ESEU

Otilia Cionca
eseistă

Meditație despre gazdă și oaspeți

Tot mai mulți oameni par să rătăcească aidoma unui roi fără de matcă, ca o turmă fără de păstor, poate din pricina ritmului frenetic al existenței lor, a unei deficitare prioritizări și adeseori chiar a lipsei totale de principii, valori și modele ori resurse ce pot oferi fundament, restaurație și semnificație unei vieți. Consecințele sunt că aceștia rămân doar în stadiul de a exista, a supraviețui, fără a trăi cu adevărat și a dăinui. Frustrați, nefericiți, prizonieri în relații toxice, nesănătoase, în primul rând cu propriul sine și firește și cu cei din jur, sau captivi în joburi epuizante, care îi lasă vlăguiți și de multe ori incapabili de a mai lucra la edificarea sinelui, tot mai fragmentat și împrăștiat. Ei recurg mai mereu la surogate de care aleg să fie subjugați, hrana cea mai la îndemână și care nu cere decât un efort minim. Distrași de la realizarea propriului destin și clădirea unei vieți împlinite, de către știri, de criticarea și judecarea aproapelui, de diverse modalități de divertisment care le acoperă și ascund vremelnic golul sufletesc, substituind și amânând, mereu pe mai târziu, realizarea acelor lucruri cu adevărat hrănitoare și folositoare pentru minte și suflet.

Pe de altă parte, în lumea de astăzi, suntem, parcă din ce în ce mai mult, constrânși să facem față unei avalanșe de subcultură, intoxicare și manipulare din ce în ce mai agresivă, prin mass-media și tehnologie, cine are detectorul critic activat nu se îndoiește de acest fapt. Această senzație este uneori chiar mai aspru percepută, ca pe o condamnare, de către unii care, în asentiment cu marele nostru Caragiale, pot spune simț enorm și văz monstruos. În cartea intitulată Darul sensibilității, vorbind despre inteligența senzorială ca parte din „puterea ascunsă a oamenilor supersensibili, într-o lume schimbătoare și supraîncărcată” autorii Jenn Granneman și Andre Solo, afirmă, în urma mărturiilor unor oameni ce s-au regăsit în această categorie, că „o persoană sensibilă ne-a spus că se percepe pe sine ca pe «un cablu viu» care percepe orice semnal, abilitate care se pare că uneori chiar «frizează misticul»ˮ[1], alteori, pe lângă puterea ascunsă intrinsecă, devenind însă chiar o povară.

Și atunci avem nevoie, ca de aer, de o fântână cu apă limpede, de izvoare sățioase și de hrană nutritivă. O revistă de cultură cred că încă se califică și își ia în serios misiunea de a furniza o astfel de hrană. Cui? Oamenilor care simt nevoia, uneori subtilă, alteori viscerală, de a se adăpa dintr-un astfel de izvor.

Pe traseul dinspre minte către pagină, cred că o parte importantă, esențială chiar a procesului de creație, culinară o vom numi, o reprezintă îmblânzirea cuvintelor, numite de Octavio Paz „creaturi lacomeˮ. Mai mult, referitor la puterea magică a cuvintelor, scriitorul Nikos Kazantzakis afirmă următoarele: „...literele alfabetului mă sperie îngrozitor, sunt viclene, demoni fără rușine – și primejdioase! Deschizi călimara, le eliberezi: ele fug – și cum să le mai controlezi din nou vreodată? Prind viață, se unesc, se despart, îți ignoră comenzile, se aranjează pe hârtie așa cum vor ele – negre, cu cozi și coarne. Țipi la ele și le implori zadarnic: ele fac cum le place...”[2]. Ele, cuvintele, ușoare ca un fulg sau dimpotrivă grele ca plumbul, dificile sau chiar, după cum am văzut mai sus, periculoase, sunt așadar ingredientele necesare festinului cultural.

