Ivan Miroslav AMBRUŠ
Poet, profesor. Născut la Nădlac în data de 24 iunie 1950. Studii: Şcoala primară, gimnaziul şi liceul în oraşul natal; Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de chimie, specialitatea fizică-chimie. Activitatea: profesor de chimie la Grupul şcolar „Jozef Gregor Tajovský” din Nădlac, jud. Arad. Debut în presă cu poezii în limba slovacă în revista „Matičné čítanie”. Colaborări în presă: în România: „Orizont”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Tomis”, „Arca”, „Poesis”, „Poezia”, „Dolnozemský Slovák”, „Naše snahy” etc. În Slovacia: „Romboid”, „Slovenské pohľady”, „Slovensko”. În Serbia: „Nový život”, Vzlet”, „Rovina”. În Ungaria: „Ľudové Noviny” etc. Poezia lui Ivan Miroslav Ambruš a fost tradusă în limbile: română, maghiară, germană, ucraineană, esperanto. Premii: pentru volumul Básne z tmavej komory (Poezii din camera întunecată), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, secţia minorităţi naţionale; pentru volumul Básnikove rany (Rănile poetului), 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad. Membru al Uniunii scriitorilor din România din anul 1991, membru de onoare al Asociaţiei Scriitorilor Slovaci din Slovacia din anul 1992; preşedinte al Societăţii Culturale şi Ştiinţifice Ivan Krasko din Nădlac; membru al Cenaclului literar „Ondrej Štefanko” din Nădlac.
Versurile lui Ivan Miroslav Ambruš din antologia În linişte ninge cu cuvânt, 1997, sugerează o tensiune interioară, o luptă care se dă în conştiinţa omului de ştiinţă, blindat de legi şi canoane, dar atras irezistibil spre meditaţie şi spre spectrul „curgerii fireşti” a lucrurilor. Profesorul de chimie din Nădlac e în egală măsură preocupat de „perceperea formelor primare” ale lumii ca şi de magia ochiului interior. Legile imuabile ale ştiinţei cedează în faţa logicii poetului care încearcă să prindă coordonatele fiinţei în cuvinte. Se ajunge la o perseverentă meditaţie asupra lumii, sintetizată în poemul O fabulaţie despre precizia lumii: „Aici toate profeţiile s-au adeverit/ exacta contopire a clipelor/ se depozitează-n mulţimea timpului/ firele de nisip din clepsidră/ ne ameninţă cu muchiile tăioase/ aici legile sie-şi poruncesc.” În fond o gândire echilibrată, o bună-cuviinţă melancolică de a pune de acord aspiraţiile fiinţei cu ordinea lumii. Şi, de ce nu, o punere în ecuaţie a poeziei, ca element al unei noi ordini ce vine dinspre fiinţă. Semne de exclamare (secţiunea ce reproduce poemele din volumul Fecioara nopţii, 1984) a deschis perspectiva unei sensibilităţi aplecate spre filosofia mirării, a admiraţiei. Poemul Căutarea disperată demonstrează un efort de înnoire a liricii cu mijloacele ştiinţei văzută ca o perpetuă imitaţie. Clipele cuvintelor, 1987, este al doilea experiment poetic realizat împreună cu Ondrej Štefanko. El se bazează pe o nouă căutare a cuvântului, a sensului. De la un poem la altul, cuvântul devine vehiculul neliniştii care l-a cuprins pe poet. Obsesia zăpezii, a ninsorii sau a iernii (un poem se intitulează chiar Poetul şi iarna) îl cantonează pe poet în zona temperamentală a nordicilor care şlefuiesc versurile, cizelându-şi simţurile („sensibilitatea ţi-ai cultivat-o lângă o bucăţică de cristal”), refuzând lecţia domnului Prévert şi inventând o ştiinţă nouă „despre zăpadă (…)/ despre paşii în zăpadă despre iubirea în zăpadă.” Demonul comparaţiei şi al ştiinţei, al asociaţiilor şi al calculului stabileşte în cele din urmă un raport necesar între poezie şi zăpadă: „Esenţa poeziei este zăpada.” Situarea poetului „în interiorul închipuirii” sau „în lăuntrul poeziei” îl obligă să se raporteze la mistica sufletului slav, unde vina şi zbuciumul conştiinţei ocupă un loc important şi devine un pretext al creaţiei. Poemele publicate în 1996, Nimic nu va fi ca înainte, continuă explorarea poetică şi raportarea creaţiei la adevăr şi libertate în intervalul tulbure al tranziţiei, în condiţiile în care poetul devine un soldat „care sigur/ a declarat război imperiului de cuvinte”. Imaginea căutării idealului, „cu mâna/ într-un cuib de viespi” sau aceea a existenţei „în măruntaiele calului troian” spun totul despre efortul de elaborare al creaţiei. Poet de o originalitate indubitabilă care îi vine din percepţia lumii prin monoclul omului de ştiinţă I. M. Ambrus este un reprezentant onorabil al vitalităţii şi moralei specifice fenomenului nădlăcan.
