Andrei Mocuța vă recomandă

Alexandra Pancu,
poetă, Arad

un fel de Miss Havisham

nu există raționalitate în așteptare
doar știi că trebuie să o faci
poți să bântui zeci de cabinete
și să te disociezi ore întregi în terapie
după ce aprobi toate sfaturile
tot în mrejele speranței vei ajunge

te doare ca un membru fantomă
e prima dată când pierzi ceva
te agăți nebunește de imaterial
vrei să strângi într-un borcan
dungile lăsate în urmă de avioane
care fără milă în văzul tuturor
taie cerul în prea multe bucăți

vrei să coși la loc ce s-a desprins
știi că vei prinde doar aer în palme
dar nu poți să te oprești
nici când se răcește
și îți îngheață mâinile
pe care nu le vei mai încălzi

noapte de noapte același vis
același personaj principal
îmi amintesc tot
e blestemul subconștientului

demnitate 0 dar nu mai contează
am adoptat pateticul în viața mea
și mă urmărește pretutindeni
pentru că uneori merită să încerci
chiar și când nu știi ce faci
sau ce se întâmplă
când ți-e frică și te-arunci
ca să învingi în fața ei
dar realizezi că era doar mezina familiei
și sfârșești închisă într-o cușcă
cu o nouă frică păzind fiecare față laterală

speri ca un copil care așteaptă Crăciunul
că avionul se va întoarce
aterizând în camera ta
unde s-au format dune de praf
pentru că tot a rămas la fel
e doar o zi de vineri în fiecare zi


vampirul surd

întunericul și gălăgia
niciodată o problemă în universul meu monoton
niciodată o perturbare a minții mele așa-zisă limpede
pe care o șterg zilnic cu cea mai ieftină cârpă
nereușind vreodată să curăț ceva
totul se repeta la nesfârșit
nici nu e vorba de istorie, e vorba de secunde
toate sună la fel, arată la fel
sunt într-un ciclu infinit

lumina și liniștea îmi taie zilnic creierul și am obosit
nu am jaluzele, nu am căști scumpe
am doar telefonul ăsta în care parcă pot să redau
lumina și liniștea pe care le urăsc

caut zilnic printre bucățile de hârtie împrăștiate pe jos
ce am vrut să zic, ce tot scriu și încă nu găsesc
și dacă aș găsi mi-aș da seama că a fost pentru nimic
când lacrimile mele vor face de nedescifrat
orice explicație pe care mi-aș putea-o oferi

tot ce scriu este destinul meu nesfârșit
adus în punctul de blestem
mă mândresc că e terapeutic, că înțeleg mai bine
dar e atât de fals
nu voi ști niciodată, nu voi înțelege niciodată
nu am pretenția ca altcineva să reușească
vreau doar niște șervețele
care să oprească orice lacrimă
și pe cineva care să le țină