Elisabeta CHIŞA
Prozatoare.
Născută la 15 iunie 1930 în Oradea. Decedată în Arad în anul 2015.
Studii: urmează Şcoala de Aplicaţie sanitară din Oradea şi Liceul „Oltea Doamna” din Oradea. Este absolventă a Facultăţii de Farmacie a I.M.F. Cluj (1953). Debut cu proză scurtă în „Aradul literar”, 1982. Colaborează la revistele: „Arca”, „Relief”, „Banatul”. Activitatea: farmacistă la Farmacia „Balsam” din Arad. Membră a Uniunii Scriitorilor din 1997.
Romanul de debut, Dansul orelor (1993) este o carte a intimităţii şi a spaţiului închis care devine în cele din urmă o dulce recluziune. Ceea ce îl salvează de preţiozitate şi de o prea apăsată feminitate este tocmai sinceritatea. Stilul cultivat, aseptic, fraza vioaie, vibrantă şi spumoasă au efectul unei cupe de şampanie şi contribuie din plin la mişcarea plină de graţie a unui divertisment quasimuzical ce are la bază un moment al sensibilităţii feminine. „O proză sensibilă, alertă, lirică în epicitate, dar nu în formă, deci, în adâncime, cultivând umorul fin, în special de situaţie” (Vasile Dan, 1994). O proză care se înrudeşte cu formula intimisă a scriitoarei timişorene Sofia Arcan. Neîndoielnic că acest roman-jurnal se intersectează cu atmosfera, întâmplările, personajele şi mentalităţile cumplitelor vremi de odinioară şi de acum. De aceea jurnalul e captivant prin sinceritate, feminitate şi temperament, adică tocmai atributele de care vremurile noastre se feresc. Bârfa măruntă, atmosfera sindrofiilor şi întrunirilor în contrast cu lipsa acută a medicamentelor, pedanteria melomanului, risipa de citate, picanteria anecdotelor, pudibonderia, pasiunea pentru călătorie, viaţa intimă, frământările zilnice, sfârşitul mamei, toate acestea alcătuiesc în economia cărţii, un inconfundabil libret în care eternul capriciu feminin se lasă sedus de muzica şi şoaptele vieţii. Dulce amară viaţă, te iubesc (1994) este considerat „un micro-roman jurnal. O carte ca o viaţă, cuprinzând felii mai bune sau mai puţin bune, mai triste sau mai vesele: boli, suferinţe, sărăcie, disperare, dar şi flori, parfumuri fine, muzică simfonică şi cărţi bune, prieteni credincioşi şi spectacole de neuitat” (Elisabeta Pop, 1995) Conştientă că literatura e într-o oarecare măsură tot o călătorie care te poate duce oriunde şi oricând şi că, la rândul ei, călătoria, poate fi o lectură rapidă a vieţii, autoarea amestecă distrată cărţile de joc şi extrage, de astă dată în volumul Drumuri şi popasuri (1996), formula hazardului şi a fanteziei întruchipată în pagini sensibile, pline de bun simţ şi optimism; în rest, aceleaşi însuşiri incorigibile: admiraţia concesivă, aproape necontrolată pentru tot ce vede şi aude, natura stenică şi patetică a scrisului şi credinţa că trăim în cea mai bună dintre lumi. Fără sentimentalismul ei parfumat şi baroc, fără verva euforică precum un balon de săpun, multe capitole ar părea o călătorie pe picioare străine. Scriitoarea citează cu lăcomie şi graţie din călători celebri iar cartea alunecă spre confesiunea călătoriei interioare şi insolite pe care mizează orice creator. Toate cărţile Elisabetei Chişa, inclusiv volumul Sub semnul lui Chopin (1998) constituie un lung şi văzut/plăcut periplu al unei fiinţe care îşi susţine pledoaria pentru viaţă şi artă, pentru dragoste şi creaţie cu o energie şi o delicateţe pe care puţini cititori de literatură le pot refuza. Prin monologul ei