În altă ordine de idei, eu socotesc că amfitrionul banchetului precum și bucătarii aparțin acelei specii distincte de oameni care se pare că pentru asta trăiesc, cei ce o fac dintr-o adâncă chemare și dedică un munte de timp acestui angajament, cel puțin atunci când inspirația bate la ușă și cere imperios să îi deschizi și să te ocupi de ea, și nu oricum, ci cu un simț al răspunderii și o exigență cu atât mai mare cu cât nevoia creatorului de a atinge perfecțiunea este mai adâncă, mai viscerală. Aș aminti, în acest sens, doar faptul că Brâncuși a creat nu mai puțin de cinci versiuni ale lucrării sale Domnișoara Pogany... Dar, stați liniștiți, nu o fac fără a avea și un câștig din asta... În Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică, autorul brazilian Rubem Alves, poet și psihiatru creștin, afirmă următoarele: „de obicei bucătarii nu mănâncă ceea ce gătesc. Doar gustă. Fiindcă bucătarii nu gătesc pentru ei. Ei gătesc pentru alții. Mâncarea este într-adevăr o plăcere. Dar ei tânjesc după o plăcere mai mare, ei mănâncă ceva diferit. Mănâncă bucuria pe care o văd pe fața celorlalți, atunci când mănâncă. În acea bucurie e o declarație tăcută de dragoste. Când musafirii spun «Ce gust bun are!» ei spun de asemenea: «Ce încântătoare sunt visele care trăiesc în trupul bucătarului!» Bucătarul mănâncă cu ochii...ˮ[3]. Firește, în cazul nostru, cel care scrie probabil că poate doar să își imagineze încântarea din ochii celui care va gusta din bucatele elaborate cu atâta prezență și migală, însă imaginația nu este nici pe departe o trăsătură care să îi lipsească acestuia.

În schimb, înainte de a ajunge să simtă dulceața bucuriei date de savurarea de către cititori a preparatelor plăsmuite din cuvintele sale, scriitorul este nevoit să își pună sufletul pe masă, după ce l-a supus puterilor transformatoare ale focului creator. Ce risc! Câtă responsabilitate pentru bucătar! (A se citi „pentru autorul unui articol, indiferent dacă acesta e prozator, poet, filosof, artist sau aparține unei alte branșe dar alege și este ales să participe cu un preparat la marele ospăț al unei reviste de culturăˮ). De ce? Tocmai datorită faptului, deloc ușor de ignorat, că ceea ce mănânci te poate forma, te poate transforma... Nu mai suntem aceiași după ce am mâncat din aceste bucate, unele, după ce le-am asimilat, ne asimilează la rândul lor, devenim chiar ceea ce mâncăm. Pe de altă parte sunt bucate care pot crea dependență, unele bucate bucură simțuri, altele aerisesc casa sufletului, unele conduc mintea ca printr-un labirint, căutând răspunsuri sau poate doar adâncind întrebări și împresurând misterele cu mreje parfumate și văluri de reflecții dulci-amare ori picante... Dar uneori sunt și bucate care unora li se par prea sărate, dacă sunt la regim, sau prea cărnoase, dacă țin post, prea seci, aride ori greu de digerat, poate pentru că sistemul lor digestiv nu dispune de suficiente enzime... Nu toate alimentele sunt apreciate la fel de către meseni sau, cu alte cuvinte, de gustibus non disputandum...

Portretul bucătarului nu cred că ar fi complet dacă nu aș aminti de o altă particularitate proprie acestuia și anume, sensibilitatea aparte, uneori exacerbată. Trăsătură ce depășește aici, în plan psihologic, am putea spune „Patul lui Procust”, cu alte cuvinte acea încadrare normativă a unei reactivități afectiv-emoționale adecvate, de nivel mediu, căzând în hipersensibilitate, așa cum este numită ea de către psihologi. Unii spun că ar fi o neșansă să fii încadrat în categoria amintită, ca și cum acestor persoane le-ar fi defectat un buton intern de reglare a intensitații emoționale... alții afirmă că, dimpotrivă, acesta ar fi un dar sau chiar o binecuvântare. Iată ce afirmă autorii lucrării Darul sensibilității legat de creativitate, mai precis referitor la asocierea sensibilității cu creativitatea: „Ideea artistului sensibil a devenit un clișeu dintr-un anumit motiv: e fundamentată pe un adevăr. O minte care observă mai multe detalii, stabilește mai multe conexiuni și simte emoțiile acut este aproape perfect construită pentru creativitate. Asta nu înseamnă că toate persoanele sensibile sunt creative, dar mulți oameni creativi sunt totodată sensibili, așa cum pot atesta toți cei care lucrează cu ei.ˮ[4]

Mai departe, pentru a detalia și aprofunda această relație dintre sensibilitate și creativitate, în același volum se discută și teoria scriitorului și jurnalistului Arthur Koestler care considera că o creativitate autentică apare adesea atunci când se reușește într-un mod fericit și inedit combinarea a două sau mai multe cadre de referință: „Teoria lui Koestler explică totodată conexiunea dintre sensibilitate și creativitate. Pregătită pentru a face conexiuni între concepte mult diferite între ele, mintea sensibilă poate îmbina cadre de referință fără ca persoana să-și părăsească vreodată căminul. Sensibilii sunt, poate, enciclopediști prin definiție, gândind nu în termenii științei, sau ai poeziei, sau ai experienței de viață, sau ai visurilor și speranțelor, ci în termenii temelor care le subsumează pe toate. Multe persoane sensibile vorbesc astfel, folosind metafore și interconectând subiecte diferite pentru a argumenta ceva. O astfel de exprimare îi poate deconcerta pe puriști, însă este obișnuită nu doar la marii artiști, ci și la oamenii de știință geniali, precum Carl Sagan, autorul butadei-panseu «suntem alcătuiți din praf de stele», care, reflectă autorii, reprezintă atât un adevăr științific, cât și «un imbold către un destin mai înalt»ˮ[5].

