurare în care confruntările de orice fel dădeau o aură luminoasă iubirii din trecut, chiar o înnobilau.

Un moment, problematica existențială curge spre ideea de sinucidere. „Câtă putere îți trebuie să vrei să mori într-adevăr?”. Personajul principal își pune întrebări, cu voce tare, să fie auzit și totodată sperând în aflarea răspunsurilor: „Să mori pentru o iubire neîmpărtășită...” – i se pare o culpă faptul că până acum nu a spus nimănui! Se simte vinovat și pentru că a dat peste cap viața părinților. Pe atunci, vremurile erau grele și orice neînțelegeri erau apăsătoare, iar traiul mai greu. Discordiile etnice se lăsau cu grele pedepse psihice și materiale.

Efectul psihologic este atuul acestei proze scurte, este ca șuieratul unui tren pe care îl cunoști de ani și care trece fix la aceeași oră peste sinele tău, peste îndoielile și regretele din viață. Umilința unei concepții rudimentare te poate distruge sufletește!

Sunt de remarcat transpunerile ascultătorului, bărbatul din tura de noapte, colegul de birou de la Asistență socială. Sunt ca niște explicații, la nivel masculin, pe care femeia dorea să le audă, în subconștient. De cele mai multe ori, acesta încremenea la auzul poveștii, dar e sigur că femeia tocmai această stare o transmitea.

Mi-a plăcut discursul fifty-fifty al celor doi colegi. Aproape că niciunul nu a acaparat noaptea colegialității. Poate părea că ea a condus întreg scenariul, dar nu, ea a vorbit, în timp ce el a tăcut tot atâta vreme, așa încât, simțămintele lor, fiecare deosebite de ale celuilalt, pot fi puse la egalitate.

La ce a condus acest dialog? La concluzii firești: el era un singuratic, ea prea sensibilă, fix opusul „scârbei”.

Finalul cărții este o pledoarie pentru dragoste, dragostea de România, de tricolor. Alegoria idealurilor prin comparația cu arborarea steagului, nu din patriotism, cât din apartenență la un ținut, la o limbă și la un ideal este, din punctul meu de vedere forța acestei proze scurte. Și mai este desenul din clasa a șasea, desenul stilizat al copilei de atunci, singură pe tabla de scris cât peretele, o simulare a singurătății cu numele scris dedesubt, ca să se știe! Și, dintr-odată, completarea cu același desen, identic, și numele dedesubt, până când desenul a devenit o mulțime de euri, de la minus, la plus infinit. „A fost o zi memorabilă. Devenisem dintr-odată liberă și ușoară ca gândul cu care puteam pleca oricând, oriunde, conștient și în cea mai mare taină. Libertatea asta m-a salvat chiar și atunci când m-au renegat.”

Protagonista cărții voia să știe de care parte a baricadei este văzută și să-și explice poziția fermă!

Un discurs de forță, de maturitate, care m-a acaparat și m-a determinat să afirm: da, Ildiko Șerban este o prozatoare fermă, destoinică, echilibrată, naturală. Și, da, se citește dintr-o suflare!

[1] Ildiko Șerban, Trenul de zece și un sfert, Editura Colorama, 2022