Ioan DEHELEAN

S-a născut la Chereluş, judeţul Arad, la 7 ianuarie 1952. Absolvent al Şcolii generale nr. 8 Arad şi al Liceului nr. 2 Arad (actualul Colegiu Naţional Elena Ghiba Birta) promoţia 1972.

În 1975 este absolvent al Institutului de Ştiinţe Naturale şi Agricole din Cluj-Napoca.

Din 1981 este licenţiat al Facultăţii de biologie din Cluj-Napoca.

Între 1975 şi 1981 lucrează ca profesor de biologie la Şcoala Generală Calineşti-Oaş şi Lechinţa, Judeţul Satu-Mare.

Din 1981 până în 2017 lucrează ca biolog în cadrul Laboratorului clinic pentru analize medicale (Spitalul municipal, Spitalul de boli infecţioase, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe Arad).

Debut: revista Luceafărul - poezia Nelinişti

Debut editorial Ţipătul bufniţei, 2013

Publică poezii în revistele Arca, Familia, Steaua, Poesis, Jurnalul arădean, Reflex, Monitorul Cultural, Naşe Snahy, Havi Szemle, Irodalmi Jelen, Nyugati Jelen, Inteferenţe, Kotoszvak -Cuvinte de legătură, etc.

Cărţi publicate:
Ţipătul bufniţei, Editura Brumar, Timişoara 2013
Cercuri pe apă, Editura Brumar, Timişoara 2014
Umbrele din alfafet, Editura Brumar, Timişoara 2015
Sertar - Fiok - traducere Regeczy Szabina Perle - Editura Irodalmi Jelen Konyvek/2016

Premiul de debut -2013 pt Ţipătul bufniţei - ale Filialei USR Arad Premiul pentru poezie - Umbrele din alfabet - USR Arad - 2016 Premiul III - la Festivalul de Poezie – Săvîrşin, județul Arad – 2003

logo Referințe critice:

Ioan Dehelean este un poet vechi (n. 1952). N-a publicat pînă acum mai nimic niciunde, în nici o revistă de luat în seamă, deşi scrie de peste trei decenii, risipindu-şi oral, prin cafenele literare, în companii amicale, cu gusturi şi aplecări comune spre boemă, poemele. Pe multe le ştiu şi eu însumi pe dinafară, de atîtea ori le-am tot auzit. Debutul său editorial acum, la senectute, în mediul liric douămiist care, raportat la poezia lui, pare din altă lume, una minimalistă, nonmetaforică, anticalofilă şi antilivrescă, autenticistă şi narativă pînă la prozaic, biografistă în detaliu, pare, să recunoaştem, deopotrivă curajos, dar şi, aparent, anacronic. Pentru mine însă e doar o senzaţie de reeditare. Cum el a scris mult, chiar una de antologie lirică de autor. Dacă ar fi apărut editorial la timpul lui, prin deceniul opt-nouă al secolului XX, volumul de debut al lui Ioan Dehelean s-ar fi armonizat de minune cu muzica, aşa-zicînd, a momentului. Cum apare abia acum, Țipătul bufniţei, deşi nou-nouţ, poartă deja peceta altei vremi. Nu-i nimic. Tot e un cîştig şi în asta. Măcar medităm puţin asupra unei chestiuni de principiu. Căci în artă nu tot ce-i strict actual, nou, e musai şi valoros. Iar nu tot ce poartă semnele unei retorici recognoscibile, în stare de excelenţă în urmă cu un timp mai apropiat sau mai îndepărtat, e lipsit de valoare, expirat, cum nu o dată se spune. Aşa cum noutatea în sine nu convoacă obligatoriu criteriul valorii. Mai mult, ea, noutatea, nici nu există în mod absolut niciodată, deşi cei care o vînează asiduu, cu osîrdie şi program literar, chiar asta cred orgolioşi: nou este egal cu valoros; vechi, egal expirat. Marfă, consum, da, iar nu valoare literară se are în vedere atunci. Şi încă una perisabilă. Or, arta adevărată e ca vinul vechi. Deşi, recunosc, cel mai straşnic şi mai iute te îmbată cel tulbure, nou-nouţ.

