ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

Noaptea despărțirii de stalinism. Raportul secret al lui N. S. Hrușciov din 24/25 februarie 1956. Primele interpretări ale diplomaților occidentali

 „Manevra politică a conducerii sovietice și anume Raportul secret este asemănătoare unei alte manevre disperate luate cu 160 de ani înainte: După căderea lui Robespierre, Convenția, complice din plin a terorii generalizate, mai ales din Vendée, a organizat, cu sprijinul importantului terorist Fouché, procesul vestitului Carrier, organizatorul crimelor prin înec din Nantes; condamnarea și execuția acestui țap ispășitor au fost menite a exonera Convenția de orice responsabilitate. Or, întocmai acestui proces încununat de succes, ce a făcut posibil ca mulți vinovați implicați în represiune să beneficieze de o carieră politică în timpul Consulatului și ulterior Imperiului, Raportul secret a permis întregii nomenclaturi sovietice să-și continue cariera.[1]

   Stéphane Courtois, „Communisme et totalitarisme”

Putem afirma, fără a greși, că în noaptea din 24/25 februarie 1956 Stalin a murit a doua oară. Vocea gâtuită a lui N. S. Hrușciov[2] și frazele sale rostite în fața asistenței înmărmurite ale celui de-al XX-lea Congres al PCUS au constituit începutul sfârșitului nu numai pentru totalitarismul stalinist ci și, la scara istoriei, pentru regimurile comuniste postbelice din estul Europei. Cred că, prin analogie, cuvintele rostite odinioară de Talleyrand după campania napoleoniană din Rusia și anume „Iată începutul sfârșitului”[3] sunt mai mult decât elocvente pentru a ilustra cutremurul provocat de conținutul discursului rămas în istorie sub denumirea de Raportul secret.

Destalinizarea a fost un proces treptat care a debutat după moartea lui I.V. Stalin (5 martie 1953) și a mai fost cunoscut sub numele de „dezgheț”[4]. Pe măsura apropierii Congresului al XX‑lea al PCUS, la care vor participa 1436 delegați, Hrușciov a decis formarea unei comisii neprevăzute în ordinea de zi a manifestării. Obiectivul acesteia a fost „denunțarea cultului personalității”[5] iar activitatea comisiei respective a fost una secretă. Doar cei 11 membri ai Politburo-ului au fost încunoștințați în prealabil. De remarcat a fost adversitatea celor mai vechi membri ai conducerii sovietice (Kaganovici, Voroșilov, Molotov) și luările acestora de poziție sub forma unor întrebări retorice care au avut însă rațiunile lor: „Ce am putea spune despre rolul nostru sub Stalin?” „Vă imaginați ce va urma?” „Cine vă cere să acționați în acest fel?”[6] Cumva de înțeles panica acestor vechi aparatcik în fața schimbărilor ireversibile antrenate de Raportul secret. Pe de altă parte membri ai Politburo precum Mikoian, Suslov sau Bulganin au fost favorabili acestei inițiative.

Președintele comisiei de redactare a Raportului secret a fost Piotr Pospelov, unul din „apologeții cei mai zeloși ai stalinismului”[7], fost director al Institutului „Marx-Engels-Lenin-Stalin” și redactor-șef al jurnalului „Pravda”.[8]

Sub consemnul omniprezent „Konspiravnost”[9], în noaptea de 24/25 februarie 1956 Raportul secret, text „neaprobat și netrecut prin Prezidiu”[10], a fost citit de Hrușciov. Conținutul, intitulat „Despre cultul personalității și consecințele acestuia”[11] a pulverizat bilanțul leadership-ului stalinist. Critica a fost profundă dar formulată exclusiv din perspectivă leninistă, a preeminenței conducerii colective, a atacării principalelor decizii ale lui Stalin (asasinarea mai mult decât suspectă a lui Kirov la Leningrad în 1934, reprimările în masă, epurările politice și militare, erorile cu urmări incalculabile de ordin militar din timpul războiului din 1941-1945, starea de dezastru a agriculturii sovietice, deportările unor grupuri etnice și populații, greșelile majore de politică externă, nesocotirea principiului conducerii colective) etc. S-a mers până la afirmații precum „suspiciune maladivă”, „neîncredere generalizată”, „mania persecuției”, „megalomanie”[12]. Timp de patru ore a fost rostit un rechizitoriu devastator al stalinismului, care a cuprins referiri repetate la Lenin și la avertismentele acestuia din urmă față de caracterul lui Stalin.[13]

