Lucia CUCIUREANU

Poetă. Eseistă. S-a născut la 25 decembrie 1949, în comuna Covăsânț, județul Arad. Părinții: tatăl, Emil; mama, Aglaia; dascăli strămutați din Bucovina. Studii: școala primară și gimnazială în satul natal, liceul la „Ghiba Birta” din Arad. Absolventă a Universității din Timișoara, Facultatea de Filologie, secția română-franceză. Activitatea: profesoară de limba română și franceză la Liceul real-umanist din Motru și școli din Arad. Redactor asociat la revista „Arca” și conducătoare a Cenaclului ADN literar Arad împreună cu Lia Alb. Debut publicistic în revista „Orizont” cu eseul Întoarcerea lui Slavici. A publicat în revistele literare: „Arca”, „Vatra”, „Familia”, „Viața românească”, „Ramuri”, „România literară”, „Poezia”, „Poesis”, „Steaua”, „Ex Ponto”, „Neuma”, „Foaia noastră” (Jula, Ungaria), „Naše snahy Plus” (revistă de cultură în limba slovacă) și în ziare arădene, cu eseuri, cronici literare, poezie și publicistică diversă. Membră a Uniunii Scriitorilor din România. A publicat și publică online la: „Tiuk!”, „Dilema Veche”, blogul „ADN literar” ș.a.

Gheorghe Mocuța despre scrierile Luciei Cuciureanu din perioada 2000-2008 (în Literatura vestului apropiat. Dicționar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad):