CĂRŢI PUBLICATE:
În limba slovacă:
Dva hlasy [Două voci] împreună cu Ondrej Štefanko, Bratislava, 1977.
Za cenu žitia [Cu preţul vieţii], Editura Kriterion, Bucureşti, 1981;
Dievča noci [Fata nopţii], Editura Kriterion, Bucureşti, 1984;
Dva hlasy II [Două voci II] – împreună cu Ondrej Ştefanko, Editura Kriterion, Bucureşti, 1987;
Básne z tmavej komory [Poezii din camera întunecată], Editura Ivan Krasko, Nădlac, 1996;
Grafické znázornenie lásky [Reprezentarea grafică a evoluţiei iubirii], Editura Kriterion, Bucureşti, 1994;
Odvtedy ťa hľadám [De atunci te caut], Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2000;
Poldruha kila anjela [Un kil jumătate de înger], Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2001;
Básnikove rany [Rănile poetului], Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2004; Klesanie do úsmevu [Căderea în zâmbet], Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2007;
Kym basen nevykrikne [Până nu exclamă poemul], [poeme], Editura „Ivan Krasko”, Nădlac, 2010.
În limba română: Sonată pentru o mierlă de cristal, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2005.
Traduse în limba română:
Confesiuni pe un papirus, antologie, traducere: Corneliu Barborică, Editura Kriterion, Bucureşti 1991;
În linişte ninge cu cuvânt, traducere Ondrej Štefanko, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 1997.
REFERINŢE CRITICE:
în volume:
DSA s.v., DSB s.v.; Peter Andruška, Literárna tvorba národnostných menšín, Slovacia, 2000; Dagmar Maria Anoca, Slovenska literatura v Rumunsku, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2002; Florin Bănescu, Muşchetarii Câmpiei de Vest, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2000; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi Arcă, Editura Mirador, 2001; Corneliu Barborică, Lirică slovacă, de la începuturi până azi, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2002; Michal Harpao, Texty a contexty, Bratislava, 2004.
