Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Lucia CUCIUREANU

 

Poetă. Eseistă. Profesoară. S-a născut la 25 decembrie 1949, în comuna Covăsânţ, judeţul Arad. Părinţii: tatăl, Emil; mama, Aglaia, dascăli strămutaţi din Bucovina. Studii: Şcoala primară şi gimnazială în satul natal, liceul la „Ghiba Birta” din Arad. Absolventă a Universităţii din Timişoara, Facultatea de Filologie, secţia română-franceză. Activitatea: profesoară de limba română şi franceză la Liceul real-umanist din Motru şi la Şcolile nr. 9 şi nr.6 din Arad. Redactor asociat la revista „Arca” şi membru al Uniunii Scriitorilor. Debut publicistic în revista „Orizont” cu eseul Întoarcerea lui Slavici. Colaborează la reviste literare: „Arca”, „Vatra”, „Familia”, „Viaţa românească”, „Poesis”, „Steaua”, „Foaia noastră” (Jula, Ungaria) şi în ziare, cu eseuri, cronici literare, poezie şi publicistică măruntă. Membră a Uniunii Scriitorilor din România.

 

«Citindu-i volumul de debut în critica literară, Palimpsest (2000), constatăm că Lucia Cuciureanu păşeşte cu mult curaj şi fără complexe într-un domeniu destul de disputat şi elevat. Volumul cuprinde două secţiuni, Rememorări trunchiate şi Crochiuri critice, care vizează o concepţie fragmentară asupra literaturii şi scriiturii moderne care se rescrie mereu, se regenerează cu un spor de prospeţime şi autenticitate. În prima parte atrage atenţia recitirea literaturii unor paşoptişti peste care s-a aşezat colbul interpretărilor didactice: Alecsandri şi Alexandrescu. Urmează în chip aproape firesc depistarea insemnelor modernităţii la Eminescu, Creangă, Caragiale, tatăl şi fiul, Hogaş, Ibrăileanu, Agârbiceanu, Galaction, pentru a trece în cele din urmă la parada unor moderni care şi-au pus amprenta asupra generaţiilor noi de cititori: Bacovia, Blaga, Martha Bibescu, Dan Botta, Eugen Ionescu şi Sorescu, în secvenţe scurte care subliniază actualitatea autorilor trataţi prin prisma unor detalii sau a unor scrieri mai puţin cunoscute. Crochiurile critice sunt studii mai solide şi mai pretenţioase asupra contemporanilor: ideea discutabilă de homo religiosus, aceea a naţionalismului şi tema morţii la Eminescu; aventura celor două personaje ale lui Slavici, Mara şi Persida în căutarea fericirii; eul despicat al lui Arghezi în Psalmi; idealul iubirii şi problema lirismului barbian; glose despre spiritul lui Cioran şi Mircea Eliade, pagini interesante despre Anton Holban şi Mihail Sebastian. În ciuda numeroaselor probleme pe care le propune şi le iscă, paginile criticului se citesc uşor, au captaţie şi un anumit şarm. Profesoara de literatură a dobândit un stil personal, conştientă că de la Proust încoace farmecul literaturii constă în subiectivitatea ei. Lucia Cuciureanu este o amazoană călare pe două literaturi, română şi franceză, e un interpret subtil şi dinamic, fără a cădea în capcanele ştiinţei literaturii a cărei lecţie a asimilat-o pe deplin. Dintre metodele ultimei jumătăţi de secol XX este fascinată de textualism şi semiotică, de impresionism şi psihocritică. Drept pentru care citează cu graţie, inventează cu umor, ţese mici ficţiuni sau intrigi care dovedesc că de la Georges Sand încoace femeia-muză s-a metamorfozat în vampir, întemeindu-şi propriul ei statut de creator. Familiarizarea cu literatura modernă, lectura plurală, sunt obligatorii pentru criticul actual. Ca şi raportarea la creatorul de himere şi la cititorul implicat. Ca să nu mai vorbim de accentul pe care îl pune de fiecare dată pe biografie. Asta pentru că şi-a însuşit lecţia lui Roland