«Citindu-i volumul de debut în critica literară, Palimpsest (2000), constatăm că Lucia Cuciureanu pășește cu mult curaj și fără complexe într-un domeniu destul de disputat și elevat. Volumul cuprinde două secțiuni, Rememorări trunchiate și Crochiuri critice, care vizează o concepție fragmentară asupra literaturii și scriiturii moderne care se rescrie mereu, se regenerează cu un spor de prospețime și autenticitate. În prima parte atrage atenția recitirea literaturii unor pașoptiști peste care s-a așezat colbul interpretărilor didactice: Alecsandri și Alexandrescu. Urmează în chip aproape firesc depistarea insemnelor modernității la Eminescu, Creangă, Caragiale, tatăl și fiul, Hogaș, Ibrăileanu, Agârbiceanu, Galaction, pentru a trece în cele din urmă la parada unor moderni care și-au pus amprenta asupra generațiilor noi de cititori: Bacovia, Blaga, Martha Bibescu, Dan Botta, Eugen Ionescu și Sorescu, în secvențe scurte care subliniază actualitatea autorilor tratați prin prisma unor detalii sau a unor scrieri mai puțin cunoscute. Crochiurile critice sunt studii mai solide și mai pretențioase asupra contemporanilor: ideea discutabilă de homo religiosus, aceea a naționalismului și tema morții la Eminescu; aventura celor două personaje ale lui Slavici, Mara și Persida în căutarea fericirii; eul despicat al lui Arghezi în Psalmi; idealul iubirii și problema lirismului barbian; glose despre spiritul lui Cioran și Mircea Eliade, pagini interesante despre Anton Holban și Mihail Sebastian. În ciuda numeroaselor probleme pe care le propune și le iscă, paginile criticului se citesc ușor, au captație și un anumit șarm. Profesoara de literatură a dobândit un stil personal, conștientă că de la Proust încoace farmecul literaturii constă în subiectivitatea ei. Lucia Cuciureanu este o amazoană călare pe două literaturi, română și franceză, e un interpret subtil și dinamic, fără a cădea în capcanele științei literaturii a cărei lecție a asimilat-o pe deplin. Dintre metodele ultimei jumătăți de secol XX este fascinată de textualism și semiotică, de impresionism și psihocritică. Drept pentru care citează cu grație, inventează cu umor, țese mici ficțiuni sau intrigi care dovedesc că de la Georges Sand încoace femeia-muză s-a metamorfozat în vampir, întemeindu-și propriul ei statut de creator. Familiarizarea cu literatura modernă, lectura plurală, sunt obligatorii pentru criticul actual. Ca și raportarea la creatorul de himere și la cititorul implicat. Ca să nu mai vorbim de accentul pe care îl pune de fiecare dată pe biografie. Asta pentru că și-a însușit lecția lui Roland Barthes și a noii critici care îl așază pe autor în raport de dorință cu celălalt. Dincolo de bucuria de a scrie se află misterul femeii-critic de a cocheta cu modelele. Iar dincolo de scoarța calofiliei, a anecdoticii și a mixajului pe care îl realizează cu biografia autorului, cu spiritul epocii și cu propria subiectivitate se află zilele de lectură, orele de glosare minuțioasă, memoria selectivă, computerul mintal și, desigur, talentul. Tot ce e frumos, tot ce e important, tot ce e adevărat, e pentru Lucia Cuciureanu, în carte. „Livrescul plan”, croit de-a lungul a trei decenii dedicate literaturii, citirii și comentării confraților, studiilor și articolelor ocazionale, tematice, iese la suprafață în poemele volumului Drept în inimă (2008). Sunt poeme țintite, spontane, ocazionate de modele și lecturi, poeme care traduc (cum spune Cornel Ungureanu în prezentare) o experiență livrescă, dublată uneori de o revelație sau o aspirație. Dar și de ticăitul inimii cărturarului între rafturile cu cărți preferate. Dulcea povară a lecturii lasă urme în sufletul cititorului, a fățarnicul frate al Autorului. Admiratoare, în articolele critice, a plăcerii textului în variantă Barthes sau Julia Kristeva și Livius Ciocârlie, absorbită de textualism și semiotică, de noul roman, poeta aspiră la o po(i)etică proprie, risipindu-se în compoziții elective. Recunoaștem în aceste pagini rafinamentul criticului de întâmpinare, recunoaștem generozitatea gestului și a ideilor, recunoaștem gustul pentru dialog; în fond poemele de dragoste izvorăsc din altruismul cititorului specializat, a cititorului vinovat de dedesupturile cunoașterii literaturii, vinovat că a încercat să-i înfrunte pe zei, de unde și retragerea timidă între file: „Poți să mă cerți, iertare, sunt vinovat/ Ai lângă tine un păcătos bărbat...