Revenind la poezia lui Ioan Dehelean: tot ce scrie acest poet autentic şi nedrept pînă acum cu propria-i vocaţie, ţine de un anumit fel al ei de a fi; e încărcată cu toate virtuţile oralităţii. Mai mult, chiar cu amprenta vocii autorului. Mi-am dat nu o dată seama: mulţi poeţi leagă (au legat) poezia lor de propria lor voce, de timbrul lor vocal. De cîţiva îmi amintesc eu însumi: Nichita, Mazilescu, Alexandru, Păunescu, Blandiana, Ion Mircea, Cezar Ivănescu (spun aceste nume fără să am în vedere neapărat opţiuni poetice personale). Şi poezia lui Ioan Dehelean e una, în esenţă, orfică, sortită probabil mai mult spunerii, rostirii decît citirii tăcute cu ochii. Deşi observ acum, odată tipărită, ea trece cu brio şi acest examen. Prin această vocaţie orfică ea îşi recuperează cumva originile, muzica, incantaţia, eufonia, ritmul, de multe ori rupt, imprevizibil, respiraţia, suflul. Poezia aceasta, sub forma scrisă şi tipărită cîştigă şi pierde în acelaşi timp. Doar cu efort, ori inspirat tu însuţi, poţi să mai auzi vocea, ca un alter ego al autorului însuşi, pe un text plan, geometrizat, ce-şi ascunde vocea auctorială. Cîştigă însă prin răgazul de reflexie ce ţi-l oferă la lectură, prin meditaţie şi aprofundare, prin lenea şi tihna degustării lui contemplative. Aşa încît atunci cînd într-un poem Ioan Dehelean spune tranşant: Atunci eşti tare cînd poţi citi, e de fapt un elogiu pe dos al audibilului, muzicii interioare: „Atunci eşti tare cînd poţi citi/ cu ochii închişi./ Fă ce crezi/ nu ce auzi/ şi cu atît mai puţin ce vezi./ Citeşte cu ochii închişi” (p. 17). Nu întîmplător poemul titular al cărţii este dedicat vibraţiei, undei sonore, formei sale celei mai discrete, gîndului: „Mai întîi noaptea.//Apoi ţipătul bufniţei!// Apoi cîteva fire limpezi/ ce-ţi trec cu viteză nisipul prin corp.//Eşti singur acum/ mult mai singur decît Dumnezeu/ în cerul său luminos.//Doar tu şi această senzaţie nesănătoasă de frig.//În stînga, cerul şi iadul deschis./ În dreapta, cerul şi iadul deschis./ Înainte, dar mai ales înapoi, cerul şi iadul deschis.// Unii simt nevoia să fluiere/ alţii să urineze/ alţii încremenesc pur şi simplu/ în locuri sălbatice pentru care nu s-au născut.// Şovăielnici şi fără putere/ somnabuli sau nebuni/ veseli sau trişti/ asudaţi de pomană/ ori vineţi de încordare/ fiecare este în sine/ o cărămidă din turnul vestitului Babilon/ dar ce scrie pe ea// nimeni nu ştie (Vibraţia sau cea dintîi frontieră, pp. 21-22).

Poemul ca stare de graţie reflexivă, ca explorare interioară, ca o cotrapondere a lumii exterioare cu toate ispitirile ei senzoriale e reinventat de Ioan Dehelean cu acurateţe şi prospeţime, fără complexele unei experienţe retorice expirate: „Dacă nu găsesc în mine ce caut/ n-are rost să bat cîmpii./ Ce există în afara mea/ stărui să se trezească în mine./ Ce văd/ ce aud/ ce pot părăsi/ sînt eu./ Restul e realitate ( Dacă nu găsesc în mine ce caut, p. 37).

Tot ceea ce captează senzorial omul, tot ceea ce-l seduce sau deprimă, tot ceea ce-l ridică sau ceea ce-l îngroapă se află aici, în intimitatea fiinţei: „Cînd mă întreb ce este poezia/ răspunsul îmi vine probabil/ prin pori/ spre inima ce se grăbeşte./ Tu mă asculţi, piatră/ Auzi?” (Cînd mă întreb ce este poezia?, p. 81).

Ioan Dehelean este un poet care dă de gîndit, ca oricare altul autentic. Iar poezia lui nu-i tributară momentului scrierii ei, tot ca orice poezie autentică în care, dacă o ştim citi bine, ne putem cu uşurinţă noi înşine descoperi cu adevărat.

(Vasile Dan, „Singur printre douămiişti”, Arca, 7-8-9, 2014)

