Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Ion CORLAN

 

Prozator, dramaturg. Medic. S-a născut la 17 octombrie 1949 în Godineşti – Gorj. Părinţii: tatăl, Virgil Corlan, şofer; mama, Silvia, casnică. Studii: absolvent al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova şi al Facultăţii de Medicină Generală I.M. Timişoara – 1973. Activitatea: medic primar boli interne Spitalul Clinic Municipal Arad. Debut publicistic cu poezia Toamna, în revista „Orizont”, 1978; debut editorial cu romanul Desfrâu, 1994. Membru al Uniunii Scriitorilor din anul 2000. Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Arad în 1999 şi 2003.

Practicând o dublă atitudine faţă de realitate şi faţă de limbaj, Ion Corlan, medicul care a trecut prin experienţa ultimelor decenii de literatură lasă impresia că e un moştenitor al naturalismului. Ceea ce este interesant în proza sa este alternanţa fragmentelor poetice, cu altele de un realism naturalist, cu observaţii directe, fruste, agresive în genul celor care colorează anumite pagini, de o poezie brutală din romanele lui Marin Preda. Lucru vizibil şi în primul său roman, Desfrâu (1994). Remarcându-i debutul îndrăzneţ, Florin Bănescu observa că el se află sub influenţa temelor majore care au marcat sfârşitul mileniului doi: iubirea, credinţa şi politicul: „Scenele tari ale iubirii carnale nu sunt aduse în prim plan pentru a justifica titlul romanului. De altfel, trecându-şi eroul prin trei iubiri, prozatorul îşi dovedeşte virtuţile. Urcând din naturalismul biologicului, trecând prin realismul lipsit de pretenţii al unei iubiri conjuncturale, el dă câştig de cauză himerei. Dar una născută din realităţile lumii.” Întâlnim în acest roman, ca şi în piesele care au urmat, viziunea lumii pe dos, cu personaje alienate care sugerează nebunia. Trăncăneala, balamucul, deriziunea sunt amendate prin personaje burleşti, nebunia şi aberaţia prin brute şi prin nebuni. E o viziune absurdă, dar şi parabolică vizând istoria noastră recentă, ravagiile comunismului şi tranziţia. Dar şi viaţa de zi cu zi, înstrăinarea şi nevoia de adaptare a individului. În romanul Povestea Nebunilor (2003) avem mai multe planuri opuse care gravitează în jurul eroului principal, Virgil, personaj şi creator măcinat de problemele creaţiei şi ale lumii alienante: realitate-ficţiune, speranţă-iluzie, timpul trăirii-timpul confruntării, căderea în viciu-înălţarea în ideal. E un roman al individului asaltat de problemele existenţei şi tentat în acelaşi timp de a se cufunda într-o relaţie erotică primară în care vede salvarea. Aşa cum subliniază criticul Cornel Ungureanu, raportul masculin-feminin şi femeia absolută, feroce, au o anumită importanţă în romanele sale şi revin obsesiv. Secvenţele alternative ale Poveştii Nebunilor sunt texte metaforice ce alcătuiesc un nucleu în care personajul-narator îndeplineşte un Ritual în jurul Cercului din Parc. Numele cu majuscule, Biserica, Banca, Cercul, Cerul, Speranţa au o încărcătură simbolică şi enigmatică. Personajele plutesc într-un spaţiu oniric în care timpul e dilatat iar întâmplările sunt tot mai reale. După cum, în celălalt plan, al spaţiului şi timpului real, ele alunecă halucinant declanşând un glissando labirintic, al naraţiunii. Beţia erotică a cuplului, extazul contopirii în unu, ipostaza împerecherii Călugăriţei devoratoare sunt câteva din obsesiile lui Virgil care vede în femeie o forţă miraculoasă, inepuizabilă şi în acelaşi timp, enigmatică. Căutările sale alături de mult mai tânăra Mimi, femeie fatală şi vulgară, dură şi bizară seamănă cu un joc absurd pe care bărbatul îl ţese în jurul singurătăţii sale şi a intimităţii cuplului, în toate ipostazele sale. Este şi un roman al intimităţii/ singurătăţii sacrificate, pentru a da un sens existenţei absurde. Refugiul eroului în dragoste, de la cea animalică la cea pură, de la cea neîmpărtăşită la jocul erotic, e o ilustrare a unei aventuri epuizante care îi dă fiori şi forţă. O aventură la capătul căreia bărbatul creator îşi descoperă adevărata vocaţie. Tema nebuniei, invocată în titlu este o constantă a cărţilor scrise până acum de Ion Corlan. În piesa Nunta (1996), actul I se petrece într-o clinică de psihiatrie iar personajele evoluează spre un joc al dragostei, nebuniei şi delirului. În cealaltă piesă, Eroarea Principelui (2000) personajul numit Nebunul este ales preşedinte. Şi în roman există o permanentă concurenţă între nebunie şi normalitate care se întâlnesc într-un teren al confruntării. În planul real, dereglarea lui Mimi se confruntă cu obsesia bărbatului pentru sexul opus. O nevoie care îl dereglează provocând fixaţia unor dorinţe primitive care la rândul lor declanşează proiecţia unor ficţiuni. În planul ideal, iraţional, delirul şi visul capătă un alt sens, confruntarea Erorii cu Speranţa. Povestea Nebunilor este o carte ambiţioasă, semn al unei mari schimbări, al unei transformări radicale pe care o suferă creatorul şi personajele sale. O experienţă dramatică în