// Mă simt răscolit după ultimul uragan,/ După ultimul uragan/ Apele învolburate mi-au lăsat în suflet/ Nămoloase aluviuni/ Furtuna mi-a răscolit toate sentimentele/ Toate sentimentele/ Am simțit cum moartea îmi dădea târcoale/ Îmi dădea târcoale/ Galopa dinspre ocean, nu de la mare/ Nu de la mare/ Frenetice trăiri abisale// Sus, în turnul mic, pe metereze/ Lucid, te-am înșelat în nopți treeze/ Cu zece elegii duineze/ Cu zece elegii duineze/ Sunt vinovat, iubito, poți să mă cerți/ Citește-mă și poate o să mă ierți,/ Citește-le și-nchide-mă între coperți.” (Lou) În altă parte, asemeni unui sihastru, poeta se consolează cu viața dedicată literaturii pe care,- vai! – nu o mai deosebește de cea reală. Complexul lui Emily o atinge și pe arădeanca invadată de tâlcul literaturii trăite. A literaturii resuscitate, înviate. Există un punct în care poemele sunt un jurnal al întâmplărilor de gradul doi cu autori, artiști sau cu personajele altor cărți: „În poem, în Olimp ori în vise/ Polifem ucise pe Ulise/ Noi ne continuam călătoria/ Corabia înfrunta urgia/ Spre țărmuri uitate de iubire./ Eșarfa ei țesută fin/ Saluta pe Blok și pe Bunin.// Așa am visat-o lângă Odesa/ Pe Anna Ahmatova, poetesa.” (Eșarfa) Nu-i de mirare ipostaza de „copil al secolului” sau cea de dandy parizian, pe care le evocă, nu-i de mirare revizitarea miturilor. „Cu o poezie în stil clasic, prin substanță însă nu prin retorică, Lucia Cuciureanu,- scrie Vasile Dan, - practică un bovarism cultural sui generis.” Profesoara de literatură extrage învățăminte din lecția de literatură; de aceea poemele rimate sunt fragile și fals-efemere ca puful de păpădie trimis à tout vent, pentru a prinde rădăcini. Fie că e vorba de Borges, de Goytisolo, de Nichita sau de Octavian Soviany, cu care convorbește colocvial, poeta caută extazul extremelor, al contrariilor. E condiția de „A fi poet/ Prin grația lui Dumnezeu/ Ori poate a Diavolului”. E condiția vânătorului transformat în vânat. Lucia Cuciureanu propune un discurs liric destins, rafinat și sincer pendulând între tăcere și urlet. Pentru a rămâne în paradisul bibliotecii, ea suportă supliciile unei condiții alienante, a femeii „care spune nu”: „Femeia care spune nu/ își întoarce sufletul dinspre apus / Spaima urcă din trecut și trece,/ Dar femeia continuă să spună nu/ ronțăind covrigul tare al renunțării.” Insomniile, alienarea, eșecul, renunțările, inconfortul o conduc, în ciuda oricărei presimțiri, la sublimări și revelație, la setea neostoită de absolut. Tăcerea, ca „leac și miere”, pare să fie soluția căutărilor lirice ale poetei. După un volum al căutărilor dense și al răspunsurilor amânate, cartea Leac și miere (2008) e corolarul ființei salvate de Carte, de lectură. și nu în ultimul rând de dragoste. Încăpățânare sau slăbiciune? Poeta recitește literatura după grila propriei existențe, marcată mereu de alte lecturi. Autorul alege lectura care l-a ales. Căutarea sensului (existenței, neliniștii, eșecului) e principala țintă a amatorului de literatură. Nu știm câte din paginile poetei sunt datorate modelelor invocate (Cioran, Char, Camus, Canetti, Cervantes, Cărtărescu, Kafka, Ciocârlie, Călinescu), dar e cert că în poezia ei „Eroii coboară din pagini, trăiesc/ vorbesc între ei fără oprire.” Poeta trăiește în universul livresc al umbrelor și visătorilor și intră în dialog, de câte ori are ocazia, cu creatorii și cu ideile lor. Se știe că o apropiere prea mare de model e la fel de nocivă ca și încercarea de a imita. Pe de altă parte, cei vechi, clasicii nici nu își propuneau altceva decât imitația anticilor, nu una servilă, desigur. și cu toate acestea au dat opere originale. Creatorul modern, suspus unei și mai mari tensiuni datorită multiplicării modelelor, e conștient de toate aceste limite, paradoxuri și complexe și își continuă călătoria prin pădurea de simboluri a vieții, căutând verosimilul. La fel și poeta noastră care nu se poate despărți în acest caz de critic, de interpret. Până la urmă leacul și mierea literaturii sunt destinate vindecării rănilor spirituale. Poezia ei de dragoste e un interval al pândei și seducției. Poeta își trăiește suferința îndărătul unor gesturi și declarații ce oscilează între ostentație și capriciu. Amintirea tatălui, moartea mamei, visele, despărțirea de un prieten, emoția unor întâmplări sau călătorii, sunt alte motive de meditație, de retragere în tăcere și creație. „Între noi nu e nevoie de cuvinte” sună un laitmotiv prea cunoscut pentru ca poeta să nu-l ilustreze în felul ei. Melancolia jucăușă și ironia amară însoțesc, de obicei, textele care dezvăluie o parte din viața secretă a autorului: Oare/ Cum se moare?/ Întreabă poetul Brumaru/ Așa cum dai cu zaru'/ Se moare ca în somn tiptil/ Cum a pierit tata Emil/ Așa cum cade steaua pe pământ/ Vine Lămpașul și-o aprinde-n gând/ și-n cer pornește jalnic vânt/ Oare/ Cum se trăiește?/ Așa cum cade ploaia-n apă/ și vine ciuta obosită și se adapă.” (Întrebări) Poezia Luciei Cuciureanu mai dovedește încă o dată că literatura se naște din literatură, plus picătura esențială de emoție personală, de cruzime, de trăire, de dragoste, de nepăsare. Viața, trăirile ei sublimate nu sunt decât un alt mod de a citi literatura, în extaz. Un alt fel de viață.»