Barthes şi a noii critici care îl aşază pe autor în raport de dorinţă cu celălalt. Dincolo de bucuria de a scrie se află misterul femeii-critic de a cocheta cu modelele. Iar dincolo de scoarţa calofiliei, a anecdoticii şi a mixajului pe care îl realizează cu biografia autorului, cu spiritul epocii şi cu propria subiectivitate se află zilele de lectură, orele de glosare minuţioasă, memoria selectivă, computerul mintal şi, desigur, talentul. Tot ce e frumos, tot ce e important, tot ce e adevărat, e pentru Lucia Cuciureanu, în carte. „Livrescul plan”, croit de-a lungul a trei decenii dedicate literaturii, citirii şi comentării confraţilor, studiilor şi articolelor ocazionale, tematice, iese la suprafaţă în poemele volumului Drept în inimă (2008). Sunt poeme ţintite, spontane, ocazionate de modele şi lecturi, poeme care traduc (cum spune Cornel Ungureanu în prezentare) o experienţă livrescă, dublată uneori de o revelaţie sau o aspiraţie. Dar şi de ticăitul inimii cărturarului între rafturile cu cărţi preferate. Dulcea povară a lecturii lasă urme în sufletul cititorului, a făţarnicul frate al Autorului. Admiratoare, în articolele critice, a plăcerii textului în variantă Barthes sau Julia Kristeva şi Livius Ciocârlie, absorbită de textualism şi semiotică, de noul roman, poeta aspiră la o po(i)etică proprie, risipindu-se în compoziţii elective. Recunoaştem în aceste pagini rafinamentul criticului de întâmpinare, recunoaştem generozitatea gestului şi a ideilor, recunoaştem gustul pentru dialog; în fond poemele de dragoste izvorăsc din altruismul cititorului specializat, a cititorului vinovat de dedesupturile cunoaşterii literaturii, vinovat că a încercat să-i înfrunte pe zei, de unde şi retragerea timidă între file: „Poţi să mă cerţi, iertare, sunt vinovat/ Ai lângă tine un păcătos bărbat...// Mă simt răscolit după ultimul uragan,/ După ultimul uragan/ Apele învolburate mi-au lăsat în suflet/ Nămoloase aluviuni/ Furtuna mi-a răscolit toate sentimentele/ Toate sentimentele/ Am simţit cum moartea îmi dădea târcoale/ Îmi dădea târcoale/ Galopa dinspre ocean, nu de la mare/ Nu de la mare/ Frenetice trăiri abisale// Sus, în turnul mic, pe metereze/ Lucid, te-am înşelat în nopţi treeze/ Cu zece elegii duineze/ Cu zece elegii duineze/ Sunt vinovat, iubito, poţi să mă cerţi/ Citeşte-mă şi poate o să mă ierţi,/ Citeşte-le şi-nchide-mă între coperţi.” (Lou) În altă parte, asemeni unui sihastru, poeta se consolează cu viaţa dedicată literaturii pe care,- vai! – nu o mai deosebeşte de cea reală. Complexul lui Emily o atinge şi pe arădeanca invadată de tâlcul literaturii trăite. A literaturii resuscitate, înviate. Există un punct în care poemele sunt un jurnal al întâmplărilor de gradul doi cu autori, artişti sau cu personajele altor cărţi: „În poem, în Olimp ori în vise/ Polifem ucise pe Ulise/ Noi ne continuam călătoria/ Corabia înfrunta urgia/ Spre ţărmuri uitate de iubire./ Eşarfa ei ţesută fin/ Saluta pe Blok şi pe Bunin.// Aşa am visat-o lângă Odesa/ Pe Anna Ahmatova, poetesa.” (Eşarfa) Nu-i de mirare ipostaza de „copil al secolului” sau cea de dandy parizian, pe care le evocă, nu-i de mirare revizitarea miturilor. „Cu o poezie în stil clasic, prin substanţă însă nu prin retorică, Lucia Cuciureanu,- scrie Vasile Dan,- practică un bovarism cultural sui generis.” Profesoara de literatură extrage învăţăminte din lecţia de literatură; de aceea poemele rimate sunt fragile şi fals-efemere ca puful de păpădie trimis à tout vent, pentru a prinde rădăcini. Fie că e vorba de Borges, de