care autorul nu se mulţumeşte numai să constate absurdul existenţei, ci îl provoacă, stârnind în acelaşi timp, confuzie şi reacţii, obligându-l pe individ/ cititor să iasă din melancolie şi marasm. Convins că şi literatura poate fi o terapie de şoc a nebuniei şi a lumii, Ion Corlan se apropie de naturalism, de teatrul absurdului, de psihanaliză dar şi de teatrul cruzimii şi al violenţei din anii'60, sau de romanul poetic. Greutatea de a-l încadra vine şi din faptul că el scrie proză şi teatru, fără a-şi enunţa intenţiile sau arta poetică, fără a se angaja pe vreun drum. Nu are apetit teoretic, nu se amestecă în discuţii, nu comentează scrierile confraţilor, nu dă repere, nu participă decât foarte discret la viaţa literară. E un autor învăluit în mister şi tăcere. În noul său volum din 2007 avem trei piese de teatru: Băiatul şi Doamna, dramă în două acte şi dramatizare după romanul Desfrâu, Confirmarea, o farsă tragică, şi din nou o dramă în două acte, mai consistentă decât prima, Iubire liberă, dramatizare după romanul publicat în 2003, Povestea Nebunilor. Tema absurdului, a nebuniei îşi are originea în alienarea modernă. În cazul său alienarea se exprimă stilistic prin agonie, extaz şi delir. În prima piesă, Virgil, erou care apare şi în Povestea Nebunilor, e un artist încă tânăr care îşi pictează modelul, o doamnă mai în vârstă din braţele căreia nu se poate smulge. Ea ilustrează complexul mamei-amante, iar confruntarea dintre cei doi se termină cu o împuşcătură, probabil sinuciderea Doamnei. De câteva ori eroul păşeşte, prin iluzia dramatică, în imaginar. El este sfâşiat între dragostea ideală, gelozie şi vinovăţie. Tortura lui se transformă într-un delir pe care numai convenţia dramatică, cu trecerea din real în imaginar o poate nuanţa. El nu poate ieşi din dilemă, aşa cum artistul care pictează nu poate ieşi din alegoria pe care o creează în tablou. În farsa tragică într-un act, Confirmarea, avem trei personaje: El (Străinul), Ea (Soţia) şi Regizorul (Maître). În prima scenă, El şi Ea, doi actori secondaţi de Regizor, trăncănesc într-un limbaj violent, pe diferite motive ale tranziţiei: un filosof existenţialist care înjură de mama focului; perversiunea marilor puteri ale lumii moderne; vorbirea în pilde; oile din Piaţa Romană; ciobanii cu diplomă; comuniştii. În fond, o tragicomedie de limbaj, transpusă într-un registru sado-masochist, al cărei leitmotiv este aşteptarea unei confirmări care nu mai vine. La un moment dat, regizorul apare cu un pistol şi îl foloseşte trăgând în direcţia celor doi, dar e nimerit un câine. Personajele se comportă ca nişte marionete din teatrul absurdului glisând de la un clişeu altul printre bancuri seci şi glume nesărate, printre jocuri de cuvinte şi expresii vulgare, sfidând logica şi normalitatea. O expresie alegorică a marii trăncăneli postdecembriste şi a mentalităţilor reziduale. „Ion Corlan este un dramaturg care simte acut cerinţele impuse de „scândura scenei” virtuţile sale fiind pe deplin evidente. Un talent care are nevoie de mai mult decât pagina tipărită” (Vasile Dan, 2004). Drama în două acte Iubire liberă e mai aproape de noi prin explorarea obsesiilor colective: erosul şi nebunia. Personajele principale, Doctorul şi Mimi, plutesc într-un spaţiu oniric în care timpul se dilată iar întâmplările devin simili-reale. Refugiul în dragoste, de la cea animalică la cea pură, de la cea neîmpărtăşită la jocul erotic, ilustrează o aventură epuizantă şi purificatoare. O aventură la capătul căreia bărbatul-creator îşi descoperă adevărata vocaţie. Experienţa teatrală a lui Ion Corlan e o reluare obsesivă a temelor sale, erosul şi nebunia; ele vizează absurdul existenţei, alienarea şi îl provoacă pe cititor/spectator, obligându-l la reacţii şi scoţându-l din melancolie şi marasm. Romanul Dulap de vânătoare (2012, cu o prefaţă de Cornel Ungureanu) e o aventură a pândei şi seducţiei, a vânătorii erotice, o continuare şi o reluare a temei din primele romane, un roman al cuplului şi ale problemelor lui. În acelaşi timp este un roman existenţialist, psihologic, o analiză a condiţiei umane a individului şi a naturii sale conflictuale care îl împinge de multe ori spre alienare. Romancierul face incursiuni în subteranele relaţiilor intime şi explorează ţinuturi interzise, în diferite registre. De la brutalitatea fizică şi lupta pentru supremaţie, la dorinţa carnală şi posesie, el îşi manifestă pornirile bolnăvicioase, instinctul sau viciul. Dezechilibrul cuplului, infidelitatea, trădarea provoacă răni adânci în conştiinţă şi conduce la războiul dintre sexe. Episoadele de furie alternează cu cele de agresivitate, expresia licenţioasă se învecinează cu satanismul. Seducţia erotică şi desfrâul sunt ultimele manifestări ale răului, sunt provocări ale individului, dincolo de bine şi de rău. Păcatul are o forţă magică şi e o manifestare a raţiunii întunecate.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Desfrâu, roman, Editura Hestia, Timişoara, 1994;