CĂRŢI PUBLICATE:

logo Palimpsest, [critică], Editura Mirador, Arad, 2000; Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad

Miscelanea, [eseuri], Editura Mirador, Arad, 2001;

Drept în inimă, [poezie], Editura Ramira, Arad, 2008; Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad

Leac și miere, [poezie], Editura Mirador, Arad, 2008; Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad

Alchimia lecturii, [critică literară], Editura Mirador, Arad, 2009;

Lasă apa să curgă, [poezie], Editura Tracus Arte, 2013; Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad

O sută de km mai la nord, [poezie], Editura Casa de pariuri literare, 2015; Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad

Goethe cu frișcă, [poezie], Editura Cartea Românească, 2018; Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad

PREZENTĂ ÎN ANTOLOGII:

Poezie și știință / O antologie de autori contemporani din România, Ediție bilingvă (română-engleză) / Selecție și ediție de Grete Tartler și Peter Forbes, Editura Vremea, 2016;

Cuvinte de legătură 2 / Antologie literară a scriitorilor din Arad și orașele înfrățite, Ediție bilingvă (română-maghiară), C.M.C. Arad, 2017;

Cuvinte de legătură 3 / Antologie literară a scriitorilor din Arad și orașele înfrățite, Ediție bilingvă (română-maghiară), C.M.C. Arad, 2018;

A hiányzó magánya antológia – Tíz aradi román költő magyarul – (Antologia singurătății pierdute – Zece poeți arădeni traduși în limba maghiară), traducere de Regéczy Szabina-Perle, Editura Gutenberg Univers, 2019

Seara acestui morb / Volum colectiv de poezie coordonat de Ramona Băluțescu, Editura Eurostampa, 2020.

REFERINŢE CRITICE:

în volume:

DSA s.v.;

Gheorghe Mocuța, Pe aceeași arcă, Arad, Editura Mirador, 2001, p.175-176;

Florin Bănescu, Mușchetarii Câmpiei de Vest. Cartea a II-a, Nădlac, Editura Ivan Krasko, 2005, p. 42-48.

în periodice:

Petru M. Ardelean, Palimpsest, în „Observator arădean”, 2000;

Anca Sărmășan, O suită de eseuri, în „Vatra”, an nr. 4-5/ 2001, p.71;

Vasile Dan, Drept în inimă, în „Arca”, an XIX, nr. 7-8-9/ 2008, p. 179-181;

Gheorghe Mocuța, Salvarea vine din cărți, în „Poesis”, an XIX, nr. 213-214/ 2008, p.10;

Ionel Bota, Surâsul materiei și alte dihotomii în re-citirea lumii, în „Ex Ponto” nr.3-4, 2017;

Dumitru Augustin Doman, Goethe cu frișcă, în „Argeș” nr.9, 2018, p.12;

Terezia Filip, Poezia - un joc sau un exercițiu de recuperare a sinelui traversat de meandrele realului, în „Nord literar” nr.9, 2018, p. 15, p.18;

Gabriel Coșoveanu, A fixa inefabilul, în „Ramuri” nr.8, 2018, p. 4;

Grete Tartler, Mic jurnal de hashtaguri, în „Luceafărul de dimineață”, nr.7, 2018, p. 14;

Iulia Iacob, Dezgropare/degrupare, în „Steaua” nr.1, 2019, p. 49.

APRECIERI CRITICE:

„Autoarea scrie cu seninătate, fără crispare și fără încrâncenare. Cu un ochi format în dezlegarea „misterelor”, cum îi place să vorbească despre operele literare, cu un simț estetic ce nu dă greș aproape niciodată, singura ei nemulțumire – nici vorbă de iritare! – se produce atunci când nu poate să laude îndeajuns. Parafrazând-o, aș spune: Lucia Cuciureanu scrie într-o primăvară a literaturii arădene, deloc complexată de provincie sau de provincialism, poposind cu folos la vadurile culturii autohtone și străine, de unde se întoarce cu un bagaj mereu îmbogățit de idei și impresii și gata să ni le dăruie, să ne fertilizeze propriile gânduri…” (Petru M. Ardelean, Palimpsest în „Observator arădean”, 2000)