Condiţia omului singur şi a semenilor săi

Îl cunosc pe Ioan Dehelan de peste 30 de ani şi ştiu că scrie poezie cu un anumit respect faţă de tradiţie. L-am aşteptat să apară cu un volum de debut, lucru care s-a întâmplat abia în 2013. Scrie egal cu sine şi constant, poemele lui mai apar din când în când în revistele literare, dar poezia lui nu a evoluat, e meditativ-deprimistă, monotonă şi îndelung supravegheată de ochiul versat al poetului. Poemele sunt parcă şi mai expresive când le recită autorul. Ele par spontane şi rupte parcă din respiraţie. N-am simţit să fie influenţate excesiv de lecturi sau de modă. Se întâmplă ca autorii conservatori să se lase prinşi uneori de cântecul de sirenă al noilor veniţi. Nu ştiu şi nu înţeleg de ce Ioan Dehelean a debutat atât de târziu, dar observ că apariţiile sale sunt adevărate ediţii de lux. Aş fi tentat să spun că în logica autorului intră, aşa e, strategia lucrului bine făcut. Atât de bine făcută e poezia acestui autor „dispărut” încât sintaxa pare bătută în cuie iar gândirea sacrificată pe altarul inutilului şi al efemerului. Și dacă ar fi să aleg o imagine simbolică cu care se identifică aceasta e a „Gânditorului”, a „Necăjitului”, cum spune el, de la Hamangia:

„Omul plânge tăcut/ şi se bucură cu disperare…// Nu e nimic de făcut/ am trăit ce-am trăit/ am pierdut şi-am băut/ restul// Cu voi am dat mâna/ altături de inima voastră/ inima mea a bătut/ de-acum fie, ce-o fi/ sunt mîndru de umerii voştri/ de muzica/ ce-am auzit-o în voi// Nu voi fi trist/ vom asculta iarăşi muzica/ doar ţărmul/ spre care plecăm/ pare un umăr căzut// Nu plângeţi/ deşi gânditorul/ mi se pare un om necăjit// Nimic să nu ne stea-n faţă/ mai ţineţi minte? Spre ţărm!// Cînd totul părea nisip în clepsidră/ noi ne făceam semne cu ochiul,// deşi-i mult de atunci/ n-am băut ce vom bea mîine// căci iarăşi vă spun cu amar/ gânditorul ce-l văd e un om necăjit.”

Avem aici condiţia omului singur şi a semenilor săi inadaptaţi, striviţi parcă de copitele călăreţilor apocalipsei şi a timpului necruţător. E o obsesie care se manifestă chiar şi atunci când poetul dedică o odă acelor de ceasornic, în poemul Ora exactă. De altfel trecerea timpului şi noaptea sunt motivele obsesive ale acestui laborant al cuvântului.

Da, laborantul de la Spitalul judeţean, obişnuit cu experienţele şi cu chimia corpului omenesc şi a limfei a deprins obişnuinţa de a căuta alchimia verbului, departe de isteria istoriei contemporane şi de retorica senzaţionalului. Gânditorul de la Hamangia c’est moi, pare el să ne spună după două mii de ani; puţini poeţi se pot identifica, precum Dehelean, în versurile sale, cu mersul pe loc al omenirii, cu o concepţie mai conservatoare şi mai retro. De aici şi scepticismul originar, nefabricat, al poetului, care emană din poezia sa. Un frison bacovian al stării pe loc îi traversează lirica:

„În rest tu ce mai faci, iubito,/ Stai tot la geamul tău crăpat/ Eu scriu ce au mai scris şi alţii/ Și văd că totu-i neschimbat”…

Iar poemul Pentru cuvînt e arta sa poetică, e concepţia sa despre poezie:

„Se screm grămăticii,/ Cărturarii-n conclav sunt,/ Numai cuvîntul, sărmanul,/ Caută-n robă o haină ascunsă apărătoare.// Ieri am fost astfel, acum cum să fiu/De ce să fiu tot aşa/ mă întreb, se întreabă-n oglindă cuvîntul// De ce să exist/ cînd vremea mea a trecut…”

Vedem că în laboratorul său intim cuvântul e ceea ce e piatra filosofală pentru alchimist şi adevărul pentru filosof. „Oare ce caut?”, spune el în poemul următor, Sertar, dedicat lui Onisim Colta şi, probabil, inspirat de sertarele metafizice ale artistului arădean: „Trag sertarul şi văd:/ ceapă/ nasturi/ foarfeci/ aţe/ pansamente sterile/ reţete/ ace/ căţei de usturoi/ coji de seminţe/ plicuri fără adresă/ cruciuliţe de aluminiu/ chibrituri/ beţişoare/ bile/ fotografii, poze sepia/ mîncate de timp” etc. pentru ca în final să-şi descopere o altă ipostază: „o filă goală îngălbenită de întuneric”, reflex al fiinţei aneantizate într-o lume încremenită.

Soldat disciplinat al poeziei, cititor atent de literatură, el scrie o poezie aparent ermetică, dar limpede, cu mesaje destul de clare spre orizontul iniţiaţilor. Rezervat faţă de cititor, dacă nu chiar indiferent, cum apare şi în volumul de debut, Ţipătul bufniţei din 2013, poetul conturează un univers al nopţii şi al căutării oarbe, un labirint închis. E un lirism grav şi dens care se trage din rostirea încărcată de energii a vechilor ritualuri. Un lirism care nu pare interesat de literatura vieţii cotidiene, de realitatea prozaică sau bufonă, descoperite de generaţia optzeci.

