Ramona BĂLUŢESCU

S-a născut în aprilie 1973, la Timișoara, într-o familie în care s-au vorbit româna, maghiara și germana. A urmat cursurile școlii primare și pe cele gimnaziale la Arad. A absolvit Liceul Miron Constantinescu din Arad (actualul Colegiu Național Elena Ghiba Birta) la clasa de chimie-biologie. Are o licență în jurnalistică și engleză, obținută la Universitatea de Vest Timișoara, și un masterat în mass media și relații publice de la aceeași instituție, cu perioade de cercetare în Marea Britanie, Cambridge, la Trinity College și în Italia, Veneția, la Universitatea Ca Foscari.

Primul material de presă l-a publicat în numărul 3 al Adevărului de Arad, în 25 decembrie 1989, despre cum ghidase, în Timișoara, în 23 decembrie, ajutoare cu pungi de sânge venite cu mașina din Ungaria. Nu și-a scos niciodată diplomă de revoluționar.

A activat, din 1992, ca reporter la diverse publicații, dintre care „Timișoara”, „Adevărul”, „Timpolis”, „Oradea Press” și colaborator la „Orizont”, „Arca”, și ca profesor de engleză la Școala de Afaceri și Meserii Timișoara. A lucrat ca reporter de front, acreditată la Națiunile Unite și la NATO, în războiul din Bosnia, și a publicat corespondență de la bombardamentele din Belgrad, în 1999.

S-a specializat, ca jurnalist de reportaj, în medicină și în problemele minorităților etnice și religioase din Banat și Crișana. Este acreditată, ca jurnalist, la Vatican, unde a participat la mai multe evenimente de importanță națională și internațională pe care le-a prezentat în materiale de presă și volume și prin fotografii.

Este cadru didactic asociat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării.

I-au fost oferite premii pentru activitatea de jurnalist și de scriitor, dintre care premiul III pentru recenzie, la concursul anual FAB3 al Librăriilor Humanitas, cu lucrarea „Hotarul ierburilor, la Kawabata”, în 2011, premiul I pentru cel mai bun articol de presă din România pe domeniul medical, online, oferit în cadrul Galei Medica, București, de către Colegiul Medicilor din România, pentru un reportaj din Oradea Press, în 2012, premiul concursului „Eminescu la Oravița” pentru „De cretă”, în 2018, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, pentru cartea de poezie a anului, pentru ”De cretă”, în 2018, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, pentru cartea de poezie a anului, pentru „Deuterostomieni”, în 2019, Premiul Dorel Sibii al Festivalului Național de Literatură Dorel Sibii, Săvârșin, 2020, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, pentru reportaj literar, pentru seria Catolicii I-V, 2020.

Este membră a Asociației Ziariștilor din România, din 1993, membră fondatoare a Asociației Fotografilor de Presă din România, din 1996, membră a Asociația Presei Timișorene, din 1999, și a Uniunii Scriitorilor din România, din 2017.

VOLUME PUBLICATE:

Inimă, transplant, donare – abordare jurnalistică (două ediții), Editura Emma, prefața Marcel Tolcea, 2013, ed. II 328 pg

Parța, vechi și nou, Editura Emma, prefața Dan Leopold Ciobotaru, 2014, 108 pg

„Cazul Corneanu”. Banatul lui. Ecumenism ratat?, (două ediții) Editura Emma, prefațata PSS Virgil Bercea și Ioan Coriolan Gârboni, 2014, ed II 346 pg

Dincolo de scenă, Editura InfoArt Media, prefața Constantin Necula, 2015, 204 pg

Greco-catolicii Eparhiei de Lugoj, comunicare și cuminecare, Editura Emma, prefața Claudiu Mesaroș, 2015, 206 pg

Fragilitate, Editura Emma, prefața Ileana Lucia Floran, 2015, 416 pg

Labilitate, Editura Emma, 2016, 158 pg

Pînă cînd noaptea descrește-n rău, Editura Emma, prefața Mirela Ioana Borchin, 2016, 160 pg

Alcătuiri, Editura Emma, prefața Romulus Bucur, 2016, 152 pg

Marginalia, Editura Emma, prefața Doru Căstăian, 2016, 130 pg

Fascinat și obsedat, Editura Emma, prefața Doru Căstăian, 2016, 134 pg

Ceai din căni de copii, Editura Emma, prefața Nona-Carmen Rapotan, 2017, 158 pg

Scrieri venețiene, Editura Emma, prefața Doru Căstăian, 2017, 320 pg

De cretă, Editura Emma, prefața Nona-Carmen Rapotan, 2017, 132 pg

Tu ești unsprezece, Editura Emma, prefața Doru Căstăian, 2017, 138 pg

Deslușire de lege, Editura Emma, 2017, 168 pg

Pasăre roșie, Editura Emma, 2018, 158 pg

Mocnim, Editura Emma, 2018, 116 pg

Deuterostomieni, Editura Emma, prefața Doru Căstăian, 2018, 154 pg

Nicolae, Editura Emma, prefața Dorel Săndesc, 2018, 120 pg

Spre matcă, Editura Emma, prefața Alexandru Cistelecan, 2018, 146 pg

Hotarul ierburilor, Editura Emma, prefața Nona Rapotan, 2018, 132 pg

Call me R., Editura Emma, prefața Georgeta Petrovici, 2018, 224 pg

Coridor cu margini răsucite, Editura Emma, prefața ES José Miguel Viñals Ariño, 2018, 128 pg

Paparudă uscată, Editura Emma, prefața Adrian Secară, 2019, 164 pg

Desplinitor, Editura Emma, prefața Nora Iuga, 2019, 142 pg

Prilie, Editura Emma, prefața Valeria Mircea, 2019, 180 pg

Catolicii – Începuturile, în jurul lui Corneanu, Editura Emma, prefața Claudiu Mesaroș, 2019, 200 pg

Catolicii - Cine sunt greco-catolicii din România?, Editura Emma, prefața Claudiu Mesaroș, 2019, 368 pg

Catolicii – Portrete, întâmplări și sfinți, Editura Emma, prefața Claudiu Mesaroș, 2019, 262 pg

Catolicii - Înalții – între dileme și ecumenism, Editura Emma, prefața Claudiu Mesaroș, 2019, 218 pg

Catolicii - Din depărtare, Editura Emma, prefața Claudiu Mesaroș, 2019, 230 pg

Salt în întuneric, Editura Emma, 2019, prefața Mihai Man, 142 pg

Meserii care mor, Editura Emma, prefața Sorin Predescu, 2019, 368 pg

Cîndva m-am făcut rudă cu ciumăfaia drumului, Editura Emma, 2019, 138 pg

Jumătate de piatră, 2019, 134 pg

Warfarină, Editura Eurostampa, 2019, 110 pg

Greieri albi, 2019, 120 pg

Cîntec de regăsit ziua, 2019, 150 pg

Patru zile cu fluture, Editura Eurostampa, prefața Claudiu Mesaroș, 2020, 118 pg

Și lumina cea fără de sfîrșit, Editura Eurostampa, prefața Luciana Ianculescu, 2020, 118 pg