Este de la sine înțeles că secretul unui asemenea moment epocal nu a putut fi păstrat deși aceasta pare să fi fost, inițial, intenția autorilor. Ridică însă semne de întrebare decizia lui Hrușciov ca o copie a Raportului secret să fie distribuită șefilor delegațiilor străine prezente la Congres (de altfel liderul polonez Boleslaw Bierut, internat la un spital din Moscova datorită unei pneumonii, după lectura textului în cauză a făcut un atac de cord și a murit), iar ulterior același document să fie trimis conducerilor unionale din URSS, citit și luat la cunoștință (fără copii păstrate sau semnături) de către activul de partid. În plus, pe data de 28 martie 1956, în ziarul „Pravda” a apărut un articol intitulat „De ce cultul personalității este străin marxism-leninismului”[14], consecință evidentă a noului curs politic promovat de conducerea sovietică de partid și de stat. Aș mai aminti debutul simbolic al lucrărilor celui de al XX-lea Congres al PCUS ce au premers citirea Raportului secret: Menționarea doar o singură dată a lui Stalin de către Hrușciov. A atras atenția totodată momentul de reculegere ținut în memoria celor dispăruți, militanți ai mișcării comuniste mondiale[15]: Stalin, Gottwald (fost președinte al Cehoslovaciei), Tokuda (secretar al Partidului Comunist Japonez). Un omagiu mai mult decât formal și modest, la care „părintele popoarelor” până mai ieri apare acum la categoria „și alții”... În concluzie, „o audiență în stare de șoc”[16] a ascultat discursul la finalul căruia dacă nu lumea, cel puțin regimul comunist în ansamblu urma să se transforme inexorabil, sub semnul restaurării „principiilor leniniste ale democrației socialiste sovietice.”[17] De altfel, istoricul francez François Furet va localiza la rândul său „începutul sfârșitului” comunismului la momentul citirii și asumării Raportului secret. Chiar dacă, mai mult sau mai puțin, comunismul a identificat „teritorii substitutive”[18] precum „Lumea a Treia, castrismul sau maoismul”, totuși o pagină tragică a istoriei a fost întoarsă atunci, bineînțeles din perspectiva leninistă a „geniului Revoluției de o imensă modestie” V.I. Lenin și a aprecierilor sale despre Stalin din scrisoarea din decembrie 1922 adresată membrilor Congresului Partidului: „După asumarea funcției de Secretar General, tovarășul Stalin a acumulat în mâinile sale o putere nemăsurată și nu sunt sigur că va fi capabil întotdeauna să o exercite cu prudența necesară... este de o brutalitate excesivă, un defect intolerabil pentru cel care ocupă funcția de secretar general.”[19]

Care au fost însă percepțiile occidentale ale diplomaților epocii acreditați la Moscova? Bunăoară cele scrise de ambasadorul Republicii Franceze, Maurice Dejan, în Telegrama trimisă către Quai d’Orsay din 12 martie 1956, orele 13.35, sunt interesante, prin prisma aspectelor relatate, aproape identice celor din textul Raportului secret. De menționat este că cei 55 de reprezentanți ai Partidelor Comuniste din străinătate nu au asistat la lectura Raportului Secret iar prima versiune tipărită a documentului respectiv a apărut pe 1 martie 1956, difuzarea acesteia fiind supravegheată cu maximă strictețe și severitate[20]:

„De câteva zile la Moscova circulă zvonuri privind un discurs pe care l-ar fi pronunțat domnul Hrușciov în timpul unei reuniuni închise a celui de al XX-lea Congres, înaintea încheierii acestuia. Discursul, intitulat Cultul personalității și consecințele sale, ar fi reprezentat un atac de o violență neobișnuită și rară asupra lui Stalin, greșelilor sale majore și terorii pe care acesta o exercita. Diferite indicii confirmă acest aspect. Pe de o parte domnul Ulrich a declarat recent public la Berlin că numele Stalin ar trebui eliminat din lista clasicilor marxismului. Pe de altă parte Biroul de Presă al MAE, chiar dacă a refuzat să permită transmiterea știrilor corespondenților media privind discursul lui Hrușciov, nu a negat existența acestuia din urmă. În fine, în anumite locuri publice, statuile monumentale ale lui Stalin au început să fie demontate și, discret, să dispară.