APRECIERI CRITICE:
„Poezia este poarta care duce spre cunoaştere”, cu aceste versuri îşi inaugurează I. M. Ambruš noul său volum de versuri, înscriindu-şi astfel strădaniile poetice în sfera cunoaşterii intelectuale. Poezia constituie pentru poet un imbold care îl mână spre o permanentă hoinăreală prin hăţişurile înţelesurilor lumii, îl ispiteşte la aventuri întru cunoaştere şi totodată este etalonul pentru stabilirea măsurii adevărate a lucrurilor, a omului. De aceea, orice răspuns odată aflat devine un fel de cufundare în neant, pentru a se preschimba în clipa următoare într-o nouă stare, într-o nouă devenire, într-o nouă nelinişte. Al treilea ochi (al patrulea, al cincilea...) cu care se pot vedea feţele ascunse ale lucrurilor, este acela pe care-i dator să-l caute şi să-l arate poetul. Cu toate acestea, nu condiţia poetului sau a poeziei sale este ceea ce îl interesează pe autor, ci aspectul etic al căutării. Acest motiv, nu întru totul nou la Ambruš, capătă pregnanţă în ciclul Aproximări sau îmblânzitorul cuvântului. Dacă poezia este poarta cunoaşterii, dacă toate sunt definite, curate, rămâne de căutat „de unde priveşte omul”. Întrebarea se referă nu la situarea în spaţiu, ci în moral şi în finalitate. Poetul constată încrezător că viaţa omului nu se iroseşte în zadar, ci rămâne şi după reflux.” (Dagmar Mária Anoca, „Orizont”, nr. 23, 1984)
„Pentru poetul slovac Iubirea este un concept şi un orizont universal al existenţei, în cadrul căreia tulburătoarea iubire erotică e numai o ipostază posibilă a unei iubiri multivalente sau multipotenţiale. Poezia lui I.M. Ambruš e străbătută astfel, de un crez sau orizont ontologic, privind nu principiul feminin al lumii, nu principiul etern care îşi dezvăluie actul, prezenţa, în aproape tot ce ţine de angajarea sau captarea afectivă şi spirituală a omului: drepturile poeziei, relaţiile interumane, relaţiile cuplului, timpul, meditaţia despre trecerea fiinţei prin lume, relaţiile dintre individ şi politică şi, în general, toate raporturile majore şi determinante ale vieţii umane. Acest univers poetic îşi găseşte debuşeul stilistic într-un mod foarte consonant, de exemplu, cu ceea ce a reprezentat şi în poezia română generaţia optzeciştilor: concretul în percepţia lirică şi instrumentarea amănuntului concret ca intermediar sau vămuitor metafizic, ca trimiţător indirect spre sensul spiritual sau profunzimea stării.” (Jeana Morărescu, „Literatorul”, nr. 10, 1995).
„Pentru prima etapă a căii poetice urmate de Ambruš caracteristică este întrepătrunderea a două atitudini. Una din acestea este atitudinea sinceră, dezinvoltă şi sensibilă a amantului neobosit ce este. Nu însă al unui amant ale celor carnale, ci al amantului ale celor imaculate, al unui amant platonic, romantic care respinge cele instinctuale şi lubrice. Cealaltă atitudine, întrepătrunzându-se cu prima şi concomitent prezentă în aceasta, este poza, simularea. Poza cu care abordează lucrurile vitale şi esenţiale ale trecutului, prezentului şi viitorului, simularea suferinţei în atitudinile sale faţă de poezie, ţinutul natal, de cei apropiaţi. Fireşte, poziţia de amant, cu timpul, se maturizează la Ambruš, devine casnică, dar nici acum nu încetează să fie platonică şi alunecă înspre cele trupeşti şi sexuale. Iar cealaltă atitudine, deci poza, simularea, mai ales în ultima etapă a creaţiei sale poetice, devine mai sinceră, câştigă în elocvenţă şi deseori devine o mărturie poetică aspră şi deschisă despre cele mai dureroase probleme ale fiinţei şi poeziei. Aşa că atunci când vorbim la Ambruš despre etapele poetice, vorbim de fapt despre un carusel, despre un joc de lumini şi umbre întrepătrunse, când poetul ajunge în tării ca imediat după aceea să se prăbuşească în ţărână, când poezia este odată iluminată de o descoperire, ca să se acundă imediat după aceea în umbra unor întrebări fără răspuns. (Ondrej Štefanko, în postfaţa la volumul Odvtedy ťa hľadám, 2000)
„Ivan Miroslav Ambruš este un meritoriu „îmblânzitor al cuvintelor”, el cunoaşte sensul şi valoarea îndoielilor şi al speranţelor, şi în viaţa contradictorie a omului găseşte locurile suprasaturate de certitudini şi care dau un sens vieţii noastre. „Poetul prudent iese din sinea sa ca un actor, al cărui menire este să ne farmece, să-i facă fericiţi pe apropiaţii săi cu frumuseaţa pe care o scoate la iveală. Niciodată nu insistă, face un pas înapoi atunci când glasul său nu găseşte ecoul cuvenit.” (Peter Andruška, în volumul Literárna tvorba národnostných menšín, Slovacia, 2000)