Coroana de lest, Editura Eurostampa, prefața Doina Bold, 2020, 128 pg

Agurinzi, Editura Eurostampa, prefața Adrian Secară, 2020, 122 pg

Unelte de mîntuire, Editura Universității de Vest, prefața Nona Rapotan, 2020, 238 pg

57 de păsări, Editura Universității de Vest, prefața Codruța Goșa, 2020, 114 pg

Extinct, Editura Universității de Vest, prefața Mihai Man, 2020, 132 pg

Rumeguș de miez vol 1, Editura Universității de Vest Timișoara, postfața Mircea Mihăieș, 2020, 202 pg

Rumeguș de miez vol 2, Editura Universității de Vest Timișoara, 2020, 250 pg

Rumeguș de miez vol 3, Editura Universității de Vest Timișoara, 2020, 216 pg

În anul al doilea ei vor muri, Editura Eurostampa, prefața Florin Lobonț, 2020, 272 pg

Aici se rămîne, Editura Eurostampa, prefața Mădălin Bunoiu, 2021, 116 pg

Silk, Editiura Eurostampa, prefața Ion Oprișor, 2021, 120 pg

Canopic, Editura Eurostampa, prefața E.S. José Miguel Viñals Ariño, 2021, 116 pg

Nisipă, Editura Eurostampa, prefața Gabriel Enache, 120 pg

Planetă de papagal verzui, Editura Eurostampa, prefața Simona Vintilă, 2021, 120 pg

Dragoste de regat mijlociu, Editura Eurostampa, prefața Ion Oprișor, 2021, 112 pg

Ciobit, Editura Eurostampa, prefața Daniel Kozak, 2021, 112 pg

Mătase urbană, Editura Eurostampa, prefața Ion Oprișor, 2021, 118 pg

Scrisori dinspre carnea mea, Editura Eurostampa, 2021, 110 pg

Mă locuiau cuvinte despre care nu știam că sînt, prefața Vreonica Balaj, Editura Eurostampa, 2021, 118 pg

Tratat despre acele lucruri care se pot amîna, Editura Eurostampa, prefața Gabriel Enache, 2021, 120 pg

Marea interioară, Editura Eurostampa, prefața Veronica Balaj, 2021, 124 pg

Plauri, Editura Eurostampa, prefața Doru Căstăian, 2021, 196 pg

Apa albastră, Editura Universității de Vest Timișoara, Colecția Marginalia, prefața Mihai Grecu, 2022, 396 pg

Puțin defect – sau despre cum să-ți strivești păpușa, Editura Eurostampa, prefața Ileana Stoica, 2022, 136 pg

Ființe, Editura Eurostampa, prefața Ion Oprișor, 2022, 112 pg

Orori, Editura Eurostampa, prefața Ioan Matiuț, 2022, 116 pg

Haremul imaginar, Editura Eurostampa, prefața Ileana Năchescu, 2022, 112 pg

Ambră de locuit, Editura Eurostampa, prefața Aura Twarowska, 2022, 108 pg

Șoarecele cu coadă scurtă, Editura Eurostampa, prefața Melania Cincea, 2022, 110 pg

Capătul bun al orașului, Editura Eurostampa, prefața Ildiko Șerban, 2022, 140 pg

VOLUME COLECTIVE:

Părintele Bernard, credință, slujire și jertfă (volum colectiv), Editura Buna Vestire, Blaj, 2010

In memoriam Ileana-Lucia Floran, volum colectiv, Editura Emma, 2018

Kötőszavak – Cuvinte de Legtură 4 - antologie româno-maghiară, 2019

Seara acestui morb – Editura Eurostampa, prefața Adrian Wiener, postfața Vasile Dan, antologie pe care o coordonează și la care participă cu alte patru colege din Uniunea Scriitorilor din România, filiala Arad-Oradea, 2020

REFERINŢE:

„Trăim într-o lume în care inimile sunt mai mult oferite decât donate. Sunt oferite prin lumea fals idilică a ofertelor publicitare și prea puțin în circumstanțe concrete, de donor de organe.

Trăim într-o lume în care cuvântul „cardiologie” se referă mai de grabă la știința cardurilor decât la studiul inimii.

Trăim într-o țară în care spitalul e un loc mult prea lipsit de inimă decât am putea crede, dar, adesea, cu exces de inimă din partea unor oameni – minunați – doctori care sunt inimoși sub halat, nu din cauza halatului.

Trăim într-o țară în care un preot, adesea, are inima mai luminată de Dumnezeu decât tot Pământul, în noapte.

Despre toate aceste paradoxuri, minuni, lupte, bătăi de inimă scrie Ramona Băluțescu în această carte ce dă seama despre medicina timișoreană sau orădeană (și nu numai), despre oameni ai bisericii, despre pacienți și despre insuportabila apăsare a Imposibilului în lupta cu viața.

O carte vie, adevărată, în continuă tahicardie a ideii, sinceră, enervantă adesea, dar, dincolo de toate, o carte despre o conștiință limpede și patetică.”

(Marcel Tolcea despre Inimă, transplant, donare – abordare jurnalistică)

„(...) Jurnalista Ramona Băluțescu a reușit să surprindă lucruri pe care cei obișnuiți cu a sta la țară nu le mai văd, pentru a se bucura sau mândri că le au, iar cei ce stau la oraș nu știu întotdeauna să le caute pentru a le aprecia. Cu o continuă curiozitate, cu ochiul atent la detalii, cu aviditate față de relațiile inter-umane, a înglobat Parța în interesele sale ce se leagă de traiul bănățean, de cultură și de istorie și a transformat-o în (cred că nu greșesc) comuna ei de suflet.

Dincolo de povestiri scrise cu umor și într-un ritm alert, întâlnim și pagini desprinse din dragostea de arheologie, meserie și pasiune, din Parța venind artefacte de o valoare deosebită pentru istoria de început a teritoriului pe care, azi, îl numim România. Am avut cu Ramona, în ani, dialoguri plăcute și rodnice despre ce ar trebui să ajungă dinspre o instituție muzeală spre „consumator”, și despre felul acestor treceri. Din articolele pe care mi le-a propus, în timp, și ca director, pe atunci, al Muzeului Banatului Timișoara, precum și ca arheolog, câteva au ca fundal Parța, comuna ce încă poate oferi material colegilor si cititorilor interesați de arheologie.

Cred că felul acesta de prezentare a ceea ce e aparte într-o comună bănățeană va fi plăcut și localnicilor, văzându-se transformați într-un „personaj”, dar și celor care doresc să ia pulsul unei comune bogate și frumoase, aproape de oraș dar în același timp și având a se făli cu amprenta ei unică: cele patru biserici aflate la o răspântie de drumuri, un trecut (și prezent, chiar dacă mai puțin conturat) multietnic și multiconfesional deosebit și, să nu uităm, o zonă locuită de peste șapte milenii, de unde au plecat, pentru a intra între bogățiile culturii mondiale, vestigii neolitice excepționale, printre care și Sanctuarul de la Parța.”

