Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Lia ALB

   

Prozatoare, avocat. S-a născut la 26 ianuarie 1952 în comuna Felnac, judeţul Arad. Pseudonimul Vioricăi Popescu. Părinţii: tatăl, Ştefan şi mama, Georgina (născută Caba). Studii: Urmează gimnaziul la Liceul „Moise Nicoară” Arad (1967-1971) şi Facultatea de Drept. Absolventă a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj (1971-1975) Familia: căsătorită cu Gavril Popescu, inginer, om politic liberal, prefect. Activitatea: de-a lungul timpului a fost: procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov (1976-1978) şi avocat în cadrul Baroului de Avocaţi, Arad (din 1975 până în prezent). Debut editorial: Senioria ţărănească, roman, 1997. Membră a Uniunii Scriitorilor.

Între Paşti şi Crăciun (1999) este o continuare a romanului-cronică de familie Senioria ţărănească (1997). În centrul romanului se plasează un personaj feminin, avocata Nati, verişoara primară a personajului narator Lia, din primul roman. E un roman al condiţiei femeii la maturitate, marcată de eşecul familial, salvată de munca de avocat şi obsedată de măreţia şi decăderea unei vechi familii din Nădlac, Caba, căreia îi scormoneşte istoria şi îi defineşte spiritul. Romanul debutează cu descrierea luminii pascale din Ziua Morţilor şi cu pregătirile pe care cele două femei le fac pentru pomenirea celor răposaţi. Complexul mamei, obligată să preia sarcinile soţului întemniţat de comunişti, apasă asupra conştiinţei femeii alienate de propriile drame. Ceva din apăsarea „străinului” care acceptă absurdul existenţial, fără să îl poată explica, răzbate şi în manifestările personajului-narator. Obsesia justiţiei, nevoia de adevăr, de rememorare sunt teme care se intersectează cu singurătatea, viaţa şi moartea, cu speranţa, cu complicatele mecanisme ale înţelegerii istoriei şi restabilirii adevărului, cu reacţia violentă sau de înţelegere a victimelor în faţa călăilor şi a torţionarilor. Avocata cade în cele din urmă în plasa întinsă de fostul colaborator al securităţii care o subjugă printr-un joc psihologic perfid. Naratorul devine cu timpul (ca şi în romanele celuilalt avocat al Aradului, Vasile Folea) martorul implicat al numeroaselor procese şi nu ezită să radiografieze din interior mentalităţile şi transformările pe care casta justiţiarilor le suferă în perioada de după revoluţie. Nu se sfieşte să dezvăluie nostalgiile comuniste ale celor mai mulţi inşi trecuţi de maturitate, în contrast cu solidaritatea de altădată în faţa sistemului totalitar. Galeria slujitorilor dreptăţii, de la judecătorul navetist şi maniac, la avocaţii fără procese sau la rechinii care exploatează clientul, e o încercare de a transpune literar, câteva modele pitoreşti. Nuvela Altarul de gheaţă (2001) surprinde drama unor personaje internate într-un sanatoriu din Predeal. E vorba de oameni dezechilibraţi, loviţi de şocul tranziţiei, oameni care încearcă să-şi regăsească echilibrul sufletesc şi liniştea în sanatoriul din munţi, unde se odihnesc şi se conectează la energiile naturii vindecătoare, urmând o cură de calmante, administrate după un anumit ritual. Protagonista, Iulia, este o grefieră cu douăzeci de ani vechime într-un tribunal dintr-un oraş de provincie, care trăieşte începutul declinului alături de soţul ei, devenit brusc şomer. Analiza psihologică nu merge în profunzime, dar surprinde esenţialul. Realizarea nuvelei constă în încercarea de a proiecta imaginea sanatoriului asupra societăţii în tranziţie. Lumea, ne sugerează autoarea e, de fapt, un sanatoriu în care fiecare încearcă să se salveze sau, uneori, se iluzionează, visează, speră, se eliberează sau disperă şi cade. Romanul Alexandru (2005) este al treilea volum din cronica de familie, plasată în Câmpia de Vest. El continuă într-un fel acţiunea romanelor anterioare dar se poate citi şi ca o carte de sine stătătoare. Ca şi în celelalte volume, obiectivul principal este căutarea originilor şi a adevărului şi încercarea de împăcare cu trecutul într-o lume marcată de conflagraţia mondială şi de comunizare. Lia Alb ne-a obişnuit cu un discurs justiţiar în care memoria şi resuscitarea ei joacă un rol esenţial; ea devine rând pe rând mărturisire, mărturie, răscolire şi reabilitare sau, după caz, un act de acuzare. Despre pariul câştigat al prozatoarei arădene care promovează „o proză de substanţă certă şi inspiraţie istorică, în care eroul din pagină preia aventurile deloc comune ale unui erou din viaţa reală”, scrie şi Adrian Cioroianu pe ultima copertă a cărţii. După o introducere ezitantă în care dezvăluie câteva metafore esenţiale ale firului epic şi face apel la legenda vulturilor care ar fi contribuit la întemeierea familiei nădlăcane a Chicineştilor (din stirpea nobilă de origine georgiană a Ţiţinvillilor) prozatoarea intră în subiectul propriu-zis: Ana, o tânără avocată, originară din Nădlac, pleacă într-o excursie la Paris profitând de libertăţile românilor câştigate după revoluţie. Plecarea ei compensează într-un fel suferinţa şi orizontul închis pe care le-au suportat părinţii ei, bătrânul profesor şi mama bibliotecară. La Paris viaţa Anei devine palpitantă odată cu descoperirea unui unchi al mamei, fostul comandor şi pilot Alexandru (identificat metaforic cu unul din vulturii din legendă), ajuns în Occident după război. El este eroul cărţii, iar povestea vieţii lui se derulează după o strategie epică bine pusă la punct, în maniera unui joc de puzzle. Având ca fundal al