Fragmentul citat mai sus mă duce cu gândul, nu pot să nu recunosc, și probabil e totodată parte din rațiunea alegerii lui, la cine alții decât la autorii de eseuri care nu puțini cred că și-ar recunoaște în cele scrise mai sus stilul abordat, format în decursul anilor prin adăugarea succesivă a straturilor și răsadurilor de cunoștințe din multiple și variate domenii în care au adăstat cu mintea și și-au băgat nasul fin. Însă grădina, pentru a ajunge pe masă, cu alte cuvinte pentru a deveni ospăț, trebuie să fie supusă unor transformări. Iată ce spune în acest sens același autor de eseuri teopoetice Rubem A. Alves, menționat și anterior, referitor la acest proces care, îmi place să cred că este perfect aplicabil și în cazul nostru: „Bucătăria e un loc al transformărilor. Nimic n-are voie să rămână la fel. Focul și aliații săi sunt la datorie. Lucrurile vin crude, așa cum le-a creat natura. Și se transformă diferit, în funcție de exigențele plăcerii. Ce-i aspru trebuie înmuiat. Mirosurile și gusturile latente înăuntru sunt obligate să iasă afară: a găti înseamnă a da sărutul magic ce trezește plăceri adormite. Alchimie, metamorfoze: gătitul unește ceea ce natura a separat. Spațiul este desființat. Sare, usturoi, piper, zahăr, cimbru, cuișoare... toate sunt invitate din pământurile îndepărtate unde cresc, să se unească în sărbătoarea gătitului. Dulcele, acrul, amarul și săratul sunt silite să intre în combinații inexistente. Totul este o nouă creație, totul este nou.”[6]

Fără să mă duc cu gândul mai departe de propria-mi ogradă, eu cred că, de multe ori, omul alege sau se lasă ales de un „obiectˮ ori fenomen cultural, că vorbim de un volum de poezii, de o piesă muzicală ori de teatru, plecând poate inițial de la o lipsă, o deficiență sau nevoie afectivă neîmplinită, o relaționare defectuoasă cu oamenii care au contat în formarea lor și s-au priceput, mai puțin decât mai mult, să le cultive grădina în care au crescut. Astfel, foamea sentimentală a unui astfel de om este incomparabil mai mare, mai dificil de potolit decât a celor care au devenit adulți firesc și lin, înconjurați de oameni nutritivi și încălziți de lumina soarelui unui atașament timpuriu sănătos și a unei afectivități formate echilibrat și conturate frumos.

Există și oameni care poate resimt doar în anumite momente ale existenței lor dorința de frumos și nostalgia după ospățul paradisiac, poate când se îndrăgostesc și gustă din simfonia unui răsărit ori apus de soare, minuni ale naturii, opere de artă create, nu-i așa, perfect de către a-toate-Creatorul, frumuseți pe care simte nevoia să le împrumute măcar propriei povești de dragoste. Sau poate când li se naște un copil, ființa care intră în viață flămândă, anunțând încă de pe acum acea metafizică din care aflăm că realitatea cuprinde și este cuprinsă de un mare gol, o foame ce se vrea satisfăcută, la început prin sânul mamei, mai apoi prin multe alte lucruri care vor fi încercate ca substitut, surogat al iubirii materne. Pe de altă parte, doar dintr‑o mare absență, care ne duce sau ar trebui să ne ducă cu gândul la paradisul pierdut al cărui dor ne rămâne încrustat în inimă, fie că îl numim melancolie, sentiment estompat de neîmplinire, perfecționism bolnăvicios, etc… omul este îmboldit de propria ființă, fiecare la nivelul său de evoluție, să caute, și iar să caute... răspunsuri la întrebări pe care fie ei înșiși și le pun, fie viața îi obligă să și le adreseze.