(Dan Leopold Ciobotaru despre Parța, vechi și nou)

„(...) Cartea Ramonei Băluțescu ne prezintă un mănunchi de articole legate de o personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe, o personalitate luminoasă a culturii noastre contemporane - Înalt Preasfințitul Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului - și modul cum au fost percepute diversele atitudini sau luări de poziție ale înaltului ierarh.

L-am cunoscut după 1989 și l-am iubit pe acest om. De mai multe ori drumurile ni s-au intersectat și întotdeauna am remarcat la Înalt Preasfințitul credința puternică, sufletul senin și echilibrul interior. Om integru, erudit și discret, a reușit să transmită un sens al sfințeniei trăite neostentativ și detașat. (...)

Cititorul trebuie să găsească în rândurile scrise de Ramona pe acest om frumos spiritual, Mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu, un om înduhovnicit și care, astăzi, este în „Casa Tatălui”.”

(PS Virgil Bercea despre „Cazul Corneanu”. Banatul lui. Ecumenism ratat?)

„(...) Acest spirit al bănățenilor și această credință a mea nu s-au schimbat cu nimic prin faptul că Înalt Prea Sfinția Sa Nicolae Corneanu nu mai este printre noi. Sunt convins că această carte va isca discuții și polemici însă părerea mea este că adevărul nespus este un păcat mai mare decât tăcerea sau minciuna pe față. Datorită faptului că am colaborat cu Ramona în acțiunea de sprijinire a Mitropolitului nostru am hotărât să-i fiu alături în demersul ei editorial.”

(Ioan Coriolan Gârboni despre „Cazul Corneanu”. Banatul lui. Ecumenism ratat?)

„(...) Încă îi port dinaintea lui Dumnezeu, la Liturghie, pe minunații ce mi-au ferecat tinerețea în aurul sunetelor pure și cuvintelor făcătoare de minuni. Miridele mele de preț.

De aceea m-a surprins cartea-metaforă a Ramonei Băluțescu. O știam aprigă și aruncată în foc, gata să înfrunte furtuni și fragilă, deopotrivă. (...) La Sibiu și Timișoara, pe drumurile sale bănățene, mai ales, o redescopăr fin observator al clinicii cardiace numită Teatrul. Nu-mi aduc aminte să fi citit o istorie a Scenei așa, ca un reportaj de viață, ca o grabnică mărturisire. Meseriile poartă nume, numele au fețe, fețele nu poartă măști. Sunt Oamenii care conving tehnica, de la ac la tublerul electronic, că oamenii merită să vadă teatru, să vadă cuvinte. O istorie cu istorii, cu povești scăldate în apusul andaluz al Banatului, cu smerite sărutări de tâmplă pentru încordarea și oboseala lor, a locuitorilor Țării numită Dincolo de scenă. Acolo este ATI-ul scenei. Sunt convins că știți. Acolo se pregătesc cartoane care devin castele, pânze care devin ape, fibre de tei care devin funii de aur ce urcă cerul. Poțiuni magice și flamuri biruitoare, scânduri rindelite până la strălucirea marmurei celei mai de preț. O lume de mucava, vor zice unii. Dar vie, mai vie decât lumea noastră care ne-ndeamnă la trădări și ieftiniri de preț la Răstignire. Ramona este sora lor, a celor din spațiul metaforei celei de dincolo de scenă. Este colega lor de curiozitate. Scriitura ei atinge brocarturi de suflet și ne oferă veșmintele unei vitrine aproape necunoscute. Veți parcurge texte care seamănă cu niște electrocardiograme. Nu. Teatrul românesc nu a murit. E viu și autoarea noastră ne descoperă aceasta.

(...) Luați și citiți! Mergeți și ascultați! Sunetul de fond al culturii este cel care ne mai poate ridica din calea mediocrității. Cartea Ramonei Băluțescu este jurnalul de bord al unei călătorii minunate.”

(Constantin Necula despre Dincolo de scenă)

„(...) Cred cu putere că Biserica Greco-Catolică și-a găsit în Ramona Băluțescu un partener prețios care face, cumva, o profesiune de credință din meseria ei de jurnalist. Dacă Biserica Greco-Catolică are nevoie de reconstruirea unei identități, de exprimarea, credibil și durabil, a ceea ce este această biserică în mileniul al treilea, după aproape o jumătate de secol de existență în afara legii, atunci cu siguranță reportajele adunate în cartea pe care o aveți în față constituie o mostră exemplară de angajament jurnalistic fără precedente notabile în publicistica românească. Reportajele acestea reflectă eparhia vie, pe zile, cu persoane, probleme și locuri concrete: începând cu personalitatea episcopului, continuând cu cea a parohilor și parohiilor cu problemele lor, cu aniversările, ba chiar întoarcerile acasă post-mortem, cum e cazul revenirii, ca o mână de oase, a episcopului Bălan, al închisorilor, în Lugoj.

(...) Ceea ce spune Ramona este, dacă nu mă înșel, că lecția aceasta a comunicării raționale și planificate, nedominată de emoții frivole, este o lecție urgentă și indispensabilă pentru Biserică, oricare ar fi ea, și pe care Biserica Greco-Catolică pare să o fi învățat, deocamdată local: Eparhia de Lugoj poate fi un exemplu în care comunicarea este o împărtășire de sine, cum spunea Noica, adică spune un nespus pe care îl poți înțelege numai dacă actul comunicării este unul cu rest, adică în același timp unul de cuminecare, un act care transformă, cumva, miriada evenimentelor, în povești frumoase și durabile, atât pentru enoriași cât mai ales pentru ziaristul de audiență generală sau politicianul care, fără intermedierea reportajului profesionist, bine făcut, își imaginează greco-catolicii ca pe niște marțieni, darmite să mai scrie ocazional despre ei sau să le medieze interesele. Credința Ramonei Băluțescu, aceea că oamenii aceștia despre care scrie, Greco-Catolicii, trebuie să-și reia locul în manuale și în istoria contemporană, că munca lor socială, o „aurorare” a enoriașului, trebuie să aibă parte de acte de comunicare profesionale, reflectă un crez rar al meseriei bine făcute. Scriitura Ramonei Băluțescu mizează pe posibilitatea edificării unui instrument jurnalistic cu totul special, un reportaj scris de la nivelul unei etici a grijii față de viaţa Bisericii ca grup social. (...)”

