LECTURI PARALELE

Livius Petru Bercea
prozator, Lugoj

Tainele vidului[1]

Maturitatea cu care Constantin Novăcescu și-a conceput volumele de poezii a fost o contrapondere la situația hilară care s-a creat când studentul Constantin Novăcescu debuta în revistele anilor ’70 ai secolului trecut; aplecarea sa spre exprimarea artistică a unor stări deosebit de sensibile la multele semnale pe care un univers încă nedefinit și puțin cunoscut încearcă să le transmită înspre terestritatea zilnică a individului uman a fost înțeleasă de mai marii vremii ca un afront adus înfloritorului (atunci) materialism dialectic. Nu toți putem „recepta” mesajele acestor lumi, iar cei care se conectează la ele și au privilegiul de a le putea decoda, fie și artistic, se pot considera privilegiați printre semeni. E posibil ca afirmația mea să fie riscantă: îl așez pe Constantin Novăcescu printre acești privilegiați. Debutul său poetic târziu (cu volume care își sprijineau mesajul pe elemente ale religiosului) se datorează îndelungatei detenții a manuscriselor sale, în dosarele securității. De la debut, poetul a schimbat câteva formule compoziționale exterioare, fără a-și abandona preferințele inițiale de inspirație. Nici volumul de față (Tentația golului) nu face excepție (decât parțial) de la opțiunile expresive constante ale poetului, situându-se, ca orice poezie de profunzime, pe axa creată între paradigmele „terestru” și „celest” . Am avut, nu o dată, aproape certitudinea că o însemnată parte a liricii lui Constantin Novăcescu poate fi integrată sau (mai precis spus) poziționată în proximitatea a ceea ce îndeobște numim poezie religioasă. O religiozitate aparte, una de profunzime, o încredere deplină în energia dominantă din univers. Afirmația mea a avut o motivare – zic eu – temeinică în paradigmele opuse, dar concomitente: celest / terestru (v. supra), pe care poetul își construiește mesajele poetice. O atmosferă de început de lume, dominată de energia Unului, de Cuvânt, prin care se va „naște” ulterior, o lume organizată pe principii concrete terestre, perceptibile de către individul uman, este sugerată de textul care deschide volumul: „zephirum// cifră și număr instituind ordinea/ origine și referință/ și măsură a punctului// absență a toate/ gol nimic vid abis/ clipa de început a timpului// oare/ cum aș putea să-L numesc/ pe El” (p. 5). Paradigma „celest” este extrem de bogată în volum formată atât din termeni strict religioși (El, Unul, înger, cer, teurg, mântuire), cât și de alții care se alătură acestui câmp semantic, integrându-se acestuia prin semnificațiile pe care le primesc în context: lumină, vid, abis, gol, nimic, eter, început. Unele texte au meritul de a dezvolta o adevărată rețea (țesătură) lexicală care înlesnește formarea imaginii doar pe baza acestui lexic esențial, ca în: „Îl cauți mereu în golul/ nimicului/ nimicul golului// Unul/ în lumina orbitoare a începutului” (p. 76) sau: „și iarăși urcau suflete/ (cristalin eterul)/ cutezătoare/ umpleau cerurile/ căutându-L” (p. 71). A rămâne cu comentariul strict la nivelul lexical al textului ar fi însă insuficient. Convertirea acestui lexic în imagini memorabile, adică transformarea limbii în artă (echivalența presupusă de mine e, poate, prea simplă) este marele merit al lui Constantin Novăcescu, care excelează în efortul permanent de a ne apropia pe noi, tereștrii, de imensul și amorful vid cosmic prin subtile și sugestive aluzii la unitatea acestui „eter”, din care și noi facem parte integrantă: „când vei privi în adâncuri/ ochiu-ți treaz va străpunge fantasme/ (o să vezi lucrurile aici și dincolo)// când vei desluși/ tăieturi trepte hotarul/ deschiderea lumilor în virtual/ când vei trece pragul oglinzilor/ față în față când vei putea simți/ îmbătătoare mireasma eterului/ înspre lumina de smarald// vei ști unde s‑așază adevărul// și poposind în interval/ vei găsi poate/ locul” (p. 33). Mundanul, pe de altă parte, (semnificat prin cifră, număr, punct, burg, port, culori, oglindă, trepte, cerc) are toate atributele concretului pe care îl cunoaștem în existența noastră terestră. Intervine însă „ceva” care ne cuplează permanent la existența cosmică și ne dă, cred, certitudinea că n-am fost abandonați: o „comunicare” permanentă între lumile celestă și telurică, o „fluidizare” a acestei relații, realizată printr-o imensă clepsidră cosmică, prin care o energie invizibilă se revarsă tot timpul din cer spre pământ. Doar timpul „se scurge” (într-o singură direcție) prin această uriașă clepsidră. El (timpul ?) ar putea fi „golul, eterul, vidul, nimicul” pe care poetul îl percepe ca fiind o componentă încă necunoscută e existenței noastre: „El cobora peste numere/ peste nume și lucruri/ ca eterul cobora/ lin în clepsidrele lumilor/ în tăcere”. (p. 62). Cartea trebuie citită cu răbdare pentru a-i desluși mesajul (mesajele). Cronica mea e, volens-nolens, subiectivă.

[1] Constantin Novăcescu Tentația golului, Editura Junimea, 2023