acţiunii Parisul şi Nădlacul natal, romanul se desfăşoară pe două planuri, al prezentului şi al rememorării. E un prilej de a recapitula temele războiului din prisma unui luptător pe frontul antisovietic şi de a repune în chestiune elementele sensibile ale istoriei noastre recente: campania în Rusia, personalitatea lui Antonescu, comportamentul aliaţilor, întoarcerea armelor, regalitatea şi rolul ei, influenţa sovietică, mişcarea anticomunistă de rezistenţă, colectivizarea, securitatea, teroarea. Revenirea Anei acasă e echivalentă cu trezirea conştiinţei şi provoacă descătuşarea memoriei părinţilor. Se poate spune că acest roman conturează fără a apela la voci interioare, un adevărat memorial al suferinţei ţăranului şi al intelectualului din pusta arădeană, în anii de după război. Lia Alb îşi continuă investigaţiile sentimentale şi documentare în romanul Maica Anghelina (2007), care are drept punct de plecare figura reală a călugăriţei solitare de la Mănăstirea Bezdin. Acesta ar fi primul plan; în celelalte două, prozatoarea dezvoltă pe baza unor documente, istoria întemeierii mănăstirii de către călugării veniţi de la Vârşeţ şi, paralel, povestea unei convertiri spirituale, a Monei, femeia-politician. Aşadar o carte care ţine cumpăna între tradiţie şi modernitate prin fluxul epic. O carte care scoate din anonimat un loc şi un personaj, dându-le drept de întemeiere literară. Prozatoarea e un moralist blând care ne sugerează că nu te poţi opune mersului istoriei. Ea are curajul să pună în operă o monografie spirituală cu mijloacele prozatorului modern. E protocronistă, în cel mai bun sens al cuvântului. E dispusă să caute rădăcinile şi să anticipeze fenomene, descoperiri, în spiritul unui patriotism local. La care se adaugă desigur avântul feminist şi justiţiar al avocatului care ştie multe lucruri despre însuşirile psihismului nostru. Scrisul ei se înrudeşte – obligatoriu – cu romanele surprinzătoare pe care un alt avocat arădean le-a scris, sub presiunea memoriei, în exilul voluntar din Germania. Vasile Folea făcea parte dintr-o generaţie mai veche, preocupată de teroarea marelui mecanism, instituită de comunism. Lia Alb ne propune o proză descătuşată de notaţia intimă, feminină şi dominată de comuniune, înţelegere, iubire. Ea, ne spune criticul Cornel Ungureanu, „reuşeşte să transcrie o experienţă spirituală esenţială, într-o carte ce se poate aşeza între cele înalt validabile de literatură religioasă din România.” Destinul femeii care a îmbrăcat haina monahală face parte din familia de spirite pe care prozatoarea le exaltă nu doar ca pe nişte valori ale trecutului ci ca pe nişte posibile repere. Morala rugăciunii care va salva lumea e implicită. Dar prozatoarea, dublată de o personalitate pragmatică a mers mai departe cu proiectul ei. Şi-a prezentat personajul, pe modesta Maica Anghelina, în cadrul unei emisiuni televizate şi a lansat o dezbatere despre nevoia de modele şi despre rostul traiului monahal. Literatura Liei Alb surprinde tocmai prin amestecul faptului istoric cu legenda şi viaţa. Ea propune povestea unei fiinţe şi a unui loc pe care le scoate din anonimat. Romanul Pădurea din biserică (2011) poate fi citit ca o continuare a cărţii despre Maica Anghelina. E un amestec de istorie, acţiune, dialog şi fabulos creştin, un amestec de prezent şi trecut, prin personajele care traversează istoria: Sava, Kirill, politiciana zilelor noastre, Mona şi Maica Anghelina, cea care păstoreşte mănăstirea Bezdin, un loc încărcat de istorie şi mister. Formula romanului e tradiţională, cu inserturi din realitatea imediată, în ideea de a trezi interesul cititorului şi de a-l seduce cu o poveste clasică. Povestea călugărilor Sava şi Kirill vine dintr-o istorie neguroasă, ei reprezintă rezistenţa ortodoxiei pe tărâmurile Dalmaţiei. Toposul în care se mişcă personajele e un teritoriu al Imperiului Austro-Ungar în care au avut loc mişcări importante, dezbateri şi lupte pentru apărarea credinţei. Din acest creuzet în fierbere, autoarea îşi extrage paginile exemplare ale unui demers cultural. E o încercare de a lămuri evenimentele istorice şi de a extrage seva existenţială a unor drame în vremuri ale intoleranţei şi prigoanei religioase. Nu întâmplător, criticul Cornel Ungureanu îl numeşte „un topos care construieşte în jurul lui o adevărată geografie literară” Piesa în două acte a Liei Alb, La porţile lumii (2004) aduce pe scenă realitatea bufonă a tranziţiei, proiectată în şapte ipostaze umane, reprezentate de cele şapte personaje: Ana, femeia de la bloc, studenta Mari-Ana, Vivi-ana, patroana casei de modă, Iulian, avocat şi fost om politic, Vladimir, securistul reactivat, Dumitru, omul de la ţară şi monahul Ieronim. Puse în diverse situaţii şi într-o situaţie-limită, personajele devin nişte marionete agasante ale refulărilor noastre care în ciuda schematismului lor hrănesc o mentalitate unitară, aceea a românului „imparţial”, dezlănţuit umoral: duios şi răzbunător, generos şi intolerant, milos şi cinic, laş şi furibund, fatalist şi iscoditor. Prin aceste caractere, autoarea se apropie de concepţia lui Maiakovski, după care teatrul este o lupă care îngroaşă realitatea. Satira şfichiuitoare din final e pitorească şi simbolică în acelaşi timp, cu elemente de feerie absurdă, având în vedere imaginea „omului nou” pe care autoarea are îndrăzneala să-l sugereze.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Între Paşti şi Crăciun, roman, Editura Mirador, Arad, 1999;