(Claudiu Mesaroș despre Greco-catolicii Eparhiei de Lugoj, comunicare și cuminecare)

„(...) Viguroasă, realistă, fără iluzii – cu o vagă speranţă, doar – şi formidabil de expresivă, lirica Ramonei Băluţescu se concentrează pe îngroşarea conturului unui vector fundamental: îndreptarea spre un rău din ce în ce mai mare. Şi nu spre răul moral, care poate fi discutabil, ci spre răul existenţial, care este indiscutabil şi necruţător, terifiant, odios, independent de conduita şi de voinţa individuală. Singura sa perspectivă plauzibilă, motivată de minciună, perfidie, absenţă, tăcere, indiferenţă, violenţă, în condiţiile anihilării puterii dragostei, este degradarea stării de fapte, ilustrată abundent, cu probe, din ce în ce mai convingătoare, ale vulnerabilităţii celor destinaţi morţii. Angajamentul inconfundabilei şi valoroasei poete este cel de a trăi pătimaş, cu orice risc, într-o lume a răului, tot mai puternic şi mai constrictiv, în care s-ar putea ca, până la urmă, certitudinea certitudinilor să fie aceea a manifestării, în orice împrejurare, a celei mai nefericite dintre posibilităţi. (...)”

(Mirela-Ioana Borchin despre Pînă cînd noaptea descrește-n rău)

„(...) Există, în miezul oricărei poezii dispuse să meargă până la capăt în confesiune, un punct de nerostit, incadescent, în care se suprimă distincţiile logice şi carnalul nu e despărţit de spirit, teama de râs, jocul de seriozitate, iar miezul acesta este vizat în permanenţă în poetica Ramonei Băluţescu. Starea aceea în care cuvintele sunt încă nedistilate în concepte abstracte, sâgele şiroind al realităţii nu s-a uscat după ruperea originară, imaginile hoinăresc, fulgurant şi copilăresc precum duhul deasupra pământului netocmit şi gol. În spatele sobrietăţii jucate a anumitor versuri, există o desfătare (în sens barthian) propusă în permanenţă, ca prim pariu estetic. Căderea în realitate s-a produs însă, e prea târziu ca sângele să mai plece din corp, să se mai declare, obosit, sătul. (...)”

(Doru Căstăian despre Alcătuiri)

„(...) Iar lumea pe care ne-o propune Ramona Băluţescu, desfăşurată ritualic şi incisv şi în celelalte volume, este o lume magnetică şi adictivă, ce nu vă va lăsa nevrăjiţi, netămâiaţi (tămâia liturghiei, dar și tămâia tămăioasei), neiniţiaţi, la capătul ei. O lume senzuală şi crâncenă, aproape platonică în contemplare şi deplin heraclitiană în devenire, o lume a lui Eros şi Logos, în care niciunul dintre aceste capete ale fiinţei nu este pur ornamental, ci ambele se ispăşesc cu nervii şi cu liniştea. Nu vă aşteptaţi să găsiţi în versurile Ramonei Băluţescu prea mult echilibru sau prea multă simetrie. Mai degrabă, un atelier în care fiecare poem se naşte din frământarea unei magme ce irigă, cosmogonic, întregul univers al autoarei.

Din punct de vedere tehnic, Ramona Băluţescu nu aparţine strict generaţiei ei cronologice. Nu este în primul rând o poetă a neputinţei, furiei şi desperării spuse psihedelic şi ataraxic din mijlocul unui univers narcotic sau post-istoric. În versurile ei e mai degrabă melancolie modernistă, (auto)analiză, răbdare de şlefuitor care-şi creează stările şi le observă simultan cu minuţie, profunzime şi un narcisism bine temperat, de bun gust. De la douămiişti, Ramona Băluţescu preia o anumită pasiune micrologică pentru cotidian şi insignifiant, dar trăirea atroce a realului este la ea mai degrabă un pretext decât un scop în sine sau o estetică.

Farmecul poemelor din Marginalia vine dintr-o improbabilă şi savuroasă combinaţie între eternul feminin care mărşăluieşte tandru prin versurile autoarei şi sensibilitatea gnostică, apostată, care irigă fiecare text. Universul e dintru început contaminat de neputinţa demirugilor răi, iar înfruntarea erotică ia adeseori forma unei înfruntări maniheiste. Există o corupere şi o coroziune a lucrurilor pe care poeta o cunoaşte ferm şi apodictic şi pe care o ascunde mulţimii, cu superbia şi orgoliul unui mare preot. Nu se poate trăi omeneşte decât prin tăcere şi orbire (...). Dar toată această cunoaştere seniorială și această revelaţie neagră purtată în suflet discret şi stoic, sunt însoţite de un cvasi-religios şi paradoxal sentiment de insignifianţă, de creatură aneantizată şi definită de ceva mai mare, gigantesc, imposibil de prins cu mintea. (...)”

(Doru Căstăian despre Marginalia)

„(...) Noul volum al Ramonei Băluţescu este o altă ispravă remarcabilă, în nota şi, în mare parte, în limitele a ceea ce ne-au arătat volumele anterioare. Adică o interesantă sinteză a mijloacelor, un produs al observării atente a lumii interioare şi exterioare, dar, cu precădere, a liniei insubstanţiale, şi, totuşi, profund semnificative, care le desparte. Ne bucurăm, pe de altă parte, să observăm cum lirica Ramonei Băluţescu se maturizează şi se aşază, căpătând contururile stilului propriu, ale unicităţii. Este, de asemenea, de remarcat minunatul uz al limbii, baroc, sofisticat, suprinzător. Trebuie s-o spunem, Ramona Băluţescu este o aristocrată a stilului, oferind cu generozitate nu doar un rafinament al afectivităţii, ci şi plăcere pură a textului şi lecturii. Prin asta, vocea ei este una aparte în tabloul post douămiist, mai degrabă anticalofil, minimalist şi reticent faţă de abundenţa stilistică.

(...) De fapt, poeta nu este îndatorată exclusiv vreunei tradiţii, planează suveran, destins şi survolant deasupra întregii literaturi. Nu caută cu tot dinadinsul să se încadreze undeva şi, tocmai de aceea, poezia sa sună firesc şi nu este îndatorată decât propriului destin. Evident, cultura literară a autoarei, tradiţia asimilată, fac ca această simplitate să nu fie nici naivă, nici facilă. (...)”

(Doru Căstăian despre Obsedat si fascinat)

„(...) Regăsim și în acest volum temele „clasice” pentru ea - iubirea, pasiunea ei pentru păsări și pentru natură, numai că ea povestește despre toate acestea cu acel firesc, care lipsește multora dintre scriitori. Ea ne aduce în prim-plan, și pe coala de hârtie, aceste emoții, sentimente și evenimente, le „răsucește” cumva și face din ele pretexte pentru unele dintre cele mai bune poeme. Nici urmă de prozaic, așadar. (...)”

(Nona Carmen Rapotan despre De cretă)

„(...) Există ceva din ataraxia anticilor, un soi de nobleţe a acceptării, dar fără distanţare şi fără indiferenţă, ceva din capacitatea infinită de a suporta a celui ce crede şi, implicit, ştie. Pentru că a şti este un sub-mod al lui a crede. (...)

