Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Lazăr CERESCU

 

Prozator. Profesor. S-a născut la 14 august 1940 în satul Ghighişeni, comuna Rieni, judeţul Bihor, numele iniţial fiind Maree, înfiat Cureş. Pseudonim literar: Lazăr Cerescu. Studiile: Şcoala primară la Stei. Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş (întrerupt în 1954 neputând plăti taxa pentru internat). Absolvent al Şcolii profesionale de mecanici agricoli din Salonta (1957). Termină liceul seral din Oraşul Dr. Petru Groza (1961) şi urmează cursurile Facultăţii de matematică a Institutului Pedagogic – Timişoara (1965). Din 1957-1960 lucrează ca lăcătuş şi laborant la Uzina Mecanică – Oraş Dr. Petru Groza, director la Căminul Cultural – Cărpinet (1961-1962), profesor de matematică (1965-2000). În prezent scriitor profesionist, fiind validat la 30 iunie 2003, membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Arad. Este membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte – Oradea. În timpul studenţiei a fost membru al Cenaclului literar „Orizont” al Uniunii Scriitorilor din Timişoara. Debutul absolut: la 25 martie 1971 în „Tribuna” cu un fragment din romanul „Neamurile” (Umbra lui Leibniz), într-un număr festiv pentru debutanţi cu prilejul împlinirii unui secol de la debutul scriitorului Ioan Slavici. Mentorii: D. R. Popescu şi Dan Rebreanu. Urmează colaborări la revistele: „Orizont”, „Familia”, „Steaua”, „Trei Crişuri”, „Arca”. Colaborări la ziarele judeţene „Crişana”, „Crişana plus”, „Bihorul”, „Jurnalul bihorean de duminică” (săptămânal 9 I 2000 – 11 II 2001) şi „Realitatea Bihoreană” (săptămânal din 20 XI 2004, şi-n prezent). Debut editorial: Dicţionar de sentimente – aforisme. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Volume de aforisme:

Far în portul iubirii, Editura Imprimeriei Ex Libris – Hoffnug, Ştei, 1998.

Constelaţii, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1999.

Călătorii în cuvânt, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000.

Lumi paralele, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000.

Cuibul cu înţelepciune, Editura Abaddaba, Oradea, 2002.

Aforisme Lirice, Editura Revistei Familia

Romane publicate:

Neamurile (I), 1997, Editura Buna Vestire, Beiuş.

Neamurile (II, Patimă şi iubire), 1999, Editura Abaddaba, Oradea.

Neamurile (III., Nunta), 2001, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, prezentat de criticul Al. Cistelecan.

Neamurile (IV, Muntele), 2001, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, cu postfaţă de Al. Sfârlea.

Neamurile (V, Dansul mirilor), 2003, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.

 

REFERINŢE CRITICE:

Ion Arieşeanu, „Orizont”, nr. 17, 1972, Timişoara; Ion Velican, „Orizont”, nr. 38, 1972; Al. Sfârlea, revista,”A1 Cincilea Anotimp”, nr. 7 (30), 1999; revista „Unu” nr. 3 (121), 2000; Oradea; revista „Luceafărul” nr. 23 (515), Bucureşti; Viorel Gheorghiţă, revista „Arca”, nr. 10, 11, 12, 1998; revista „Arca” nr. 7,. 8, 9 Arad; Lucia Cuciureanu, revista „Arca” nr. 4, 5, 6, 1999, Arad. |

 

APRECIERI CRITICE:

„Proza lui Lazăr Cerescu, vibrantă, de un autentic realism ardelenesc, aduce poezia locurilor natale, natura şi fantasmul ei, ambiţionând să devină şi o frescă socială a anilor 1944-1960. Romanul său „Neamurile”, inspirat din biografia unui copil de ţărani, trecut prin diverse medii, supus la diverse influenţe, ajuns, în final, un intelectual, onest. Fragmentul pe care îl publicăm ne relevă un talent real, lumea inspiraţiei sale, ca şi trăsăturile definitorii ale prozatorului de mâine.” (Ion Arieşeanu)

„Proza este concepută şi dezvoltată într-un stil excesiv metaforizat, dar recunoaştem cu toată francheţea – cu o virtuozitate indiscutabilă, atestând mâna unui autor care şi-a luat în serios propria vocaţie.” (Cornel Popescu)

„Proza lui Lazăr Cerescu are substanţă, conflicte specifice unei zone pe care autorul o cunoaşte, cred, bine. Problemele literaturii morale de azi sunt reluate, nu o dată, dintr-un unghi de vedere relativ propriu. Există chiar schiţa unor personaje structurate în linia tradiţiei ardelene.” (Cornel Ungureanu)

