Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Arad

logo

Vasile DAN

 

Poet, eseist, publicist.

Redactor-şef fondator al revistei „Arca”, din februarie 1990.  

S-a născut la 8 mai 1948 în comuna Cheţani, judeţul Mureş, într-o familie de ţărani: tatăl, Dan, Vasile, tehnician zootehnist, mama: Maier, Maria, ţărancă. 

 

Studii: 

Şcoala gimnazială la Cheţani, Liceul „George Bariţiu” la Cluj. Licenţiat al Facultăţii de filologie (1972) la Oradea şi al Facultăţii de ziaristică din Bucureşti (1985, curs fără frecvenţă). 


Activitatea: 

profesor de limba şi literatura română în comuna Milăşel (judeţul Mureş), instructor cultural (Lipova), redactor la revista „Vatra” (Tg. Mureş), bibliotecar la Biblioteca Medicală (Arad), redactor-şef, fondator al revistei de cultură „Arca” în 1990, la Arad.


Debut: 

în presă: cu poezia Clopote, revista „Steaua” din Cluj, nr. 6/ 1967. 

în volum: Priveliştile (versuri, 1977), premiul de debut al editurii Facla. 


Colaborează la cele mai importante reviste literare: 

„Steaua” din Cluj (1967-1968), 

„România literară”, 

„Familia” din Oradea (1969-1970), 

„Amfiteatru” din Bucureşti (1968-1972), 

„Vatra” din Tg. Mureş (redactor, 1980-1981), 

„Orizont” din Timişoara (1875-1978), 

„22” din Bucureşti, 

„Arca” din Arad (1990- prezent) ş.a. 


Colaborează la reviste din străinătate: 

„Observator” (München, Germania), 

„Lumina” (Novi Sad, Serbia), 

„Litterae” (Toronto, Canada). 


Premii: 

Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, 1981, pentru volumul Arbore genealogic; 

Premiul Filialei din Arad a Uniunii Scriitorilor din România, 1997 şi 2000. 

Premiul revistelor „Observator” din München, „Familia” din Oradea, „Poesis” din Satu Mare, „Irodalmi Jelen”, din Arad. 

În 2007 a obţinut premiul „Opera Omnia” al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România. 

Premiul „Octav Şuluţiu” al Revistei Familia din Oradea, 2000; 

„Cununa cu lauri”, Barcelona, în calitate de câştigător al Turnirului de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România. 

Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru cartea de poezie Lentila de contact (2015). 

Nominalizat de Uniunea Scriitorilor din România de două ori (2016 şi 2017) la Premiul „Cartea anului” (pentru Lentila de contact [2015] şi Focul rece şi alte poesii [2018]) şi Premiul „Scriitorul Anului” (2018). 

Premiul literar Naţional „Tudor Arghezi”, 2017, pentru „Opera Omnia” (poezie)

Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, „Opera Omnia”, pe anul 2020 ş. a.

Decorat cu Ordinul Naţional Pentru merit, în grad de ofiţer, în 2000 de Preşedintele României, Emil Constantinescu, Pentru realizări artistice şi promovarea culturii, decorat de Preşedintele României, Traian Băsescu în 2010 cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria A – Literatură;  Premiul Special „Principesa Margareta a României”, Săvârşin, 2006. 


Preşedinte al Filialei din Arad a Uniunii Scriitorilor din România, Membru al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN, Centrul Român. 


