LECTURI PARALELE

Doina Adriana Nicolăiță
poetă, Pecica

„Dumnezeu se odihnește fără să știe ce îl așteaptă”[1]

Poetul Costel Stancu (n. 1970) își continuă cu volumul Noaptea creioanelor lungi (2022) periplul său liric întocmai ca un fluviu setos care-și croiește neîncetat propria matcă, depunând „aluviunile”, acumulate în cele cincisprezece cărți anterioare, într-o nouă insulă literară.

Constant cu sine însuși, inventiv și introspectiv, Costel Stancu scrie o poezie plină de savoare, cu accente grav-meditative, sentențioase, biblice, existențiale. O poezie „reflexiv interogativă și impecabil condusă ca discurs liric”, „pe care o înzestrează cu un sunet numai al lui, inconfundabil, cel mai adesea eufonic, într-o manieră, nu o dată, de virtuoz, ludic” remarca Vasile Dan (Arca, nr.7-8-9/2016).

Aflat în permanentă conexiune cu Dumnezeu, poetul retrăiește timpuri edenice, decupează momentele firești pe care le subsumează aceluiași tablou creionat între viață și moarte: „e a șaptea dimineață a lumii/ pasărea sinelui își caută oul în grămada/ de pietre prețioase nu e acolo nu e acolo/ omul se sperie de propria libertate și fuge/ cum să te aperi de moarte doar cu o frunză/ se întrebă el și privește în limpezimea apei/ nedumerit nici lacăte la porți nici oglinzi/ să îi fure chipul poți păși liniștit pe pămînt/ cercul șarpelui încă nu s-a desfăcut// Dumnezeu se odihnește fără să știe ce îl așteaptă.”(p. 52).

Semnificația titlului de volum se deslușește treptat, autorul ne amână până în ultimul poem, ultimul vers, în care prevestește că se apropie Noaptea Creioanelor Lungi (cu trimitere la Noaptea cuţitelor lungi sau „Operaţiunea Colibri”, care a avut loc în Germania între 30 iunie şi 2 iulie 1934, când regimul nazist a executat, din motive politice, peste 85 de oameni. În limba germană, expresia Noaptea cuţitelor lungi se referea la acte de răzbunare, apoi s-a încetățenit înțelesul de epurare sau de sugestie falsă a unei lovituri de stat, care să justifice crimele comise de naziști).  Așadar, titlul poate fi o sugestie falsă? Înțelesul se dezleagă abia la sfârșit: „cînd nu am inspirație/ ascut creioane/ și le așez frumos/ unul lîngă altul// voi mă priviți/ cu teamă// simțiți că se apropie/ Noaptea Creioanelor Lungi”(p. 98).

Observăm cum poetul își înnobilează instrumentul de scris – creionul – cu sensuri noi, acesta devenind fie armă de luptă, fie jertfă: „A trecut vremea cînd cîntam din frunza/ Evei și toți îmi aduceau daruri otăvite. Cînd/ scriam poezii și creionul  îmi părea un răstignit cu/ mîinile în buzunare, implorîndu-mă să îl iert”(p. 12), fie de pomenire: „Într-o zi, peste mine,/ ca o potcoavă fără noroc,/ va cădea întristarea. Apoi o să mor./ Mă veți îngropa cu creionul în mînă./ Din el va crește un copac. Peste ani,/ fiul meu o să-l taie. Va ciopli din lemnul lui/ alte creioane și le va împărți săracilor.// Pomană pentru sufletul mortului!” (p. 61).

Cele 94 de poeme sunt marcate prin asteriscuri, poate din intenția autorului de a nu sugestiona lectura, de a nu oferi vreun indiciu, lăsându-i cititorului plăcerea reconstituirii, a descoperirii înțelesului din interior. Poetul își asumă propria misiune și în viața cu trup și dincolo, în viața fără trup: „nu mă pot opri niciodată din scris...”, „scriu înfrigurat chiar și după moarte voi scrie pe a treia față a foii de hîrtie.” (p. 73); „sunt viu și mort în egală măsură”(p. 68). Este fascinat și sedus de „ce se ascunde acolo în albul hîrtiei”(p. 35).

 Costel Stancu prelucrează teme bine-cunoscute: copilul/copilăria, Eu și Celălalt: „Ei da, eu sînt/ copilul unui timp pierdut și regăsit mereu în Celălalt” (p. 18); teama, îndoiala: „ți-e teamă, unde-i nădejdea/ în cel ce pleacă sau la cel ce abia a venit?” (p. 44); orașul-cuib de pasăre (p. 9), sufletul: „Îmi simt neliniștea, cum aș/ auzi căderea unei șoapte în fîntînă. Unde te grăbești/ suflete, spre care gol?” (p. 12). Tema favorită este jocul tragic și ironic cu moartea: „m-am săturat să scriu pentru cel ce îmi dezleagă mereu/ încălțările să îmi parazitez muza și să mă întreb:/ de ce nici măcar cînd mori bucuria nu e întreagă?” (p. 24); „dar ce frumoasă va fi moartea mea/ văzută din afara ei/ ca o nuntă cu alt mire” (p. 58); „prietenii mei sînt/ îngrijorați că scriu prea mult despre moarte las-o/ încolo nu o mai obosi atîta” (p. 64).

Te poți întreba firesc, în spiritul autorului, cu ce te alegi, cititorule, după ce ai survolat Noaptea creioanelor lungi? Și negreșit ai să trăiești bucuria survolului.

Negreșit poți afirma că poezia lui Costel Stancu este un desen, o tușă a realității, în care autorul, prins în ea, fără sfârșit, tocește neobosit creioanele.

[1] Costel Stancu, Noaptea creioanelor lungi, Editura Casa de pariuri literare, București, 2022, 104 p.