Goytisolo, de Nichita sau de Octavian Soviany, cu care convorbeşte colocvial, poeta caută extazul extremelor, al contrariilor. E condiţia de „A fi poet/ Prin graţia lui Dumnezeu/ Ori poate a Diavolului”. E condiţia vânătorului transformat în vânat. Lucia Cuciureanu propune un discurs liric destins, rafinat şi sincer pendulând între tăcere şi urlet. Pentru a rămâne în paradisul bibliotecii, ea suportă supliciile unei condiţii alienante, a femeii „care spune nu”: „Femeia care spune nu/ îşi întoarce sufletul dinspre apus / Spaima urcă din trecut şi trece,/ Dar femeia continuă să spună nu/ ronţăind covrigul tare al renunţării.” Insomniile, alienarea, eşecul, renunţările, inconfortul o conduc, în ciuda oricărei presimţiri, la sublimări şi revelaţie, la setea neostoită de absolut. Tăcerea, ca „leac şi miere”, pare să fie soluţia căutărilor lirice ale poetei. După un volum al căutărilor dense şi al răspunsurilor amânate, cartea Leac şi miere (2008) e corolarul fiinţei salvate de Carte, de lectură. Şi nu în ultimul rând de dragoste. Încăpăţânare sau slăbiciune? Poeta reciteşte literatura după grila propriei existenţe, marcată mereu de alte lecturi. Autorul alege lectura care l-a ales. Căutarea sensului (existenţei, neliniştii, eşecului) e principala ţintă a amatorului de literatură. Nu ştim câte din paginile poetei sunt datorate modelelor invocate (Cioran, Char, Camus, Canetti, Cervantes, Cărtărescu, Kafka, Ciocârlie, Călinescu), dar e cert că în poezia ei „Eroii coboară din pagini, trăiesc/ vorbesc între ei fără oprire.” Poeta trăieşte în universul livresc al umbrelor şi visătorilor şi intră în dialog, de câte ori are ocazia, cu creatorii şi cu ideile lor. Se ştie că o apropiere prea mare de model e la fel de nocivă ca şi încercarea de a imita. Pe de altă parte, cei vechi, clasicii nici nu îşi propuneau altceva decât imitaţia anticilor, nu una servilă, desigur. Şi cu toate acestea au dat opere originale. Creatorul modern, suspus unei şi mai mari tensiuni datorită multiplicării modelelor, e conştient de toate aceste limite, paradoxuri şi complexe şi îşi continuă călătoria prin pădurea de simboluri a vieţii, căutând verosimilul. La fel şi poeta noastră care nu se poate despărţi în acest caz de critic, de interpret. Până la urmă leacul şi mierea literaturii sunt destinate vindecării rănilor spirituale. Poezia ei de dragoste e un interval al pândei şi seducţiei. Poeta îşi trăieşte suferinţa îndărătul unor gesturi şi declaraţii ce oscilează între ostentaţie şi capriciu. Amintirea tatălui, moartea mamei, visele, despărţirea de un prieten, emoţia unor întâmplări sau călătorii, sunt alte motive de meditaţie, de retragere în tăcere şi creaţie. „Între noi nu e nevoie de cuvinte” sună un laitmotiv prea cunoscut pentru ca poeta să nu-l ilustreze în felul ei. Melancolia jucăuşă şi ironia amară însoţesc, de obicei, textele care dezvăluie o parte din viaţa secretă a autorului: Oare/ Cum se moare?/ Întreabă poetul Brumaru/ Aşa cum dai cu zaru'/ Se moare ca în somn tiptil/ Cum a pierit tata Emil/ Aşa cum cade steaua pe pământ/ Vine Lămpaşul şi-o aprinde-n gând/ Şi-n cer porneşte jalnic vânt/ Oare/ Cum se trăieşte?/ Aşa cum cade ploaia-n apă/ Şi vine ciuta obosită şi se adapă.” (Întrebări) Poezia Luciei Cuciureanu mai dovedeşte încă o dată că literatura se naşte din literatură, plus picătura esenţială de emoţie personală, de cruzime, de trăire, de dragoste, de nepăsare. Viaţa, trăirile ei sublimate nu sunt decât un alt mod de a citi literatura, în extaz. Un alt fel de viaţă.» (Gheorghe Mocuţa)