Poezia Ramonei Băluţescu este, după cum spuneam, delicată, complexă, contradictorie, temperamentală, sofisticată, o poezie izvorâtă deopotrivă din calofilie, exasperare, profunzime filosofică şi sensibilitate. O poezie care conturează o experienţă literară cu adevărat unică. Vocea poetică ce lucrează bijuteriile din acest volum devine tot mai matură estetic şi tot mai împlinită. Ea adună, în tradiţia marilor sintetici de tipul lui Pound, tot ceea ce e semnificativ din punct de vedere uman şi estetic, pentru a amplifica şi determina până la paroxism propria lectură a vieţii. Este o poezie fundamental erotică, filo-umană, plină de fior şi căldură animală. Este, totodată, încordare de eremit şi geamăt de femeie. Sclipire a minţii care înţelege şi oftat al papilelor metafizice. Regăsim aceeaşi veche lume, dar şi sâmburii noi ai unui univers care pare să aibă potenţialul de a germina rapid. (...)”

(Doru Căstăian despre Tu ești unsprezece)

„(...) Universul poetic al Ramonei Băluţescu dă dependenţă şi recunoştinţă, iar cei care sunt familiarizaţi cu delicioasa şi idiosincratica lui alcătuire vor fi recompensaţi pe deplin. E un univers vivace şi atroce, populat de păsări şi de nostalgii, într-o spinozistă indistincţie a formelor totului, glazurată cu o melancolie sfâşietoare şi tăioasă. (...) Este un tratat de agronomia deşertului. (...)”

(Doru Căstăian despre Scrieri venețiene)

„(...) Titlul tehnic aşază volumul într-o sferă de biofilie, care este simultan şi o biofobie, sub semnul unei visceralităţi şi al unei pulsatilităţi prolifice. Un erotism care nu eşuează niciodată în sentimentalism, aşa după cum ne-am obişnuit, o proximitate dureroasă cu lucrurile, o nostalgie care năclăieşte totul, dând întregului volum o tentă senzuală de umanitate care nu se pierde pe sine niciun moment, deşi nu (mai) poate deveni sau redeveni vreun moment încredere sau credinţă în oameni. (...)

Aceeaşi sensibilitate cvasi-religioasă care, după cum am mai observat, impregnează întreaga poezie a Ramonei Băluţescu, este şi aici bine dozată. Locuirea unei lumi ştirbe din punct de vedere ontologic este asociată, pseudo-iudaic şi aproape ironic, cu o senzaţie a ispăşirii. (...) Cu toată alura ei clasic-modernă, oarecum anacronică în raport cu generaţia căreia, cronologic, îi aparţine (lucru pe care l-am remarcat deja în intervenţii critice anterioare), poezia Ramonei Băluţescu rămâne, totuşi, o poezie târzie, o poezie de „după” (după Dumnezeu, după dragoste, după sens).

În ciuda inspiraţiei ei poundiene, a modernismului şi modernităţii sale asumate, poeta nu mai are mare lucru în comun – cu excepţia mijloacelor şi a unei oarecare sensibilităţi şi afinităţi de structură interioară - cu aceşti ultimi exasperaţi ai sensului care au fost moderniştii. (...)

O religiozitate nomadă, care, după cum am spus, nu se poate închide în credinţă sau în reverenţe oficiale, ci ţine mai degrabă de mai sus menţionata sensibilitate gnostică, ce face delicate reproşuri zeilor care au creat lumea cea strâmbă (...)

Vorbind despre deuterostomieni şi „dinspre protostomieni”, autoarea indică discret spre marele „semn de carte”, când „nemernicia vorbelor a schimbat locul cu nemernicia şezutului”, moment în care s-au pus bazele pierderii inconştienţei fericite şi pulsatile a vieţii. Evident, în universul părăsit de zei, ne rămâne viaţa nudă, biologia în întreaga sa gratuitate şi enormitate. Acest gâfâit perpetuu al vieţii inconştiente bântuie, ca o tentaţie târzie şi ca o nostalgie fără obiect, întreg volumul, iar el este amorsa perfectă pentru lumea senzuală şi tristă a poemelor „deuterostomice”.

Universul pe care ni-l livrează poetic Ramona Băluţescu este complex, multiform, hieratic, adictiv. O lume de intensităţi şi sclipiri, în care mijloace şi tehnici diverse coabitează fericit şi în care simplitatea basculează firesc în complexitate şi rafinament. O lume literară, în sensul primar şi ontologic al termenului, o lume care propune simultan o viziune şi o sensibilitate.

Nu în ultimul rând, aş îndrăzni să spun că avem de-a face cu o poezie care se respectă şi filosofic, nu numai estetic. Dragostea, timpul, moartea, (ne)împlinirea nu sunt teme prea mari pentru ca să se regăsească în poezia Ramonei Băluţescu, obsesii şi frici tratate cu prospeţime a privirii şi luciditate. Un univers poetic în spectaculoasă şi continuă transformare, în care suntem bucuroşi şi tulburaţi să poposim o vreme.”

(Doru Căstăian despre Deuterostomieni)

„(...) Cunoscând lumea medicală atâta de bine, din unghiul jurnalistului (a se vedea și fotografia cu primul ei volum, în mâna ierarhului), Ramona a găsit și invitat, pentru a o prefața, un medic ce are, dincolo de îmblânzirea durerii, ca atribuție oficială, și dorința și plăcerea de a savura neașezarea poeziei, și, iată, prima dată, și de a vorbi public, în scris, despre ea.

O întrebare la care, când cu celebra și controversata împărtășanie ecumenică a mitropolitului nostru de dragă amintire, și ea, autoarea, a trebuit să răspundă unui alt mitropolit, catolic: ce leagă oameni aparent (sau nu doar) diferiți? Dincolo de răspunsul ei, pe care îl găsiți în alt volum dedicat tot lui Nicolae Corneanu, de reportaje, și eu cred că mințile și sufletele aparte se înmănunchează în snopi ce stau uneori dincolo de simplitatea evidentului, și că alegerea Ramonei, de a-mi întinde o mână/pană, acolo unde cealaltă era deja spre ÎPSS Nicolae Corneanu, a fost de bun augur, sperând să putem aduce, împreună, un strop la frumoasa lumină a marelui dispărut, ca omagiu – lucru pe care amândoi îl resimțim ca necesitate, acut. (...)”

(Dorel Săndesc despre Nicolae)

„(...) Versuri brutale, sfîșiate parcă în ciudă și ascuțite cu un fel de furie confesivă, dar ieșite dintr-o frustrare de idealități și umanități, din exces compasional, scrie Ramona Băluțescu. Zgîrie ca să nu se vadă că mîngîie”.