Nunta (teatru), Editura Hestia, Timişoara, 1996;

Şansa. Se duce soarele (teatru), Editura Hestia, Timişoara,1999;

Eroarea Principelui (teatru), Editura Hestia, Timişoara, 2000;

Povestea Nebunilor, roman, Editura Mirador, Arad, 2003

Băiatul şi Doamna, Confirmarea, Iubire liberă (teatru), Editura Mirador, Arad, 2007

Dulap de vânătoare, [roman], Editura Brumar, 2012, cu o prefaţă de Cornel Ungureanu

 

REFERINŢE CRITICE:

În volume: DBLR s.v., DSA s.v., Gheorghe Mocuţa, Sistemul modei optzeciste, Bucureşti, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004, p. 215-217; Vasile Dan, Proza zilei, Arad, Editura „Gutenberg Univers”, 2004, Gheorghe Mocuţa, Pasiuni la capătul nopţii, Editura Ideea Europeană, 2008.

În periodice: Florin Bănescu Lecturi paralele, „Arca”, VI, nr. 7,8,9 / 1995, p.; Florin Bănescu, Renaşterea teatrului politic în „Libertatea” 84/1996; Florin Bănescu, „Arca”, VII, nr. 10,11,12 / 1996; Florin Bănescu, „Viaţa Arădeană”, VI, nr. 31-32, 1999; Cornel Ungureanu – coperta Desfrâu, Editura „Hestia”, Timişoara – 1994; Florin Bănescu, Postfaţa la volumul, Eroarea principelui – Timişoara, Editura „Hestia”, 2000; Gheorghe Mocuţa, Ion Corlan: pândă şi seducţie, „Arca”, nr. 1-2-3/ 2013.