„Când scrie, Lucia Cuciureanu abia atinge hârtia cu vârful unei penițe de aur, caligrafiind minuscule și delicate semne – ele se înșiruie pe un fir fermecat – mângâindu-l cu privirea, dai de sens. Acesta-ți înmiresmează la început cerul gurii ca apoi să ți se insinueze în sânge, încălzindu-l dulce. Pe nesimțite te trezești … îmbătat de esențe tari, savant combinate.” (Florin Bănescu, Mușchetarii câmpiei de Vest, cartea a doua, 2005, pp. 42-48)

„Lucia Cuciureanu a publicat în presa culturală din Transilvania articole admirabile, comentarii de carte demne de reținut, pagini care mărturiseau iubiri frenetice, demne de un adevărat cărturar ardelean. Numeroase dintre rândurile solidare cu colegii de avânt literar local numeau, în subtext, și o așezare de granițe, o limitare ușor necăjită a domeniilor, interdicții nedemne de o mare iubire. Paginile alăturate vorbesc despre o ieșire lirică în lume – despre recuperări și revendicări pline de grație auctorială.” (Cornel Ungureanu, text pe coperta IV a volumului de versuri Drept în inimă)

„Cu o poezie în stil clasic, prin substanță însă nu prin retorică, Lucia Cuciureanu practică un bovarism cultural sui generis (…) Opțiunea ei fiind les anciens, adică claritatea, patosul nedisimulat, bătaia inimii… admirând și invocând reverențios monștri sacri – Lucia Cuciureanu își delimitează un spațiu al său sacru, un perimetru acustic asemenea unui templu vechi în care sunetele, fie și abia șoptite, au un ecou mult mai puternic decât ele însele.” (Vasile Dan, Drept în inimă, în „Arca”, nr. 7-8-9/ 2008, p. 179-181)

„Pe pariu de simpatică mizează Lucia Cuciureanu, într-o confesiune jucăușă ce dă mereu peste marginea de nostalgie și melancolie a spiritului (și spațiului - mic, domestic, de zi cu zi, cu toate excursiile făcute) ludic. Și cum n-ar miza de vreme ce, cînd o văd trecînd pe stradă, „taximetriştii /o/ fluieră/ şi semafoarele cântă/ la saxofoane” iar instalatorii care-i vor repara (cine știe cînd) una-alta sunt mai dopați cu literatură decît criticii literari?! În asemenea condiții lucrurile pot fi luate mai în ușor – iar Lucia le ia cu destul umor și, mai ales, cu destulă inteligență lirică. Noul său volum de poeme (de poem, de fapt, căci nu sunt decît secvențe tăiate cu forfecuța și înșirate apoi ca mărgelele) e unul de empatie imediată: un jurnal relaxat de stări și consemnări ale cărui piruete imagistice, tocmai cînd sunt mai îndrăznețe (și sunt adesea), alunecă într-o melancolie abia sugerată, ce așteaptă la marginea vervei.” (Al. Cistelecan, text pe coperta IV a volumului de versuri lasă apa să curgă)

„Volumul lasă apa să curgă depășește însă mesajul cordial și recursul la „esențele prime”, eul auctorial se hrănește, în recul, din clinchetul surâsului materiei, poemul va fi decretat „clipa faimoasă” „respirație”, „fericirea”, lirismul amendând în mod ciudat infirmitatea metaforei, dar glazurând cu o suspectă ardoare, asta până la un punct de unde vom porni comentariul nostru. Cartea este jurnalul unor maculări ale fișierului existențial, impresivul e un pretext dedicat simplismului fraudulos uitat pe palierul în care humoralul devine desțelenitorul unei ontologii, cheia raportării gesticulațiilor decanonizării la intermediarul unui rivulus panoramat pe disjuncții ale unui mod de a limpezi mesajele.” (Ionel BOTA, Surâsul materiei și alte dihotomii în re-citirea lumii, în „Ex Ponto” nr.3-4, 2017)