(Al. Cistelecan despre Spre matcă)

„(...) Then, there comes a necessary second reading, and that first violence retreats to leave ground to acceptance to realize that it is not Ms. Băluțescu’s brain writing these poems, it is her soul. Through each and every verse her soul shows itself, naked, shameless, depressed; an extraordinary work of sincerity where words extend like a doom on the reader’s own soul and try to suffocate it. Sometimes the reader will want to close the book, to forget the frustration of imaginary dances framed by the author’s thoughts in the solitude of a decrepit hospital (how else could that hospital be?), the reader will want to forget the enduring sorrow that, step by step, takes shape and volume, and stands brave while assuring that it came to stay forever. (...)”

(ES José Miguel Viñals Ariño despre Coridor cu margini răsucite)

„(...) Între imagini și cuvinte, misterioasa Regină a tronului-cuib va putea fi convinsă să joace rolul paparudei până la capăt? Cartea-carne, ispită cât cangurul nemuririi, îndeamnă, de fapt, eroii, adevărați sau falși, falsificați, idoli sau nu, la onestitate, cu limbaj barbar sau nu, depinde de unghi și de genunchi, de „steag cu codobatură”, de timp și de măiestria de a putea fi un adevărat ucigaș neplătit de timp, cum este câteodată poetul, cel care îl naște și apoi îl ucide, tot, poetic, pe Micul Prinț. (...)”

(A.G. Secară despre Paparudă uscată)

„Ramona – în auzul meu, strigăt de pasăre nocturnă în care lanternele iscoadelor pătrund greu… Iertați-mă, versurile acestei poete mă transpun acut într-o transă pe care n-am mai trăit-o… I-am mărturisit și ei, dar niciodată în poezia vreunui confrate nu m-am recunoscut pe mine mai mult… Până la confuzie, nu mi-am regăsit mai deplin “nebunia” fără de care orice creație se topește brusc, fără să-ți lase nici un gust, ca vata de zahăr. Cu cât mă cufund în poezia Ramonei, mă citesc pe mine până la confuzie. Nu pot nici o clipă să nu mă regăsesc în poezia ei, în acele uluitoare, imprevizibile combinații de sensuri cu afinitățile lor aberate, impuse de o logică proprie care ne face parcă să trăim într-un creier comun. (...)”

(Nora Iuga despre Desplinitor)

„Scriitura Ramonei Băluțescu este, fără îndoială, de o categorie rarisimă: jurnalismul militant, ancorat solid în apărarea unor hiper-principii, este pus la treabă în subiecte de un realism adesea crud, apt să transforme orice privire fascinată de – adesea – efemeride, în diagnostic tăios și pluristratificat al lumii. (...) Textele Ramonei Băluțescu vorbesc despre retrocedări, despre încurcături patrimoniale, conflicte și minciuni și fariseism, despre tot ceea ce poate macula „biserica curată” pe care o are în minte, indiferent de culoarea confesională pe care aceste derapaje o pot lua accidental – pe lângă lucrurile frumoase, sau măcar mai puțin conflictuale – sfințiri de biserici, ceremonii, pelerinaje, numiri de episcopi, de fericiți, de sfinți, ajutorarea bolnavilor și săracilor, decodări ale momentelor istoriei, lansări de carte, și o sută de alte lucruri care compun istoria recentă a Bisericii Catolice din România.

Jurnalista apără, cu toată puterea ei, care nu trebuie să pară nimănui mică, așa cum e firesc la oamenii de presă buni, niciodată o anume tabără, ci mereu câte o victimă, nu necesar aceeași de fiecare dată. Interviurile ei au subiecți extrem de variați, de la bătrâni ce au apucat să respire același aer cu episcopii închisorilor, la ierarhii greco-catolici și romano-catolici din România, de la preoți de la țară la cardinali din dicasterele romane – acoperind, într-o operă a scriiturii monumentală, o parte importantă a vieții Bisericii Catolice din România, ceea ce și face îndreptățit titlul articulat al acestor volume. ”Catolicii” nu este ”niște catolici”, ci EI, în esența lor, inexistente aici fiind, sunt sigur, nu lucrurile pe care nu le-ar ști jurnalista, despre această instituție, ci doar cele pe care nu le-a dorit a fi spuse (...).

O sumă a unor lucruri învățate la modul dureros, care macină aproape tot – nu și vederea echidistantă a jurnalistei, care și-a păstrat locul în ciudatul scaun de arbitru pe care și l-a consolidat în ani: de a vorbi despre o lume aparte a cultelor României, catolicii, arătând, însă, cu degetul, chiar și acolo unde reprezentanții acesteia greșesc. Un demers, cum am mai spus, absolut unic în peisajul presei românești de după Revoluție, cu un mod aparte de a toarce firul istoriei unei comunități, uneori chiar în timp ce îl și ajută să existe.”

(Claudiu Mesaroș despre Catolicii)

„(...) Catolicii este o lucrare ambiţioasă, o lucrare monumentală (de peste o mie de pagini), o lucrare care are valenţe duale, ceea ce e rar şi remarcabil: pe de o parte o lucrare cu certă valoare istorică, lămurind numeroase momente ambigue şi tensionate ale catolicilor din România), pe de altă parte o lucrare cu certe valenţe literare. Practic putem spune că mai mult decât substanţiala lucrare a Ramonei Băluţescu se încadrează în genul literar al marelui reportaj. Şi nu orice fel de reportaj: unul extins în cinci volume, care acoperă un deceniu şi jumătate din prezent, şi peste trei secole din trecut, mai multe ţări din Europa, numeroase locuri din România şi personalităţi de toate rangurile ecleziastice, diplomaţi, legiuitori şamd. (...).

Ramona nu sacrifică lumii de dincolo nici o clipă pe care o poate dedica lumii de aici, nici un dram de bunăvoinţă şi nici o picătură de efort nu vor fi furate fizicului de către metafizic. Şi tocmai acest spirit radical iluminist ne poartă prin fascinante păduri narative şi prin miriade de întâmplări spectaculoase pentru a ne dezvălui, cu tact fenomenologic şi lipsă de prudenţă poetică, întreg omenescul de care este plină lumea credinţei. Lumea (sau, mai corect spus, lumile) pe care le cerne, deopotrivă aşezat, tandru şi alert, Ramona Băluţescu, sunt hiperrealiste şi, tocmai de aceea, prin interstiţiile lor se prelinge onctuos mierea fantasticului. O scriitură cvasi-literară, reportericească şi detectivistică totodată. (...)

Trebuie vorbit şi despre caracterul istoric şi recuperator al seriei Ramonei Băluţescu. Uzând cu dezinvoltură (şi) de armele istoricului, care, în tradiţia istoriografiei hermeneutice, a renunţat de mult la iluzia obiectivităţii şi neutralităţii reci, autoarea face o imensă şi impresionantă muncă de recuperare istorică. Cartea sa poate fi citită ca un efort de a aduce în faţa cititorului întotdeauna comunitatea mai mică, marginală, jucătorul istoric secund. În ţara milenarei şi neclinititei tradiţii ortodoxe, care nu a pregetat adesea să se comporte mai degrabă dominator şi cinic, ceilalţi au dreptul la naraţiunea produsă de ochiul drept, chiar dacă pătimaş. Şi nu trebuie scrisă această cronică fără a pomeni curajul remarcabil al unei simple jurnaliste care, înarmată doar cu un gând bun şi o tastatură, a purces la o asemenea muncă. (...)