În ceea ce privește foamea, năzuința spre regăsirea și alipirea de raiul din care a fost exilat, omul obișnuit, al simțurilor, și-o astâmpără, firește, prin mâncare, cea mai facilă și la îndemână abordare. Dimpotrivă, un om al gândirii, tipul reflexiv, va aspira la bucate mai alese, râvnind să ia parte, ori de câte ori are ocazia, la un ospăț care să îi bucure nu doar papilele gustative ci să îi satisfacă și exigențele spiritului și astâmpere dorul sufletesc după frumos și armonie. Mai mult, într-un registru superior, omul duhovnicesc va căuta să împlinească această foame prin rugăciune, nădăjduind să ajungă, la un moment dat, prin râvnă și/ sau har, la acea apă vie care să îi potolească setea, astfel încât să nu tot trebuiască să revină la fântână pentru apă, asemenea femeii din Samaria care a avut șansa întâlnirii cu Hristos, dătătorul acelei Ape-Izvor al Vieții Veșnice. Dar, în vreme ce nu consider că aș avea căderea sau pregătirea necesară pentru a vorbi despre vreuna dintre cele trei categorii de oameni, totuși îndrăznesc să scriu, în conformitate cu filtrul personal și sensibilitatea proprie, despre cea de-a doua categorie. 

Cei care deschid o revistă de cultură cred că o fac cu aceeași emoție, așteptare frenetică și curiozitate inocentă cu care un copil colecționar de timbre, cum am fost și eu de altfel, desface capsa plicului cu timbre, pentru a descoperi, de fiecare dată cu maximă delectare, ce se găsește înăuntru...

De obicei, așa cum începe orice masă îmbelșugată a unei gazde care se respectă și își respectă deopotrivă și invitații, avem aperitivul, sau starters cum spun englezii printr-un termen mult mai transparent, cel puțin în ceea ce privește poziția și ordinea în care se succed felurile de mâncare, sau în alte cuvinte, editorialul, de obicei creație a celui ce stă în capul mesei... și care de puține ori trece neobservat și nu induce apetit; mai avem cronici literare, supa preparată după o rețetă bună de către specialiști și care nu prea lipsește de la nici un eveniment festiv... a se consuma neapărat caldă, mai ales de amatorii literaturii de calitate; avem de asemenea eseuri în care reflecțiile filosofice – carnea, sunt combinate cu variate garnituri din diverse alte domenii: științe, artă plastică, muzică, poezie, ș.a.m.d. și asezonate cu mirodenii proaspete luate din grădina bucătarului. În meniu avem și recenzii – eseuri despre artele amintite mai sus, fragmente de memorialistică, de proză sau poeme, toate aranjate frumos pe categorii, am putea spune, ca să rămânem în același registru culinar, pe acel candy bar prezent la numeroase evenimente festive.

Poate în prelungirea ideii referitoare la nevoia de hrană afectivă și de sens pe care omul, pe parcursul vieții, va căuta mereu să o suplinească după propria putință, știință și la nivelul său de ființare, probabil și pentru că îmi pare sugestivă și revelatoare în ceea ce privește rostul și resorturile interne ale unei reviste de cultură, vreau să amintesc aici ceea ce Marta Petreu, în revista Apostrof, consideră a fi o „idee mare” a celui care a ales să nu strivească „corola de minuni a lumii”, Lucian Blaga. Marele Blaga consideră că „în creaţiile pe care le face omul «substanţa ţine parcă totdeauna loc de altceva», este o «metaforă», un înlocuitor pentru substanţa din lumea reală... Blaga a întrebuinţat termenul «metaforă» în două sensuri, şi ca figură de stil, şi ca substanţă a culturii. De fapt, trebuie să observăm că înlocuirea începe de la limbaj: aşa cum în vorbire omul înlocuieşte prin cuvinte obiectele şi fenomenele lumii (exterioare şi interioare), şi în creaţiile de cultură omul, în loc de obiecte, utilizează un înlocuitor care le semnalează şi le evocă. Faptul că orice operă de cultură este făcută cu înlocuitori ai realităţii îl face pe filosof să spună că „substanţa” culturii este „metaforă”... „spre deosebire de substanţa lucrurilor reale din lumea sensibilă, substanţa creaţiilor nu posedă o semnificaţie şi un rost prin ea însăşi: aici substanţa ţine parcă totdeauna loc de altceva, aici substanţa este un precipitat, ce implică un transfer şi o conjugare de termeni ce aparţin unor regiuni sau domenii diferite. Substanţa dobândeşte prin aceasta aşa-zicând un aspect «metaforic»”[7].

[1] Granneman Jenn, Solo Andre, Darul sensibilității, Editura Litera, București, 2023, pg. 87

[2] Alves, A. Rubem, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică, Editura Deisis, Sibiu, 1998, pg. 32

[3] Alves, A. Rubem, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică, Editura Deisis, Sibiu, 1998, pg. 103

[4] Granneman Jenn, Solo Andre, Darul sensibilității, Editura Litera, București, 2023 pp. 83-84

[5] Granneman Jenn, Solo Andre, Darul sensibilității, Editura Litera, București, 2023, pg. 85

[6] Alves, A. Rubem, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică, pg. 100

[7] Marta Petreu, Dosar Lucian Blaga, „Metafora ca substanță a culturii”, Revista Apostrof, nr. 4, 2024