Altarul de gheaţă, nuvelă, Editura Mirador, Arad, 2001,

La porţile lumii, piesă de teatru, pusă în scenă la Teatrul „Ioan Slavici” Arad, 2004;

Alexandru, roman, Editura Hartman, Arad, 2005;

Maica Anghelina,[roman], Editura Marineasa, Timişoara, 2007;

Pădurea din biserică, [roman], Editura Dacia XXI, Cluj, 2011;

Teatru, Editura Ecou Transilvan, Cluj, 2013.

 

REFERINŢE CRITICE:

În volume: DSA s.v., Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi arcă, Editura Mirador, 2001; Gheorghe Mocuţa, Pasiuni la capătul nopţii, Editura Ideea Europeană, 2008, p. 124-127;

 

APRECIERI CRITICE:

„Pusta nu e doar un simplu decor, ea devine un loc anume, o lume chiar cum alta nu mai e (axă a lumii celei mari) personajele sunt, unele, exemplare, adunând caracteristicile oamenilor ce populează acest spaţiu conferindu-le o personalitate aparte (portrete de oameni harnici şi hotărâţi netemători în faţa vitregiilor vremelnice, demni în mândria lor, „senioria ţărănească” marcându-i pe cei vechi, credincioşi locului, dar şi pe cei noi, trecuţi prin „moderne experienţe.” (Florin Bănescu, în „Oglinzi paralele”, nr. 3-4, 1997)

„Într-o epocă dominată de multă ficţiune deplasată, în care autorii şi personajele par a face pact pentru vinderea gratuităţilor, Lia Alb riscă, promovând o proză de substanţă certă şi de inspiraţie istorică, în care eroul din pagină preia aventurile deloc comune ale unui erou din viaţa reală. Este, cred, un pariu câştigat. Scris în buna tradiţie a romanului clasic, romanul Liei Alb urmăreşte – prin peripeţiile personajului principal – chiar aventura secolului al XX-lea, cu tot cinismul, toată speranţa, tot umanismul sau ipocrizia pe care acesta le-a făcut posibilă. Într-o epocă sufocată de vedete, Lia Alb propune un model. O aventură pasionantă, ce cuprinde o puternică lecţie despre om, istorie şi societate.” (Adrian Cioroianu)

„Realizarea nuvelei constă în proiectarea imaginii sanatoriului asupra societăţii în tranziţie. Lumea e de fapt un sanatoriu în care fiecare încearcă să se salveze sau uneori se iluzionează, visează, speră, se eliberează sau în cazul lui Andrei disperă şi cade... Simţul grotescului şi al kitschului (vilele de la poalele Cioplei şi noua faună ce le populează) este una din calităţile dobândite de prozatoare în această nuvelă” (Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi Arcă, 2001).