Dincolo de problemele greco-catolicilor din România, Ramona Băluţescu priveşte la şi discută şi despre marile momente ale Bisericii Catolice universale. Este singurul ziarist român prezent la Vatican atunci când România îşi primeşte al treilea cardinal din istorie, şi tot singurul om de presă ce participă şi la beatificarea precum şi la canonizarea Papei Ioan Paul al II-lea, de unde nu doar transmite, ci şi ridică întrebări de ordin etic, legate de mecanismul religios contemporan, cărora le oferă propriile ei răspunsuri, deloc de trecut cu vederea, avocatul devenind – nu întâmplător, la un jurnalist ce are şi studii de Filosofie – filosof al noţiunilor (...)

Mă apropii de finalul uneia dintre cele mai ambiţioase cronici pe care le-am scris vreodată. Pentru că nu e nicidecum uşor să prinzi în câteva mii de semne întreg pulsul şi patosul unei cărţi atât de diverse, neliniştite, vii şi, totuşi, atât de aşezate cărţi în cinci volume. Catolicii nu este pur şi simplu o carte, este chiar cartea care defineşte pur şi simplu o bună parte din existenţa unui autor bun, hotărât, inteligent şi inimos. (...) O carte substanţială, îndelung decantată, lucrată cu răgaz şi metodă. O carte remarcabilă din toate punctele de vedere.”

(Doru Căstăian despre Catolicii)

„(...) Sunt articole scrise în aproape un deceniu și jumătate, adunate în 1200 de pagini dense, despre un subiect drag acestei cercetătoare a fenomenului religios. Piesele disparate din diverse publicații sunt asamblate ca un mozaic, pentru a da o coerență și o unicitate a cărții. Articolele din volum au o uimitoare capacitate de a prezenta o documentare aproape exhaustivă, pe temele propuse, contribuind la înțelegerea identității Bisericii Catolice din România, ce după o mie de ani încă este privită cu reticență și cvasi-necunoaștere.

Reportajul, ancheta, notele personale, ori eseul cu temă comună despre oamenii și faptele unor slujitori ai bisericii, dar și despre avatarurile fără de final ale creștinilor apuseni (de ambele rituri), ori curgerea unor întâmplări simple, se adună și se împletesc ca un roman scris, de la un cap la altul, dintr-o suflare. Nu se simte acea „sudare” între articole. Sunt doar pauzele de o respirație dintre idei. (...)

Despre autoare trebuie știut faptul că are vechi și profunde afinități pentru lumea catolicismului pe care-l cercetează atât ca jurnalist implicat și activ ce este prezent oriunde este ceva interesant, așa cum ar fi evenimentul de beatificare și canonizare a Papei Ioan Paul al II-lea, sau interviurile și discuțiile cu înalți prelați, cum ar fi Patriarhul Veneției monseniorul Francesco Moraglia. Este felul propriu de a face lumină acolo unde poate pătrunde al acestei deosebite scriitoare locale ce se apleacă asupra filozofiei religiei. Dacă a reușit să pătrundă unele taine ale arhivelor venețiene ascunse de veacuri, în mod sigur va mai aduce multe lucruri interesante cititorilor avizi. (...)”

(Titus Bălan despre Catolicii)

„(...) Dacă veți urmări articolele strânse în această monumentală lucrare de cinci volume, veți vedea că partea cea mai mare este dedicată întâmplărilor din Eparhia Greco-Catolică de Oradea sau care au legătură cu ea. (...) Vă recomand aceste volume, ale celui mai aprig „făcător de pace” din lumea noastră, pe care l-am cunoscut. Ne veți găsi pe aproape toți, ca într-un ierbar de soi, păstrați aici, si cred că este o lecție deosebită despre cum poate fi consemnată istoria recentă, astfel încât ea să rămână”. (...)”

(Mihai Vătămănelu despre Catolicii)

„(...) Într-un fel, volumul acesta este un cântec despre rădăcini, într-o altă secțiune dar încadrabilă perfect în tabloul mare la care Ramona Băluțescu lucrează, ca ziarist, de trei decenii: tabloul fostului Banat, al Crișanei, oamenii de demult, reflexe vechi, acel amestec improbabil al etniilor și al credințelor binevoitoare unele cu altele, valori, obiceiuri, speranțe și suferințe, mituri și reprezentări, clădiri și peisaje. (...)”

(Sorin Vlad Predescu despre Meserii care mor)

„Din filosofiile care se intersectează în jocul acesta captivant al hiperpercepției, intuiției și reflecției, ecologia profundă – numită și ecofilosofie – pare să se desprindă implicit, și aproape amenințător, pentru nefericiții încă imprudenți să-i iasă, arogant sau doar inconștient, în cale. În tonuri și rostiri variind de la suav la asprime frustă, Ramona Băluțescu își revarsă, constant, lehamitea față de sistemele valorice centrate pe om și pe nevoile lui și, asemenea lui Arne Naess, părintele ecofilosofiei (alături de Félix Guattari), manifestează exasperată pentru valori inerente naturii în totalitatea ei, independent de dorințe, plăceri sau trebuințe strict omenești. Poemele acestea, și multe altele, revărsate adesea cu durere, ca sîngele din răni, de autoare, construiesc, intuitiv, dar coerent, o cosmologie întreagă sătulă de instrumentalizarea umană a naturii non-umane, o cosmologie din care să rezulte o lume în care plantele, animalele, păsările ori gâzele să nu fie păstrate în viață, repopulate, „toaletate”, „hibridate” pentru a răspunde nevoilor – estetice sau de altă natură ale – oamenilor, ci pentru ele însele, ca valori în sine. (...)”

(Florin Lobonț despre În anul al doilea ei vor muri)

„Poezia Ramonei Băluțescu stă sub semnul urgenței. Versurile sunt precipitate, abrupte, de-o directețe adeseori sfidătoare. Ceva din spiritul jurnalistului de investigație se decantează în fine otrăvuri metaforice. Poezia ei nu vizează, în primă instanță, comunicarea și sugestia. Ea ține să depună mărturie, năzuind să devină manifest: e o poezie care-și propune să te ia prizonier. Lirismul contondent al versurilor e consecința unui panteism asumat în mod radical, prin distrugerea ierarhiilor artificiale create de pretenția omului de a se plasa în centrul universului. Harta mentală a suferinței e străbătută de poetă într-un murmur de melancolie și patos. Cuvintele stau într-un echilibru precar, alcătuind un arhipelag de vise și aspirații contrariate, urme plăpânde ale unui sfârșit care s-a produs deja.”