Domnul Hrușciov ar fi fost atât de emoționat în timpul discursului său încât și-ar fi pierdut de câteva ori suflul. Ar fi început lectura prin citarea testamentului lui Lenin care conține, se pare, avertizări privind brutalitatea lui Stalin și devierile sale ce au debutat odată cu cel de al-XVII-lea Congres, adică din anul 1934, perioadă în care, după asasinarea lui Kirov, teroarea a luat proporții extinse. Pe de o parte el însuși ar fi răspândit teroarea, pe de altă parte stângăciile sale politice ar fi fost numeroase și, în fine, preferința sa pentru propria glorificare ar fi luat proporții de-a dreptul monstruoase.

Domnul Hrușciov i-ar fi cerut lui Molotov să confirme că Stalin l-a tratat într-un mod abject. Ar fi afirmat că, atunci când Bulganin, Mikoian sau un alt membru al Politburo era chemat de Stalin, nu era sigur dacă se mai întorcea. În ceea ce privește acuzații care cădeau în mâinile organelor interne de ordine, acestora li se promitea, dacă făceau mărturisiri complete, acordarea unei vile. De fapt aceasta era o groapă cu adâncimea de doi metri. În momentul războiului civil din Spania, cvasi-totalitatea militarilor sovietici care au luptat de partea regimului republican ar fi fost, la întoarcerea acasă, executați pentru vina de a fi troțkiști. Stalin a fost acuzat mai ales de a nu fi anticipat războiul, de a fi dezorganizat armata prin epurări arbitrare, de a nu fi acordat nicio atenție avertismentelor atașaților militari sovietici și chiar ale lui Churchill în ceea ce privește iminența agresiunii hitleriste. La Țarițîn, în 1918, nu ar fi jucat niciun rol; în anii 1941-1945 nu ar fi avut curajul de a pune piciorul pe front iar în acest sens filmul Căderea Berlinului a fost de-a dreptul grotesc. Pe plan intern megalomania lui Stalin în privința marilor lucrări de infrastructură precum canalul Volga-Don a făcut să nu fie luate în considerare nevoile stringente logistice ale altor orașe. În același registru, Hrușciov s-ar fi referit la proiectul unui articol biografic despre Stalin, corectat de tiran, în care, de câte ori numele său era citat, adjectivul măreț era adăugat de însăși mâna sa. Concluzia acestui rechizitoriu înspăimântător ar fi eliminarea necesară și treptată a tuturor componentelor cultului stalinist respectiv necesitatea unei reeducări metodice a activului partid.”[21]

Lectura Telegramei sus-menționate îndeamnă la o reflecție pe multiple planuri. În primul rând acuratețea informațiilor aproape identice cu cele ale Raportului secret însuși, dar și concluzia din final, sumară însă extrem de sintetică. Ieșirea stalinismului din contemporaneitate și intrarea sa treptată în istorie, cel mai probabil pentru a menaja mulți dintre liderii Politburo, majoritar foști acoliți ai lui Stalin, a fost ireversibilă. Momentul a fost o piatră de hotar dacă ne gândim la faptul că din auditoriu a făcut parte un tânăr, pe atunci, militant al PCUS și delegat al regiunii Stavropol..., Mihail Gorbaciov. Este limpede că Raportul secret a lăsat „o impresie adâncă”[22] asupra sa, iar nu întâmplător Mihail Gorbaciov va face parte din generația politică a celor denumiți „copiii celui de al XX-lea Congres”[23]. Știm astăzi că textul Raportului secret a devenit cunoscut în întreaga lume pe filieră poloneză, Hrușciov afirmând acest lucru în mod deschis: „Documentul nostru a căzut în mâinile anumitor tovarăși polonezi ostili Uniunii Sovietice”[24]. Astfel unda de șoc a fost cu atât mai puternică, iar destalinizarea un proces fără întoarcere. Sistemul „democrațiilor populare” avea de altfel să se zguduie în anii următori (Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968) anunțând deznodământul: Annus mirabilis 1989.