 

APRECIERI CRITICE:

„Ion Corlan se află, fireşte, sub influenţa acestui sfîrşit de secol şi de mileniu: iubirea, credinţa, politicul. Formaţia sa profesională îi face să analizeze (cînd pătimaş, cînd rece. Lucid, aşteptîndu-şi „tenurile” acestei stări) ceea ce am putea numi”cazuri de iubire”. Remarcabil este evoluţia”Doamnei” – rar s-a încercat în proza contemporană înţelegerea nu numai a psihologiei femeii apuse la crepuscul, dar şi a „biologicului”. Scenele tari ale iubirii carnale nu sînt silit aduse în prim plan pentru a justifica titlul romanului. De altfel, trecîndu-şi eroul prin trei iubiri, prozatorul îşi dovedeşte virtuţile. Urcînd din naturalismul biologicului, trecînd prin realismul lipsit de pretenţiile unei iubiri conjuncturale, Ion Corlan dă cîştig de cauză himerei. Dar una născută din realităţile lumii.” (Florin Bănescu – „Un debut îndrăzneţ” în „Libertatea” nr. 12 / 1995).

„Debutul editorial al lui Ion Corlan, în general proteiceşte pus – curajos – sub semnul desfrîului. Remarcabil este personajul”Doamnei” prilejuind”studiul” psihologiei femeii ajunsă la crepusculul biologic. Ambiţios, căutîndu - şi formele proprii de exprimare, doritor de transmitere a trăirii umane atent analizate, Ion Corlan semnează un debut care atrage privirile stîrnind curiozitatea pentru ceea ce va urma”. (Florin Bănescu, Lecturi paralele, Revista „Arca”, nr. 7,8,9 / 1995)

„Ion Corlan începe să îşi valorifice acum rodul primei sale iubiri – dramaturgia. Autorul are ştiinţa construcţiei dramaturgiei, textului său ştiindu-l bine pe scenă (ceea ce nu e puţin) personajele sale sunt veridice unele pitoreşti altele simbolice, iar mai toate fund înzestrate cu o puternică personalitate. Dialogul lor e unul viu, inteligent, cursiv. O oglindă a societăţii noastre alienate. Bijbîind după (soluţii), scăldate în apele unei confuzii de valori sociale, politice, morale; vom recunoaşte personaje din vecinătatea noastră, unele celebre chiar (nu şi... onorabile). Totul e bine ordonat, viguros, scris, cu o vervă remarcabilă. O piesă care e susţinută printr-un text vitriolant, dur dar spectaculos. O piesă care ar merita punerea în scenă”. (Florin Bănescu, Revista „Arca” nr.10-11-12 / 1996.)

Şansa este o piesă politică care prin mijloace pornind de la cele tradiţionale pînă la cele moderne şi post moderne ne face să asistăm la spectacolul haotic în care trăim şi în care nu prea ştim exact care ne este rolul. Scrisă cu o vervă remarcabilă piesa ar putea fi uşor pusă în scenă, meritînd acest lucru cu prisosinţă. Mult mai dificilă este a doua piesă, dar care ar merita de asemenea montarea scenică. Este vorba. de fapt, despre o piesă – capcană, un soi de antiutopie. Limbajul este aici înşelător, poematic, stăpînă este himera, personajele plutind într-un vis continuu. În cazul lui Ion Corlan nu putem vorbi despre o „a doua pasiune”, una secundară, deci, care i-ar umple timpul liber pe care i-1 îngăduie practicarea unei „profesii de bază”.” (Florin Bănescu, „Viaţa Arădeană” an VI, nr. 31-32, 1999, pag. 1-3.)