Conştiinţa bună şi conştiinţa rea a omului modern

Simplitatea zicerii şi a căutării îl plasează pe poet în modernitatea conservatoare a spiritului introvertit, dar care e gata să facă implozie în conştiinţa noastră cea mai bună. Pentru că omul modern îşi activează şi conştiinţa cea rea, „la mauvaise conscience”, pe care a convertit-o în formele cunoaşterii. Nu întâmplător Vasile Dan care a asistat la naşterea acestui poet autentic spune că „dacă o ştim căuta bine, ne putem descoperi noi înşine cu adevărat” în ea.

Noaptea, singurătatea, depresia, căutarea cuvântului sunt motivele caracteristice unei fiinţe oscilante, dotată cu memoria eşecului. Din care construieşte structuri ale unui sistem de rezistenţă, asemenea celor care încearcă să elaboreze un ghid de bună folosinţă a detenţiei. Esenţială pentru poet nu e atitudinea de împotrivire şi protest, ci luarea în posesie şi asumarea condiţiei:

„Singurătatea o văd deplină/ atunci când n-ai nici/ o carte la îndemână/ nici un tablou,/ nici măcar o fotografie;// Atunci iarna se apropie mai repede,/ lumina se stinge mai devreme/ şi viscolul bate/ mai tare la geam –// Se-aşează pe tine/ un fel de promoroacă/somnolenţă brună/ şi nu şti cum să/ scapi de ea// Exidios/ gîndul te părăseşte/ şi lasă în urmă/ regerete/ secreţia unei moluşte/ somn şi leşul unui vis ce se scufundă/ lent şi/ colorat.” (Singurătatea o văd deplină)

În această tensiune a căutării când „inima se precipită în piept/ şi mintea o ia razna”, poetul forţează sintaxa în căutarea unei litanii personale în versuri cu rimă în care găsim ecouri din îndureratele strigături ale lui Nichita Stănescu. Alteori lamentaţiile devin delirante şi riscate şi sunt rupte din imaginarul iraţional al suferinţei şi bocetului. Poetul are o anumită dificultate de a ajunge la simplitate atunci când se complică în elucubraţii ermetice: poemul de la pagina 76. Poeziile cu rimă sunt din alt timp, unele chiar anacronice. În schimb, Completările la testamentul sărmanului Francois Villon sunt scrise cu detaşarea ironică a discipolului.

Greu de înseriat acest poet care se substituie – în paranoia lui creatoare – bătrânului Dumnezeu, lui Francois Villon sau Gânditorului de la Hamangia, greu de căutat tâlcul unor propoziţii bizare care se confundă cu silogismele amărăciunii sale:

„Vorbesc uneori cu mine/ ca şi cum aş da bună dimineaţa/ unei himere”; „Căci atît de mult am iubit noaptea,/ lumina/ încît m-a îndrăgit întunericul.”; „Știi ce bestie aş fi putut fi,/ dacă nu-mi întindeai mîna,/ Știi că numai ţie/ îţi pot mulţumi că exist.”; „Eu, care odată cu norii/ îmi îngrop umbra/ şi odată cu soarele o fac să răsară!”

Deprimismul lui Ioan Dehelean e consubstanţial fiinţei.

(Gheorghe Mocuţa, „Un deprimist nou, vechi”, Arca, nr. 1-2-3, 2015)

După ce, o viaţă întreagă a scris şi a rescris poezie, Ioan Dehelean a ajuns să îşi publice prima carte, „Ţipătul bufiniţei", tipărit la Editura Brumar, abia odată cu lăsarea la vatră, la 61 de ani. Soldat disciplinat al poeziei, cititor atent şi exigent de literatură, el scrie o poezie aparent ermetică, dar limpede, cu mesaje destul de clare spre orizontul iniţiaţilor. Rezervat faţă de cititor, daca nu chiar indiferent, poetul conturează un univers al nopţii (mai multe poeme se numesc „Noaptea", „Întunericul", „Paşii unui orb", „înotând noaptea"...) şi al căutării oarbe, un labirint închis, aşa cum îl defineşte în ultimul poem al volumului. E un lirism grav şi dens care se trage din rostirea încărcată de energii a vechilor ritualuri. Un lirism care nu e interesat de literatura vieţii cotidiene, de realitatea prozaică sau bufonă, descoperite' de generaţia optzeci. Cuvintele au o putere de atracţie şi gravitează ca albinele în junii stupului. „Ţipătul bufniţei" e metafora aleasă de poet-să exprime condiţia fragilă a omului şi a cunoaşterii în univers. El, ţipătul, apare în poemul „Vibraţia sau cea dinţii frontieră", care e un fel de facere şi turn babilonic în acelaşi timp.