jovial şi aparent naiv, prin confesiunea ei reconfortantă şi plină de fantezie, prozatoarea îşi traduce nu numai bucuriile şi necazurile existenţei ci şi temperamentul exuberant şi pasiunea pentru călătorii şi muzică, pentru literatură şi propria ei profesiune. Pasiunea de a se dărui celorlalţi. În acest discurs pe cât de provocator, pe atât de narcisist şi sentimental răzbate fiorul vieţii trăite în extaz. Această zăpăceală savantă pe care o întâlnim în paginile jurnalului face de fapt deliciul stilului colorat cu care ne-a obişnuit. Balsam, refugiu, remediu, alinare, proza Elisabetei Chişa e până la urmă un paliativ pentru îmbătrânire. După trei romane autobiografice şi câteva jurnale, prozatoarea scoate din sertar volumul Fascinaţia comunicării (2002) sau „corespondenţa unei farmaciste”. Scrisori, note, reflexii, jurnale, citate, fişe de lectură, articole de presă, discursuri şi notiţe (scrise în perioada octombrie 1985-ianuarie 2002), toate amestecate într-un savant colaj literar şi documentar în care intuiţia este suverană. Volumul Humoresca (ediţia a doua, 2005) ne reaminteşte că prozatoarea devorează cărţile şi este devorată de ele. Cu ajutorul muzicii, al picturii, al călătoriei, autoarea reia exerciţiul, devenit ritual, al căutării sentimentelor şi ideilor. Proza ei devine acum un jurnal romanţat, o călătorie de plăcere. Conştientă că la bătrâneţe „amintirile salvează sufletul de plictiseală”, ea se dăruieşte paginii albe cu voluptate, evocând călătorii reale şi imaginare, prieteni reali şi virtuali din lumea literaturii şi muzicii. Primăvară în octombrie (2009) e romanul-jurnal al unei iubiri târzii a Denisei Doreanu, personajul narator. Din entuziasmul ei incorigibil se naşte un love-story pentru vârsta a treia. El ne vindecă, fie şi temporar de urât şi de întristare, de bătrâneţea cea de toate zilele, păstrându-şi nealterată serenitatea, naivitatea, umorul şi încrederea în oameni.
CĂRŢI PUBLICATE:
Dansul orelor, roman, Editura Gutenberg, Arad, 1993;
Dulce amară viaţă te iubesc, 1994;
Drumuri şi popasuri, 1996;
Sub semnul lui Chopin, 1998;
Trepte către pridvoarele cerului, Editura Gutenberg, Arad, 2000;
Fascinaţia comunicării, Editura Gutenberg, Arad 2002;
Humoresca, Editura Gutenberg, Arad, 2005;
Primăvară în octombrie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2009.
APRECIERI CRITICE:
„Elisabeta Chişa publică romanul Dansul orelor după o lungă odisee editorială. Firul romanului, autobiografic, surprinde experienţa unei farmaciste îndrăgostite de literatură, muzică şi alte iluzii. Ea ne spune multe despre condiţia intelectualului din ultimii ani. Temperamentul personajului, Laura G., născută în zodia Gemenilor, salvează cartea de monotonie şi tristeţe. Căutările farmacistei merg în două direcţii: pe de o parte, dorinţa de a se cultiva şi de a-şi exorciza dimensiunea precară a existenţei prin artă; pe de altă parte, cultivarea unor relaţii pure, elevaţii spirituale, platonice cu trei bărbaţi... Din periplul unei prietenii generoase se ţese o întreagă intrigă a romanului, scris într-un ritm alert, allegro, ritmat, ca al bucăţilor muzicale; se poate spune că melomania autorului-personaj se transmite stilului, care are toate calităţile unei muzici, ale unei curgeri care este atât a timpului, a dansului orelor, cât şi a fiinţei seduse de iluzii în toate planurile.” (Gheorghe Mocuţa)