„Romanul lui Lazăr Cerescu „Nunta” din ciclul „Neamurile” beneficiază de o formulă modernă fiind construit prin procedeul – consecvent utilizat – reactivării memoriei; lipsa de coerenţă, de sistematizare cronologică rezultate din utilizarea acestui procedeu tehnic aduc romanului un plus de tensiune şi ambiguitate, aparent această tehnică epică discontinuă are ceva prustian, dar reactivarea memoriei nu se face prin sugestie – voluntară sau involuntară – ci în urma unui exerciţiu de forţare a ei; de aici şi o crispare a discursului, evoluţia sa sincopată şi rememorarea, cu precădere, a scenelor violente, păstrate în memorie ca urmele unui cuţit. Un alt element modern în construcţia romanului este utilizarea nu a povestirii, ci a discursului, în acest fel, nucleul epic se desemnează abia în urma cernerii materiei fluide a discursului. Faptele, evenimentele sunt împinse în planul secundum în primul plan apărând semnificaţiile lor tragice. De asemenea, evenimentele sunt topite într-o plasmă lirică – un lirism violent, de o violenţă naturalistică – care se corelează cu un sistem simbolic în centrul căruia se află relaţia viaţă-moarte. O înţelepciune populară se valorifică în substrat, eroii cărţii trăind după un cod ancestral care îi determină să resimtă moartea ca pe o realitate intrinsecă a vieţii. De altfel însăşi rezolvarea temei romanului, în care răscoala e văzută ca o nuntă – amplifică aceste nuclee simbolice ale dialecticii viaţă-moarte, atrocitate-candoare, alienare-inocenţă etc. Un aspect de mare importanţă îl constituie prezenţa unei turnuri groteşti a evenimentelor, sau scenelor cu un grotesc dur, de o mare forţă caricaturală. În istoria motivului romanul „Nunta” aduce multe elemente noi de tratare, mizând mai puţin pe evenimentul nud, cât pe semnificaţiile simbolice, în ordine existenţială, morală şi socială, ale acestuia. De un interes real sunt şi antractele liric-aforistice introduse în structura cărţii, ceea ce îi dau acesteia o nouă valenţă de originalitate.”

„De cînd îl ştiu pe Lazăr Cerescu, de pe la jumătatea anilor ‘70, tot migălind la propriile aforisme îl ştiu. E drept, a mai scris şi altele. A şi publicat clin prozele, romanele pe care le-a scris. Destule ca să poată intra în Uniunea Scriitorilor. Şi acestea şlefuite şi răs-şlefuite. Dar nu ca aforismele. Aforismele sînt, de fapt, pietrele preţioase ale lui Lazăr Cerescu. La ele migăleşte permanent, ba mai ştergînd o virgulă, ba punînd-o înapoi. După care o ia de la capăt cu ştersul şi repusul la loc. Se uită la ele ca la nişte cristale şi le studiază în toate tonurile de lumină. Le spune pe toate vocile, le recită, le cîntă şi le descîntă. Fireşte, dintr-o religie a perfecţiunii. Din dorinţa de a le auzi clinchetul perfect. „Un aforism e o operă”, crede şi el. Ceva, prin urmare, în care merită investită toată devoţiunea. Iar de devoţiune în slujba literaturii – şi cu deosebire a aforismului – Lazăr Cerescu nu duce lipsă. Din contră, e chiar un habotnic. Pentru un aforism e în stare de orice efort, de oricîtă trudă; indiferent cîţi ani ar pretinde acestea. Poate scrie şi rescrie zece ani acelaşi aforism. Niciodată nu se satură să-l scrie şi rescrie. Aforismul a devenit, pentru Lazăr Cerescu, un fel de devoţiune în sine; un fel de migală pentru sine. Aforismele lui Lazăr Cerescu sînt, în bună parte, cugetări şi observaţii, ca la toată lumea. Dar cele mai multe – şi poate şi cele mai reuşite – sînt, de fapt, imagini. Lazăr Cerescu îşi scrie aforismele pe principiul poemului într-un vers, pe principiul contragerii supreme într-o imagine. Aforismele sînt poezia Iui. Fireşte că e şi el moralist, fireşte că e şi el „cugetător”, cum e obligatoriu pentru aforişti. Dar visul lui adevărat e să scrie acel aforism care să echivaleze stropul de rouă al poeziei.” (Al. Cistelecan)