(Gheorghe Mocuţa, „Ioan Dehelean, Un debut tîrziu şi valoros”, Jurnal arădean, anul XXVI, nr. 7022, 4 martie 2014.))

Poet al răspântiei şi al ieşirii din întuneric, printr-un efori unic de încordare şi aşteptare, Ioan Dehelean ne dă, în memorabilul poem Nu existau drumuri, o imagine a exodului, un anabasis al neamului său, "mîndru şi ars", într-un spaţiu îti care "cloceşte neliniştea". Cuvântul rar şi greu, încărcat de magie şi puteri mirabile dobândeşte un timbru profetic:

"Vai, mie,/ ce vin dintr-un neam mîndru şi ars/ Nu existau drumuri/ Cerul e martor/ Deasupra lui doar Dumnezeu// Parcă-1 văd tresărind// Divin este, divin este/ sfînt, sfînt/ sufletul care-l îmbracă// Nu existau drumuri/ dar eu veneam// Lumea iubeşte şi astăzi/ urma de aur a neamului meu" etc

(Gheorghe Mocuţa, „Ioan Dehelean: un autoexcomunicat” - Revista de poezie - Poesis - anul XXV- nr. 283, 2014 - Satu-Mare apare sub egida USR - pag . 24-25)

După ce, o viaţă întreagă a scris şi a rescris poezie, loan Dehelean a ajuns să îşi publice prima carte abia odată cu lăsarea la vatră, la 61 de ani. Soldat disciplinat al poeziei, cititor atent şi exigent de literatură, el scrie o poezie aparent ermetică, dar limpede, cu mesaje destul de clare spre orizontul iniţiaţilor. Rezervat faţă de cititor, dacă nu chiar indiferent, poetul conturează un univers al nopţii (mai multe poeme se numesc Noaptea, întunericul, Paşii unui orb, înotând noaptea...) şi al căutării oar-; be, un labirint închis, aşa cum îl defineşte în ultimul poem al volumului. E un lirism grav şi dens care se trage din rostirea încărcată de energii a vechilor ritualuri. Un lirism care nu e interesat de literatura vieţii cotidiene, de realitatea prozaică sau bufonă, descoiperite de generaţia optzeci. Cuvintele au o putere de atracţie şi gravitează ca albinele în jurul stupului. Ţipătul bufniţei e metafora aleasă de poet să exprime condiţia fragilă a omului şi a cunoaşterii în univers. El, ţipătul, apare în poemul Vibraţia sau cea dinttt frontieră, care e un fel de facere şi turn babilonic în acelaşi timp:

„Mai întîi noaptea.// Apoi ţipătul bufniţei!// Apoi cîteva fire limpezi/ ce-ţi trec cu viteză nisipul prin corp// Eşti singur acum/ mult mai singur decît Dumnezeu/ în cerul său luminos.// Doar tu şi această senzaţie nesănătoasă de frig// în stînga, cerul şi iadul deschis/ în dreapta, cerul şi iadul deschis/ înainte, dar mai ales înapoi, cerul şi iadul deschis/ Unii simt nevoia să fluiere/ alţii să urineze/ alţii încremenesc pur şi simplu/ în locuri sălbatice pentru care nu s-au născut// Şovăielnici sau fără putere/ somnambuli sau nebuni/ veseli sau trişti/ asudaţi de pomană/ ori vineţi de încordare/ fiecare este în sine/ o cărămidă din turnul vestitului Babilon/ dar ce scrie pe ea// nimeni nu ştie."

în orizontul cunoaşterii avem de a face, după expresia lui Noica, cu o deschidere care se închide. Avem aici perspectiva unui poeta otiosus. aşezat în centrul unei lumi decadente care se distruge pe măsură ce se construieşte şi unde „fiecare este în sine"... Un eu supradimensionat şi orgolios îl pândeşte pe creatorul de vise. pe „grămăticul cocoşat" din poemul Auto-psiho-portret care identifică urletul, într-un alt poem, Zori, cu inutilitatea supremă: „Eu sînt Dumnezeu/ şi nu sînt bun de nimic".