Cărţi publicate:


Palimpsest, [critică], Editura Mirador, Arad, 2000;

Miscelanea, eseuri, Editura Mirador, Arad, 2001;

Drept în inimă, [poezie], Editura Ramira, Arad, 2008;

Leac şi miere, [poezie], Editura Mirador, Arad, 2008;

Alchimia lecturii, [critică literară], Editura Mirador, Arad, 2009;

Lasă apa să curgă, [poeme], Editura Tracus Arte, 2013.



Referinţe critice:

în volume:

DSA s.v.; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi arcă, Arad, Editura Mirador, 2001, p.175-176; Florin Bănescu, Muşchetarii Câmpiei de Vest. Cartea a II-a, Nădlac, Editura Ivan Krasko, 2005, p. 42-48.

în periodice:

Petru M. Ardelean, Palimpsest, în „Observator arădean”, 2000, Anca Sărmăşan, O suită de eseuri, în „Vatra”, an nr. 4-5/ 2001, p.71; Vasile Dan, Drept în inimă, în „Arca”, an XIX, nr. 7-8-9/ 2008, p. 179-181; Gheorghe Mocuţa, Salvarea vine din cărţi, în „Poesis”, an XIX, nr. 213-214/ 2008, p.10.

 

Aprecieri critice:

„Autoarea scrie cu seninătate, fără crispare şi fără încrâncenare. Cu un ochi format în dezlegarea „misterelor”, cum îi place să vorbească despre operele literare, cu un simţ estetic ce nu dă greş aproape niciodată, singura ei nemulţumire – nici vorbă de iritare! – se produce atunci când nu poate să laude îndeajuns. Parafrazând-o, aş spune: Lucia Cuciureanu scrie într-o primăvară a literaturii arădene, deloc complexată de provincie sau de provincialism, poposind cu folos la vadurile culturii autohtone şi străine, de unde se întoarce cu un bagaj mereu îmbogăţit de idei şi impresii şi gata să ni le dăruie, să ne fertilizeze propriile gânduri…” (Petru M. Ardelean, Palimpsest în „Observator arădean”, 2000)

„Când scrie, Lucia Cuciureanu abia atinge hârtia cu vârful unei peniţe de aur, caligrafiind minuscule şi delicate semne – ele se înşiruie pe un fir fermecat – mângâindu-l cu privirea, dai de sens. Acesta-ţi înmiresmează la început cerul gurii ca apoi să ţi se insinueze în sânge, încălzindu-l dulce. Pe nesimţite te trezeşti … îmbătat de esenţe tari, savant combinate.” (Florin Bănescu, Muşchetarii câmpiei de Vest, cartea a doua, 2005, pp. 42-48)

„Lucia Cuciureanu a publicat în presa culturală din Transilvania articole admirabile, comentarii de carte demne de reţinut, pagini care mărturiseau iubiri frenetice, demne de un adevărat cărturar ardelean. Numeroase dintre rândurile solidare cu colegii de avânt literar local numeau, în subtext, şi o aşezare de graniţe, o limitare uşor necăjită a domeniilor, interdicţii nedemne de o mare iubire. Paginile alăturate vorbesc despre o ieşire lirică în lume – despre recuperări şi revendicări pline de graţie auctorială.” (Cornel Ungureanu, text pe coperta IV a volumului de versuri Drept în inimă)

„Cu o poezie în stil clasic, prin substanţă însă nu prin retorică, Lucia Cuciureanu practică un bovarism cultural sui generis (…) Opţiunea ei fiind les anciens, adică claritatea, patosul nedisimulat, bătaia inimii… admirând şi invocând reverenţios monştri sacri – Lucia Cuciureanu îşi delimitează un spaţiu al său sacru, un perimetru acustic asemenea unui templu vechi în care sunetele, fie şi abia şoptite, au un ecou mult mai puternic decât ele însele.” (Vasile Dan, Drept în inimă, în „Arca”, nr. 7-8-9/ 2008, p. 179-181)