„Apariţia unui volum de dramaturgie reprezintă un eveniment tot mai rar, interesul scriitorilor fiind axat mai ales pe poezie sau proză. În aceste condiţii, cînd un autor apare cu al doilea volum pe piaţă în doar cîţiva ani, evenimentul merită tratat cu toată atenţia. Ion Corlan a reuşit performanţa de a lansa al doilea volum de teatru al său, dovedind un ataşament special faţă de acest domeniu al literaturii. După un debut, cu romanul, Desfrîu, editarea de fapt a unei lucrări concretizate înainte de Revoluţie, cînd a fost respinsă sistematic de cenzura comunistă, debut care a ratat un scriitor cu un verb aprig, care nu se teme de a spune lucrurilor pe nume, cu riscul de a şoca, Ion Corlan a revenit la marea sa pasiune, lansînd volumul de teatru, Nunta. Autorul arădean a ameninţat atunci ca nu se va opri aici şi că mai pregăteşte surprize. S-a ţinut de cuvînt în această vară, cînd a scos pe piaţă volumul Şansa. Se duce soarele, sub egida editurii „Hestia” din Timişoara, condusă de poetul Lucian Alexiu. Ion Corlan propune două piese de teatru, ambele structurate în două acte. Autorul dovedeşte în piesele sale că a pătruns resorturile intime ale genului, iar personajele sale, individualizate prin nume generice, stăpînesc un limbaj cursiv şi realist. Piesele sale ating resorturi intime ale existenţei, din care, în Şansa, de exemplu, nu lipsesc clişee pre – decembriste, iar în Se duce soarele o aparentă idilică ieşire la iarbă verde se încheie în tonuri sumbre.” (Cornel Ungureanu – coperta Desfrâu, Editura „Hestia”, Timişoara – 1994.)

„Pe la începutul anilor optzeci Ion Corlan citea la Cenaclul Asociaţia scriitorilor din Timişoara piese ionesciene. Bun pentru generaţia optzeci, am zis eu după cum au zis şi alţii, recomandîndu-i să scrie roman. Era student, clocotea de energie, dar se abţinea. L-am rugat să se dezlănţuie, era tînăr, era talentat, venea din Oltenia lui Tudor, nu se putea să aştepte. A scris un roman care nici măcar nu era rău. L-am invitat să scrie, să elimine din pagină poezioarele, zîmbetele golaşe, serenadele, să se uite în jurul lui şi să facă disecţie. A făcut şi asta (spiritul pandur suia către cer!), mi se pare că în vreo două articole anunţam un vajnic prozator, dar în vremurile acelea era cenzură. Iar pentru vrednicii optzecişti din provincie, cei care nu apucaseră să fie lăudaţi la „Amfiteatru” şi citaţi la „Europa liberă”, se trăgeau obloanele. Doctorul şi-a închis şi el atelierul de literatură şi s-a apucat temeinic de medicină. Cînd urmăream cu admiraţie – şi de la distanţă – performanţele ştiinţifice ale medicului, primesc un telefon din Arad care mă anunţa că spiritul pandur vrea să cîştige şi războiul cu literatura. Citesc cartea şi îmi spun că doctorul care a pierdut, trenul optzecist, 1-a prins pe al nouăzeciştilor. Drum bun, domnule doctor!” (Şansa teatrului (mereu) politic – Florin Bănescu, Postfaţa la, Eroarea principelui – Editura „Hestia”, Timişoara, 2000.)

„Proza lui este un spectacol viu al limbii române. Ion Corlan – mai ales prin noua şi splendida sa carte Povestea Nebunilor, recent lansată – aduce o noutate în proza arădeană (pe care Cornel Ungureanu, prezent la lansarea cărţii, o eticheta, nu ştiu cît de drept, cam tradiţionalistă). Ion Corlan scrie şi îşi desfăşoară conflicte deloc cuminţi. Dimpotrivă: aproape licenţioase. Atît la nivelul limbajului cât şi la cel al relaţiilor dintre personaje. Ultima lui carte, Povestea Nebunilor valorifică literar o poveste de dragoste dintre un intelectual rasat şi o prostituată. E ca-n marea proză rusească. Conflictul, adînc, aproape dostoievskian, privind însăşi condiţia umană. Fragilitatea ei. Limbajul personajelor e crud. Cartea lui Ion Corlan se citeşte pe nerăsuflate. Cei pudibonzi vor găsi-o scandaloasă. Ceilalţi or să savureze pagină cu pagină. Dramaturg, romancier, medic, Ion Corlan ne propune o carte care demonstrează ceva important: literatura e încă vie, indispensabilă, de neînlocuit. De neînlocuit chiar de un mediu uzurpator pentru orice ficţiune: audiovizualul.” (Vasile Dan, în vol. Proza zilei, Editura „Gutenberg Univers” Arad, 2004)