Poet al răspântiei şi al ieşirii din întuneric, printr-un efort unic de încordare şi aşteptare, loan Dehelean ne dă, în memorabilul poem Nu existau drumuri, o imagine a exodului, un anabasis al neamului său, „mîndru şi ars", într-i spaţiu în care „cloceşte neliniştea". Cuvântul rar şi greu, încarc de magie şi puteri mirabile dobândeşte un timbru profetic:

„Vai, mie,/ ce vin dintr-un neam mîndru şi ars/ Nu existe drumuri/ Cerul e martor/ Deasupra lui doar Dumnezeu// Parcă văd tresărind// Divin este, divin este/ sfînt, sfînt/ sufletul care îmbracă.// Nu existau drumuri/ dar eu veneam// Lumea iubeş şi astăzi/ urma de aur a neamului meu" etc.

Chiar dacă rămâne uneori cantonat în orizontul poeziei e: presioniste, asimilată de generaţia 70, poetul nu e prizonieri nici unui model şi al nici unei mode. Formula poetică, de i modernism temperat, puţin blazată în pesimismul ei, ne rele\ un caz singular, original, de o certă valoare.

Un autoexcomunicat.

(Gheorghe Mocuţa, „Ioan Dehelean şi Condiţia fragilă a omului şi a cunoaşterii”, Monitorul cultural – pag. 18-19, iunie 2014)

(Gheorghe Mocuţa, „Ioan Dehelean: Un debut tîrziu şi valoros”, Jurnal arădean, anul XXVI, nr. 7022, 4 martie 2014.)

(Gheorghe Mocuţa, „Ioan Dehelean: un autoexcomunicat” - Revista de poezie - Poesis - anul XXV- nr. 283, 2014 - Satu-Mare apare sub egida USR - pag . 24-25)

Gânditorul de la Hamangia „c’est moi", pare el să ne spună după două mii de ani; puţini poeţi se pot identifica; precum Dehelean, în versurile sale, cu mersul pe loc al omenirii, cu o concepţie mai conservatoare şi mai retro. De aici şi scepticismul originar, nefabricat, al poetului, care emană din poezia sa. Un frison bacovian al stării pe loc îi traversează lirica.

(Gheorghe Mocuța, „Condiția omului singur și a semenilor săi”, Jurnalul Arădean, nr. 7318, 8 mai 2015, pg 6)

În tinereţe se-ntâmplă să fim atraşi de Sofocle, pe când, în timp ce înaintăm spre senectute ne ispiteşte poetul Aristofan. Dar iată că vine Ioan Dehelean, poet bine structurat, cu debutul său editorial amânat cu metodă, încât parcă ar vrea să-l provoace pe Arghezi, şi ne trage de mânecă spre a ne întoarce din nou la Sofocle, ca un alt gen de Oedip la Colonos. Debutul său editorial, cu Ţipătul bufniţei, la Editura „Brumar”, 2013, ne face un duş heraclitean de toată frumuseţea: „să nu te bucuri ci să te-ntristezi/ căci chiar şi umbrele se zvîrcolesc aici/ în panta rhei” (Lui Heracles). Acuma, toţi tinerii noştri fracturişti au să se mire că, doamne fereşte, ce este aia heraclit şi cu ce se fumează.

Din start, Ioan Dehelean se revendică de la estetica expresionistă, cu al său poem Strigătul (după E. Munch): „În cercuri speriate/ undele fug...” Poet cult, de întinse lecturi, Ioan Dehelean se instalează în Faceri şi Genese despre misterul naşterii: „Nu existau drumuri/ Cerul e martor/ Deasupra lui doar Dumnezeu”. Ontologia este pictată în versiunea de dinainte de a se fi trasat sensul, direcţia, când totul era predestinare obscură: „Nu existau drumuri/ dar eu veneam/ urcam prin întuneric /.../ lumina nu s-a aprins de la scânteia zilei/ Şi fruntea-mi era stearpă de vise// Nu existau drumuri/ dar eu veneam” (Nu existau drumuri). Nici tu drum, nici tu şosea, măcar o stradă acolo, doar nişte repere culturale: „Mi-au râs în faţă tinerii Alexandrini”. Poate gramaticii ăia care au paginat epopeile lui Homer. Şi eterna întrebare, motivul principal al cărţii: „Încotro”. Şi vântul, acest fenomen al naturii care ţine de fir al Ariadnei în asprul labirint: „Ascultam împietrit şuierul vântului”.

Pentru poet, la vârstele târzii ale omenirii, viaţa nu poate fi altceva decât incertul parcurs de la A la Z, alfabetul şi biblioteca, labirintul bibliotecii, o sumedenie de praguri, încât omul cantonează etern în pragul literei A: „E cineva în bibliotecă, alo, alo/ mă poate ajuta cineva/ să trec acest prag?” (A). Dar cine să te ajute, când în bibliotecă sunt toţi ocupaţi? Poate Borges, dar şi dumnealui a orbit. Îţi mai rămâne doar versiunea lecturii definitive, lectura „cu ochii închişi” (Atunci eşti tare când poţi citi).