Să nu uităm însă că în istorie nu au fost puține cazurile în care, la un moment dat, sacrificiul ritualic a fost practicat fără menajamente pentru ca sistemul să supraviețuiască. Iar ieșirea din Panteon și reintrarea în aceeași istorie pe ușa din dos nu este decât consecința firească a reflexului establishment-ului timpului și timpurilor. Historia magistra vitae își probează actualitatea și justețea, iar în acest sens să reflectăm asupra unui repetitiv istoric intitulat damnatio memoriae. Peste secole și milenii destinul lui Nero cu tot cu al său domus aurea se repetă sub alte forme. Din păcate reflexul puterii absolute este mai puternic decât învățăturile istoriei iar tiranii dintotdeauna nu au ascultat avertismentul muzei Clio, rostit încă din antichitatea romană și preluat de creștinismul Evului mediu: Memento mori.[25]

[1] Stéphane Courtois, Communisme et totalitarisme, ed. Tempus Perrin, 2009, pp.436

[2] Secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) din 1953 respectiv viitor președinte al Consiliului de Miniștri (1958-1964), multiple surse.

[3] În original „voilà le commencement de la fin” (historie-en-citations.fr)

[4] „După numele volumului publicat în anul 1954 de scriitorul Ilya Ehrenburg. (n.a.)

[5] În original „kult licinosti”, conform Vladimir Tismăneanu, „Cursul scurt și liturgizarea marxismului”, revista de cultură LaPunkt.ro, capitol „Analiză, Societate”, 2016.

[6] Louis Ulrich, „Raportul Hrușciov”, în revista Sfera Politicii, disponibil la https://revistasferapoliticii.ro/sfera/173/art03-Ulrich.php

[7] Vladimir Tismăneanu, „Revenind la Lenin: hrușciovism versus stalinism”, disponibil la moldova.europalibera.org, 2 martie 2016.

[8] Conform https://www.nytimes.com/1979/04/24/archives/pyotr-n-pospelov-a-pravda-editor-and-party-theoretician-dies-at-80.html

[9] În original „secret”, conform Louis Ulrich, op.cit.

[10] Idem.

[11] Disponibil la https://amintiridincomunism.wordpress.com/2017/04/13/discursul-secret-al-lui-nikita-hrusciov/

[12] Elisabeta Neagoe, „Raportul secret al lui Hrușciov și efectele sale în România”, în Analele Universității „Dunărea de Jos” Galați, 2003, disponibil la file:///H:/962-Article%20Text-1647-1-10-20190520%20(1).pdf

[13] Textul complet al Raportului secret este de altfel disponibil, pentru o analiză amănunțită, la https://amintiridincomunism.wordpress.com/2017/04/13/discursul-secret-al-lui-nikita-hrusciov/

[14] Louis Ulrich, op.cit.

[15] Magdalena Boiangiu, „Raportul secret”, revista Dilema Veche, secțiunea „Editoriale și opinii”, nr. 110 din 2 martie 2006.

[16] Vladimir Tismăneanu, „50 de ani de la puciul de partid din octombrie 1964. Nikita Hrușciov și agonia bolșevismului”, platforma contributors.ro, 16 octombrie 2014.

[17] Idem.

[18] Jean-Francois Condette, François Furet, „Révolution française, Grande Guerre, communisme”, în Revue Spirale de recherches en éducation, nr.52, Paris, 2011, pp.221-227. 

[19] Idem.

[20] Catherine Depretto, „Introduction: Le XX-e Congrès”, Revue Russe, no.28, 2006, „Le XX-e Congrès et la culture”, pp.7-17.

[21] Dans les archives secrètes du Quai D’Orsay, L Engagement de la France dans le monde, ed. L’Iconoclaste, Paris, 2017, Sous la Direction scientifique de Maurice Vaïsse et Hervé Magro, pp.98-99. 

[22] Marilyn Berger, „Mikhail S. Gorbachev, Reformist Soviet Leader, is dead at 91”, în New York Times, 30 august 2022.

[23] Idem.

[24] Louis Ulrich, op.cit.

[25] În traducere „Amintește-ți că ești muritor” (multiple surse)