„O sută de kilometri mai la nord propune o poetică a fragmentarului jucăuş şi suprarealist. Poezia aceasta suplă este deschisă către realităţile vechi şi noi. Caracteristicile de bază ar fi dezinvoltura şi aglutinările surprinzătoare. În pofida puterii de absorbţie a imaginaţiei şi a ochiului poetic, textele sunt omogene şi rapid selective. Este greu de crezut că o astfel de poezie ar putea plictisi lectorul. Lucia Cuciureanu nu practică minimalismul psihologizant, dar nici nu încurajează suprematisme sau patetisme în dezacord cu sensibilitatea contemporană. Poezie à la Zygmunt Bauman, hotărâtă să lichefieze orice rezistență în fața ei, dar prin finețe și viraje scurte, nervoase, neprevăzute.” (Felix Nicolau, text pe coperta IV a volumului de versuri lasă apa să curgă)

„Lucia Cuciureanu este o poetă cu voce lirică bine timbrată. Voit tern, voit monoton, lipsit de orice fărâmă de patetism, discursul ei consemnează tribulațiile unei existențe care pare să-și fi pierdut toate punctele cardinale. Autoarea va cultiva, în consecință, o poezie a stărilor de derută existențială și a căutării înfrigurate de sine. Textele sale sunt compuse secvențional, din segmente între care există mai degrabă tensiuni decât consonanțe, iar poeta dovedește o remarcabilă inventivitate asociativă, elaborează aglutinări de cuvinte și de sintagme neobișnuite, care îi surprinde în permanență rostirea și o personalizează. Asemenea asociații provoacă aproape mereu tensiuni lirice și proiectează peste filmul cotidianului aburii halucinanți ai suprarealului.” (Octavian Soviany, text pe coperta IV a volumului de versuri lasă apa să curgă)

„Că Lucia Cuciureanu era nu numai predispusă, dar și pregătită de zbenguială lirică se vedea deja din volumul lasă apa să curgă, unde lucrarea principală era făcută de vervă și de inteligență. Nici aici, în noua carte (o sută de kilometri mai la nord), nu lucrează altcineva în locul lor. Textul e un joc de compoziție cu regulă de imprevizibilități cît mai spontane (pe principiul „să fie ușor ilogic” totul) și cu gîndul să pară fermecătoare. Așa ar și părea dacă din loc în loc n-ar cădea, în plină euforie ludică (inclusiv intra-textuală, nu doar referențială la tot pasul), cîte-un strop de gheață sau cîte-o imagine de frison (de genul liniștii „din fereastră/ca un pumn în plex” ori al „creierului strivit de șenile” ce „pare o poiană cu brîndușe” ș.a.) care magnetizează anxios pulberea de notații existențiale.” (Al. Cistelecan, text pe coperta IV a volumului de versuri lasă apa să curgă)

„Apoi, poezia este și vag livrescă (e doar jurnalul unei profesoare de română!), pornind chiar de la titlul volumului, dar nu e vorba de un livresc prețios, căutat, manifest, ci ca o completare a realului, ba făcând parte din real: „am șters praful de pe discuri/ niște vinil-uri de vârsta mea./ într-o oră termin poezie și adevăr./ nu ești aici/ să-l facem praf pe goethe/ și să inventăm o rețetă culinară/ goethe cu frișcă...” Un lucru interesant este rezumarea poemelor la sfârșit prin hashtaguri. De pildă, poemul (femeile n-au ce căuta în geofizica pământului) sau de ce mai scriu este sintetizat astfel la final: #EroiiNuSeSinucid #ÎmprumutCuțitGataÎnroșit.” (Dumitru Augustin Doman, Goethe cu frișcă, în „Argeș” nr.9, 2018, p.12)

„După o experiență lirică alertă şi intensă, după prezența în paginile unor reviste de notorietate și semnarea câtorva plachete de poeme de către autoare, Goethe cu frișcă aduce în peisajul liric actual o poezie feminină pe cât de îndrăzneață în aparență, pe cât de derutantă în linia ei postmodernistă, pe atât de delicată, sensibilă și subtilă în substanța ei. Dar o sensibilitate bine camuflată-ntr-un soi de je m’en fiche-isme, ce pe alocuri surprinde, iar pe câte-o secvență amuză.” (Terezia Filip, Poezia - un joc sau un exercițiu de recuperare a sinelui traversat de meandrele realului, în „Nord literar” nr.9, 2018, p. 15, p.18)