Mai mult ca sigur, poetul şi-a propus, cu acest debut matur, o viziune diegetică, o poveste a omului, deoarece de la ipostaza originară, fără „drumuri”, ajungem în civilizaţia cu „şosele”, din păcate şi asta marcată de premoniţia întunericului, a solitudinii, a excluderii: „... fiind seară/ şoferii nu au încredere în mine” (Am ieşit la şosea).

Poetul scrie peisaje în clarobscur, frecventate de obsesia morţii, de pustiu şi de iurtele iluzorii: „Ca un mongol în pustiu/ în iurta lui/ aprind focul/ şi aud formăitul cailor/ Lampa cu seu/ îmi aruncă umbra pe pereţii de velă” (Ce prost am fost). Omul are acces doar la irealitate, indeterminare, iluzie: „Ce văd/ ce aud/ ce pot părăsi/ sînt eu/ Restul e realitate”. (Dacă nu găsesc în mine ce caut).

Ioan Dehelean este poetul libertăţii ca absenţă ilimitată, al disconfortului alterităţii inexistente: „E ca şi cum ai avea un frate geamăn/ pe care nu-l cunoşti” (Mă tulbură simetria). Câteodată ar vrea să fie vioara lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este violonist; alteori dedică versuri poetului Nichita Stănescu; i se întâmplă chiar să cutreiere locuri neprielnice: „Sînt eu cu hainele sfârtecate de mărăcini” (Noaptea)

Piatra de încercare a poetului, sugerată de noi anterior, este totuşi labirintul, un labirint fără firul Ariadnei, antropofag: „Labirintul nu are decât intrare/ ieşire nu are./ Dacă are nu e labirint” (***)

Te mai întâlneşti eventual cu Kiekergaard, cu Gregor Samsa şi alţi cetăţeni simpatici. Agenţi ai umorului, între care Franz Kafka era un maestru. Însă la margine te aşteaptă frontiara, noaptea, iar acolo e „ţipătul bufniţei”, iar bufniţa este „simbolul tristeţii, întunericului, singurătăţii şi melancoliei”, ea mai simbolizează „excesul de yang” (chevalier, Gheerbrant). Şi ca să plagiem un pic: „Când cântă bufniţa indianul moare”.

Dar pentru că o carte este un obiect funcţional estetic, pe supracoperta a patra admirăm o fotografie a poetului Ioan Dehelean care surâde premonitoriu sau încântat. Cititorul aşteaptă cu deosebită încredere şi curiozitate ţipătul următor.

(Petru M. Haş, „Între Sofocle şi Aristofan”, Arca, nr. 1-2-3, 2014)

„Poezia lui Ioan Dehelean este poezie a poeziei, fascinaţie în faţa misterului cărţii ca obiect definitoriu al omenirii, definitoriu şi neliniştitor, neliniştit ca însuşi poetul, suscitat şi resuscitat de noi şi noi întrebări: „Unde eşti cînd nu eşti?// Probabil la pagina de început/ la cuprins/ sau la erată// cazi brusc dintr-un secol/ în altul..." (Uneori)”

(Petru M. Haș, „Alfabetul și umbrele”, Convorbiri literare)

Oscilând între un pesimism cu accente bacoviene şi o retorică virulentă, iconoclastă, Iban Dehelean este un poet greu de fixat între limitele unei formule poetice: el şi-a asumat libertatea totală de ă fi original, cu toate beneficiile, dar şi cu toate riscurile unui asemenea gest.

(Marian Odangiu, „Geometrii poetice”, Orizont - nr. 4 (1596) aprilie 2015)

„Poemele lui Ioan Dehelean sunt croite cu o parcimonie ce restricţionează sever figurile de stil: sunt, aşadar, aproape aride, anticalofile, discursive, întemeiate nu atât pe îndoieli tenebroase, cât pe certitudini – acestea, confirmate de propria experienţă existenţială şi, deopotrivă, metafizică.”