(Mircea Mihăieș despre Rumeguș de miez)

„Ramona Băluţescu este, fără doar şi poate, o poetă prolifică, substanţială, care reuşeşte, însă, aproape imposibilul de a păstra calitatea în cantitate. Un discurs poetic care se produce fluent şi firesc, ca o limbă cotidiană, în care sunt rescrise, permanent, hărţile interiorului şi exteriorului. Putem spune, aşadar, că antologia de faţă e o carte a cărţilor, şi o hartă a hărţilor universului poetic al Ramonei Băluţescu, un loc de tragere a răsuflarii şi de dospit noi isprăvi literare.

Vom găsi aici temele, vibraţiile, putinţele şi neputinţele, tot ceea ce a format migălos şi alert o lume senzuală şi policromă. O carte de vizită şi, mai mult decât orice, o mărturisire desfăşurată amplu şi generos în cele aproape două sute de pagini. E o incantaţie, o mare de senzualitate sfinţită de intelect, un haosmos pulsatil şi nemântuit, din care ies ocazional atât vaietele din faţa ororii cât şi cantosurile adoraţiei.

Pentru că, da, neînţeleasa minune care ne adăposteşte este, simultan, oroare şi bunătate deplină, identitate şi despărţire eternă diavolească, rana veşnic deschisă a sacrului. Ramona Băluţescu este prea temperamentală pentru a cădea fără rest într-o melancolie de fond, dar tristeţea învăluitoare a creaţiei înveleşte, ca o stratosferă, planeta ei poetică. (…)”

(Doru Căstăian despre Plauri)

„Am crezut că-mi va fi uşor să leg câteva cuvinte oarecum inteligente despre Ramona şi despre COVID-19.

Într-un târziu mi-am dat seama de ce mi se încurcă ideile şi de ce nu-mi ies propoziţiile: ceea ce scrie Ramona Băluţescu nu este despre COVID. Este despre oameni, despre gândurile lor, despre felul în care reuşesc să treacă peste angoasele lor, sau să nu treacă, despre viaţa trăită, dar şi despre viaţa pierdută, despre deciziile, argumentele, convingerile şi motivaţiile noastre.

Fără îndoială, primul strat al lecturii este o cronică a pandemiei. Dar e păcat să te opreşti acolo. E păcat să nu guşti atmosfera, să nu atingi, fizic, gândurile, să nu intri în lumea pe care Ramona o deschide spre a fi vizitată, ferit fiind de riscurile pe care ea şi le-a asumat.

Felul abrupt în care e obişnuită să spună (şi chiar spune) adevărul contrastează flagrant cu filigranul pe care îl foloseşte în exprimare, în paragraful imediat următor. Asta face ca lectura să fie captivantă, face ca adevărul să nu plictisească, face ca subiectivismul ei să descrie obiectiv o realitate.

Singurul lucru pe care îl pot face, în condiţiile acestea, este să vă asigur că lumea aceasta există, că nu e o colecţie de proză ştiinţifico-fantastică şi că Ramona Băluţescu rămâne un veritabil corespondent de război. Indiferent unde se află frontul.”

(Mihai Grecu despre Apa albastră)

„Recunosc că în timpul primei lecturi a textului am avut o puternică senzaţie de déjà vu, care m-a surprins, m-a uimit, m-a incitat. Era ca şi cum Ramona Băluţescu mi-ar fi stat alături pe parcursul nenumăratelor ore petrecute cu pacienţii mei, ca și cum totul era o redactare a celor mai ascunse trăiri ale acestora, developate cu trudă şi cu infinită răbdare.” (…) „Am asistat la un act narativ care depășește granițele unei simple povestiri, și îmi dă speranțe că lumea „defectă”, al cărei conținut pare imposibil și ireal, are șanse să devină vizibilă. Vizibilă, atât cât poate să sperie dar să nu îndepărteze, ci să apropie și să ajute la vindecare.”

(Ileana Stoica despre Puțin defect – sau despre cum să-ți strivești păpușa)

„(…) Un fel de franciscanism al cuvintelor în care autoarea pare să spună că poezia este pomul la umbra căruia găsim nemurirea.”

(Ion Oprișor despre Ființe)

„(…) Ramona Băluțescu se află în deplină potență poetică. Stăpânește foarte bine tehnica scrisului, versurile sale sunt atât cât trebuie, fără încărcătură stilistică excesivă - specifică mai ales poeziei feminine. Pentru ea, poezia este o formă de respirație, fără sincope. De aceea, cărțile sale apar cu o ritmicitate care poate duce cu gândul la prea mult, sau prea plin. Însă, pentru cititorul ei constant, poezia sa găsește tot timpul resurse pentru a se menține vie și proaspătă.”

(Ioan Matiuț despre Orori)

„(…) Empatie, aşadar, este un cuvânt care o caracterizează foarte bine pe Ramona Băluţescu în relaţia cu fiinţele mici, neajutorate, abandonate, rănite, înfometate ori cu prea scurta lor existenţă ameninţată de cine ştie ce sau cine. Şi le-o arată şi animalelor, şi păsărilor, şi fluturilor, şi melcilor. Şi plantelor.

Este o trăsătură pe care i-am descoperit-o la scurt timp după ce am cunoscut-o, cu ani în urmă, lucrând o vreme în aceeaşi redacţie. Până atunci, o ştiam doar ca bun şi dedicat meseriei reporter de front, ca jurnalist prezent unde evenimentul o impune, ca jurnalist meticulos şi în documentarea, şi în redactarea articolelor (aş spune că, uneori, până la enervarea editorului), fie că scria reportaj ori investigaţie, fie că scria pe subiecte medicale, pe tema Bisericii ori despre meserii dispărute. Ramona, jurnalistul incisiv cu orice derapaj al omului, cu funcţie sau fără, nu o dată sarcastic-corozivă, este în stare să amâne documentarea unui material, să întârzie predarea lui dacă în drum îi apare o vietate care are nevoie urgentă de ajutor. Ramona este jurnalistul care poate merge la o conferinţă de presă ori la un interviu având în rucsac ori într-o cutie de carton, pitită şi protejată, o vietate rănită. Empatia aceasta a ei, sensibilitatea ei au fost o revelaţie pentru mine. Şi m-au cucerit. (…) ”

(Melania Cincea despre Șoarecele cu coadă scurtă)

„(…) Toți avem un „capăt bun al orașului”, unde citadinul privește uimit granița cu natura, o zonă romantică a unei mici dezordini naturale, dar la Ramona Băluțescu explodează un ecosistem propriu, în care, ca într-un parc neamenajat, aleile vor fi desenate de pașii care scurtează trasee și, în acest spațiu, poezia consemnează vizibilul pe care îl interiorizează într-un „acasă” liric, prins în versuri memorabile, stabilind conexiuni între materie și metafizică.

(…) Hotarul dintre oraș și orice alt început poate fi linia de demarcație dintre sine și vizibil, sau un mare gol între rădăcini și devenire, poate fi un număr de kilometri între două reședințe sau, pur și simplu, ireversibila trecere prin hotarul final.(…)”

(Ildiko Șerban despre Capătul bun al orașului)