„Deși mai toate poemele exhibă senzația de neprielnicie într-ale vieții, geometrizarea memoriei Luciei Cuciureanu păstrează un timbru stenic, acela al vizitatorului unei peșteri cu pereții acoperiți de întocmiri „naive”, poate, care se revelă a fi chiar însemnele proprii ale trecerii prin lume. Mecanismul generativ al acestui psihism recuperator e nevoia de îmblânzire a trecutului – însemnele „rupestre”, ca decupaje biografice liricizate, reprezintă chiar timpul regăsit, prin madlenele impregnate erotic sau, mai ales, artistic, totul fiind, neapărat, muzicalizat. Pânza freatică a versurilor emană acorduri din Wagner, Schubert, Bach, şi, în special, din Mahler „cel rău”, ansamblul polifonic avertizându-ne că ne desfășurăm lectura sub ideea thomasmanniană a vulnerabilității indiscriminabil legate de orice rafinament.” (Gabriel Coșoveanu, A fixa inefabilul, în „Ramuri” nr.8, 2018, p. 4, despre Goethe cu frișcă)

„Autoare a mai multor volume de eseuri și poezie, profesoară de liceu (deci, în perpetuă legătură cu trendurile tinerești), Lucia Cuciureanu schițează în Goethe cu frișcă un jurnal al imaginilor disparate din cele trei etape de viață deocamdată parcurse (cele trei Praguri care împart poemele din volum). Am putea să ne gândim la #tbt, umbrela pentru internauții care postează imagini retro (vechi iubiri, vacanțe, cărți și filme de altădată, fragmente de conversații, orientări culturale dispărute) din copilăria, tinerețea sau chiar maturitatea lor plină de probleme (casă, studii, job etc.). Hashtagul, slujind vizibilității în mediile sociale, e însă până la urmă un semn al efemerității. Iar Lucia Cuciureanu, conștientă de acest lucru, plasează sub fiecare poem un fel de „vers“ alcătuit din hashtaguri rememoratoare, subliniind cu umor detașarea de acest procedeu și, mai ales, „decontaminarea“ de momentele evocate: #A4#LebădaȘiUniversitatea#LirismVegetal,#Profă#Școală#Viu#Mort#Lucruri etc.” (Grete Tartler, Mic jurnal de hashtaguri, în „Luceafărul de dimineață”, nr.7, 2018, p. 14)

„Un album de fotografii făcute memoriei cu polaroidul – dovadă fiind și cuvintele-cheie de la finalul fiecărui poem, ca o metodă de căutare în propria biografie. În aceste scufundări interne, cu o seninătate lucidă, poeta pare să caute un punct de auto-referință în care să își concentreze întreaga ființă, o amintire-reper în care să închidă ceea ce nu îndrăznește să numească: trecut – unul ce poate să ofere cel mult iluzia unei îndosarieri. Autoarea nu are nicio pretenție în acest sens; ea nu cotrobăie după un trecut cert, ci contemplă amprentele și crâmpeiele de sunet, de culoare. Ea evocă nu spații și oameni, ci umbrele lor – și se bucură ingenuu de această punte de trecere dintre inconștient și conștient. Nu este vorba de o coborâre în sine cu scopul vreunei epurări de trecut, ci o căutare mai degrabă curioasă în sine.” (Iulia Iacob, Dezgropare/degrupare, în „Steaua” nr.1, 2019, p. 49, despre Goethe cu frișcă)

NOTĂ:

Eu, Lucia Cuciureanu, mă declar Nu-Ştiu-Cum: citesc mult, aproape că am luat forma cărților pe care le citesc, urăsc misoginii și clișeele, vorbesc mult, mă pricep la viață, sănătate, tenis de câmp, îmi place că am fost dăscăliță, că am călătorit prin toată Europa, sunt iscoditoare, plâng des din orice, nu înjur, beau vin joia și vinerea, inventez prăjituri, scriu despre cărțile altora, am prieteni neprieteni, ca toată lumea, am bicicletă fixă cu patru viteze și o mulțime de admiratori care pun murături, dar nu mă las. Am opt oglinzi: una de eseuri (miscelanea), două de critică literară (palimpsest, alchimia lecturii) şi cinci de versuri (drept în inimă, leac şi miere, lasă apa să curgă, o sută de km mai la nord, goethe cu frișcă). Nu mă las.