„Romanul de faţă, (Dansul orelor) reprezintă o reuşită artistică demnă de salutat, cu atât mai mult cu cât este vorba de o debutantă. Fraza alertă, procedeele stilistice moderne, acţiunea în sine, palpitantă şi plină de neprevăzut, personajele care cu siguranţă se vor impune prin pregnanţa lor, fac din această carte o lectură plină de delicii. Prin publicarea acestui roman, editura îşi face o datorie de onoare faţă de autoare de care cu siguranţă vom mai auzi.” (Daniela Crăsnaru, coperta a IV-a a romanului Dansul orelor)
„O proză sensibilă, alertă, lirică în epicitate, dar nu în formă, deci, în adâncime, cultivând umorul fin, în special de situaţie. V-aţi dorit de mult o carte agreabilă? Iată, o aveţi: Elisabeta Chişa, Dansul orelor!” (Vasile Dan, coperta a IV-a a romanului Dansul orelor)
„Doamna Elisabeta Chişa debutează editorial... cu romanul Dansul orelor. Debutul are loc la o vârstă mai degrabă a fixărilor...; harismatica doamnă vine în faţă, în librării, cu o carte unde claritatea unui stil anume se destăinuie de la primele pagini. Autoare şi regizoare a propriei materii ce naşte conflictul cărţii, dar şi a modului de abordare, reuşeşte să creeze o atmosferă identică unei agape de protagonişti de acelaşi gen, cel feminin, o agapă al cărei subiect... este timpul pierdut în mai toate modurile şi neputinţa încetinirii scurgerii lui... Totul se aliniază, cuminte, la o poveste de dragoste frumoasă, sinceră, curată şi lipsită de seisme, al cărei sfârşit nu-l sesizăm pentru că autoarea, femeie, nu l-a vrut. Cert este că nimic nu sună fals, iar plăcerea pentru scris a doamnei Elisabeta Chişa este declarată şi în carte fără ocolişuri. Cititorul se supune lecturii fără cel mai neînsemnat gest de respingere. Totul este agreabil, curgător şi prea firesc, într-o atmosferă de pudoare totală, asemenea unei agreabile, curgătoare şi fireşti conversaţii cu o frumoasă, pudică şi inteligentă femeie.” (Dorel Sibii, în „Arca”, nr. 10-11-12/1993, p. 9)
„Am primit de la Arad o carte: Dulce amară viaţă, te iubesc, semnată de farmacista Elisabeta Chişa. Este vorba de un micro-roman jurnal. O carte ca o viaţă, cuprinzând felii mai bune sau mai puţin bune, mai triste şi mai vesele: boli, suferinţe, sărăcie, disperare, dar şi flori, parfumuri fine, muzică simfonică şi cărţi bune, prieteni credincioşi şi spectacole de neuitat. Pagini, adică, din viaţa unei femei diplomate (asta însemnând cu diplomă), a unei intelectuale dintr-un oraş ardelean. Şi, iată, ajung la capitolul 8, pe care autoarea îl dedică penultimei ediţii a Săptămânii Teatrului Scurt de la Oradea (unde s-a născut autoarea). Surprinzătoare mi s-a părut emoţia ei în legătură cu actul artistic. Valeria Seciu îi prilejuieşte, în articolul Arta iubirii, o reflecţie de genul toate mărgăritarele ce mi-au înflorit în suflet ascultându-i glasul dulce, privindu-i trupul străveziu, i le-aş pune la picioare. Artiştii!, reflectează autoarea, sunt fiinţe care însufleţesc cuvântul până la incandescenţă, conferindu-i acestuia puterea razei laser. (...) Actorule... tu eşti Prospero! Stă în putinţa ta să mă iei de mână şi să mă duci pe căi imateriale, să aduci lumină slabă în noaptea zilelor mele! E puţin lucru să-ţi poţi înnobila astfel pe semenii tăi, ca să-i faci fericiţi fie şi numai pentru un ceas?” (Elisabeta Pop, Actorii şi mirajul lor, în „Noua Gazetă de Vest” – Oradea, nr. 12, 22-28 martie 1995, pag. 4).