(Marian Odangiu, „Fluxuri şi refluxuri lirice”, Orizont, Timişoara, nr. 5/2018)

Optzecist şi post-modem în deplinătatea fiinţei sale poetice, Ioan Dehelean trăieşte şi „civilmente" vorbind în mirificul şi iluzoriul univers al cărţilor, veritabil concurent al cotidianului „Singurătatea o văd/ deplină/ atună când n-ai nici/ o carte la îndemână,/ nici un tablou,/ nici măcar o fotografie” (Singurătatea o văd deplină)

(Gheorghe Secheşan, „O mitologie a cuvântului”, Familia, nr. 7-8 (596-597) iulie-august 2015), pag. 229-230)

Primul cuvânt pe care ţi-l evocă poezia lui loan Dehelean este acela de neaşteptat. Apoi începi să te întrebi unde a stat ascuns acest poet, atât de sensibil, dar deopotrivă de îndemânatic şi de ingenios atât în ceea ce priveşte „prozodia" (un concept destul de friabil în poietica actuală), tematica şi, mai ales, „ideologia", substanţa poeziei.

(Gheorghe Secheşan, „Rescrierea poeziei”, Steaua, nr. 7-8/2015)

Iubirea îmbracă forme poetice şi expresive multiple în poezia lui Ioan Dehelean. Uneori (chiar dacă poate părea banal), ea chiar se confundă cu poezia: Doar în dragoste / moneda mai are / o singură faţă (Cuvântul şi poezia), chiar dacă „este tentată" să îmbrace forme diferite: Uneori însă şi iubirea te poate părăsi / dar fantasma ei va rămâne / şi te va bântui /până la moarte (Cuvântul şi poezia)

(Gheorghe Secheșan)

Rugăciunea, acel gest care, în mod obişnuit, în orice religie şi în orice limbă, apropie omul de Dumnezeire (şi invers) aici în poezia lui Ioan Dehelean nu face altceva decît să evidenţieze, o dată mai mult, nimicnicia omului în raport cu divinitatea: „Doamne arată robului tău calea îngustă/ şi iartă-i Stăpîne, praful ce-l face" (Doamne arată...).

Speranţa în Dumnezeu reprezintă însă, putem spune, fără teama de a greşi, unul dintre pilonii fundamentali ai acestui edificiu poetic, plin de dramatism: „Îţi simt respiraţia, Doamne/ te apropii şi te retragi/ cu faţa spre mine/ şi mă încurajezi" (Paşii unui orb).

(Gheorghe Secheşan, „Țipătul poeziei”, Poezia – revistă de cultură poetică, nr. 3 (73)/2015)

Ioan Dehelean rămâne în acelaşi registru de căutare a propriei identităţi (o găsim vreodată cu adevărat sau căutarea e mai importantă decât orice?), atent la ce se scrie, dar acceptând că doar în concordanţă cu sine poate cuceri spaţiul poeziei de valoare. Urmându-şi impulsul creator, după acumulări de decenii întregi, îl văd luând în răspăr curentele şi curenţii aşa cum cerbii iau în coarne viscolele urmându-şi elanul procreativ. în recentul volum apar motive vechi alături de cele noi, dar peste tot remarcăm o profunzime bazată pe obseravaţii atente asupra lucrurilor simple şi asupra căilor directe de-a ajunge la expresia artistică. Sunt poeme care ţâşnesc precum izvoarele sub presiunea tăcerii din stâncă şi la semnalele timpului care are „năravurile" sale imprevizibile. Valoarea îl aşază printre poeţii demni de interes, iar vocea sa merită să fie auzită.

(Ioan Nistor, „Poezia lui Ioan Dehelean – Strigăt și rugăciune”, Poesis, septembrie 2017)

În lumea în care activează din chemare, nu din întâmplare - și care este lumea poeziei. Ioan Dehelean nu-şi propune să lupte cu nimeni şi cu nimic, nu-şi propune să fie învingător, dar nici învins, îşi propune, poate numai, să fie mai presus de iubire. Şi reuşeşte.

(Vasile Mic, „Poezia ca spirit adus în lumină”, revista Reflex, nr. 1-6 (172-177), 2015)

Poezia lui Ioan Dehelean mizează pe expresia energetică, este o poezie a viului, a timpului trăit, a clipei care arde luminând prezenţa eului. Iar fiecare poem este deplin, bine închegat. Tocmai de aceea cred că, dacă şi-ar topi poemele într-unui singur, ar rezulta un fel de lung monolog al fiinţei despre vibraţiile sale de trestie în vânt. Un poem al evitării eşecului existenţial. Un drum care se continuă dramatic. Nu întâmplător, la începutul volumului dăm peste un poem dedicat dramurilor, pentru ca volumul să se încheie cu o „succintă disertaţie" despre labirint. Aşadar, un şirag: viaţă, încercări, frică, revoltă, linişte, vis, iarăşi viaţă, lumină, căinţă, lovituri, îndârjire etc... Dar cu nici un chip, lamentaţii! Aceasta e poezia lui Ioan Dehelean.

(Poezia și „Țipătul bufniței”, Revista Mărturii Culturale, Satu Mare, nr. 1, 2016)