«Poezia lui Vasile Dan a fost remarcată încă de la debut când poetul este plasat în filonul naturist al lui Adrian Maniu şi Ioan Alexandru, trădând o stare de beatitudine în faţa lumii. Priveliştile sunt considerate „efecte vizuale ale unor evenimente interioare”; ele impun un poet atent la „ţinuta discursului său”, un poet cu o dicţie ceremonioasă, solidar cu elementele, cu natura, cu universul. (Laurenţiu Ulici, 1995). Discursul său se ritualizează iar în volumele următoare filonul naturist lasă loc poemului de meditaţie şi de meditaţie asupra scrierii, asupra mecanismului subtil care îl produce. Volumele Nori luminaţi (1979), Scara interioară (1980), Arbore genealogic (1981) adâncesc căutarea poetului la nivelul stilului şi îi consolidează o formulă poetică bazată pe traducerea confesiunii intime în senzaţii şi pe efortul de a înviora reveria prin asocieri şi proiecţii subtile între real şi imaginar. Odată cu acumularea energiilor, tonul devine oracular. „Numai că poetul nu este profetul însuşi, observă Ovidiu Pecican. El locuieşte şi spaţiul dintre revelaţii, ascultând atent împrejurimile, spre a nu le lăsa să se irosească în van.” Criticul Gheorghe Grigurcu a intuit scriind despre Întâmplări crepusculare şi alte poeme (1984), o stare de spirit care constă „în tratarea intelectuală a lirismului; adică în abordarea sa lăuntrică, intrinsecă”. Poemele din acest volum se organizează pe liniile de forţă ale spiritului contemplativ aflat în transa crepusculară, generată de starea imponderabilă, de extaz şi adoraţie a microcosmosului, perceput cu un organ extrem de sensibil al „corpului senzitiv”. Întâmplările crepusculare se nasc din reverberaţia unor gesturi în memoria fragilă, din cercetarea subtilă a bioritmului şi semnelor zodiacale, din mişcările imperceptibile ale sângelui în vene, din fulguraţia unei imagini uitate şi, în genere, din provocarea golului interior, a intuiţiei febrile. E remarcată, tot acum, expresia modernă a lirismului, predilecţia pentru universul mic şi „spiritul elegiac subţiat de interogaţii şi însetat (…) de revelaţii matinale” (Eugen Simion, 1984). Critica descoperă de-a lungul vremii originalitatea şi nuanţele liricii lui Vasile Dan remarcând maturitatea talentului, de la Cornel Moraru, Victor Felea, Nicolae Ciobanu, Marcel Pop-Corniş, Lucian Alexiu la Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Eugen Simion, Alex Ştefănescu şi alţii. Vasile Dan este bine cotat în generaţia poetică 70 căreia îi aparţine; el se plasează în linia echinoxiştilor Adrian Popescu şi Ion Mircea, într-o generaţie a începutului de drum, instruită, sincronică şi care întoarce spatele canonului şaizecist. Volumul Elegie în grădină (1987) provoacă şi o reacţie de deschidere către lume prin intermediul reveriei, a întâmplării crepusculare, a pelerinajului, apoi prin descoperirea mioapă, de foarte aproape, a lucrurilor. Poemul devine un palimpsest stratificat în care poetul caută, într-un efort mereu reluat, ce transpare şi în caligrafia prozodică – tiparele metafizice ale fiinţei: „un text mai vechi/ ca al trupului tău” sau: „mersul nu e şi el/ tot o scriere?” În volumul Drumul cu fiinţe (1990), versul „ia forma mâinii care îl scrie/ a inimii care bate irigând-o cu sânge, a creierului în care se cufundă încet/ ca într-o placentă”. Invocând Karma poetul îşi aşează spiritul sub influenţa determinărilor anterioare, trăite de un altul. Drumul cu fiinţe exprimă, sub influenţa vădită a unor texte sacre, propria cale pe care a ales-o poetul pentru dobândirea cunoaşterii de sine prin poezie şi a viziunii propriului trup fizic, proiectat în plan astral: „Încerc să mă văd pe mine/ ca un orb./ Cum îmi ţin faţa în palme,/ puţin aplecat -/ ştiu – / par din afară o literă neagră/ dintr-o scriere veche, ideografică/ ce şi-a supravieţuit cititorului// Cumva/ Yorick cu propria-i ţeastă în mână”. După zece ani de tăcere poetul Vasile Dan revine în atenţia criticii cu o carte de excepţie, remarcabilă prin conţinut şi rafinament, subtilă şi actuală prin mesaj. Pielea poetului (2000) este cartea unei sensibilităţi moderne aplecată la zbuciumul veacului şi preocupată de găsirea echilibrului fiinţei şi de escaladarea propriilor limite. Puritatea fiinţei în contrast cu precaritatea vieţii, fragilitatea ei, înţeleasă în profunzimea unui discurs elevat pare să fie miza poetului la maturitate. Este o meditaţie extraordinară asupra fragilităţii creatorului, asupra condiţiei sale umile care transcende epoca, o epocă grea, cu mineriade şi cu decretarea, la un moment dat a „morţii culturii”. Poetul mărturiseşte prin fiinţa sa de aici şi de dincolo, cea născută şi cea latentă, nenăscută încă, o voce a departelui său, îşi mărturiseşte condiţia. Surprinde modernitatea, actualitatea viziunii pe un fond arhaic şi metafizic al conţinutului. Pe de altă parte, poemul exprimă forţa poetului Vasile Dan. Un om fragil, umil, înzestrat cu o rezistenţă şi o tenacitate greu de anticipat: „Pielea poetului vai de pielea poetului/ Iată-i prima lui mînă stîngă/ cu care strînge repede bănuţii/ cu care scapă bănuţii/ în canalul Primăriei.// Iată-i unghia ruptă ca o peniţă/ de argint înmuiată în cerneală roşie.// Iată-i umărul frînt peste maşina de scris.// Iată prima literă pe care o scrie –/ un oscior limpede acolo/ dintr-un trup ce nu s-a născut.” „Pielea poetului” poate părea o metaforă şocantă, dacă o scoatem din întregul textului şi a acelei „retorici a simplităţii” (Cistelecan, 1987) atribuite stilului său. O retorică a purităţii şi a purificării. Descoperirea, pe viu, a miracolului oriental, cu prilejul unei vizite în China, în raport cu enigma tranziţiei româneşti, este relevat în paginile jurnalului Un li pe drumul mătăsii (1997). În Carte vie (2003) asistăm la cufundarea în timpul heracliteean, în „supa universală” şi la coborârea poemului într-o baie de senzaţii; verbul secretă un balsam al prospeţimii ce declanşează o fixare în viul efemer. Poet cu o emisiune lirică subţire ca un laser, şi tot atât de puternică, Vasile Dan cântăreşte cuvântul căutând nu atât să-l purifice, cât să-l aşeze într-o sintaxă originară. Caligrafia orientală a poemelor sugerează, dincolo de sintaxa graţioasă, un anumit ritm care rupe vraja meditaţiei şi a fanteziei pure instituind un sistem propriu de valenţe şi simboluri. Lirica lui Vasile Dan a dobândit încă de la primele volume un timbru autentic, un sunet propriu, inconfundabil. A publicat constant sau în orice caz într-un ritm al reflexului interior, dovedind o prudenţă permanentă faţă de mode şi un respect faţă de cuvântul scris care îi amplifică rezistenţa la cântecul de sirenă al tentaţiilor conjuncturale. Estetica poeziei sale aparţine canonului modernist, înregistrând de la un volum la altul, un permanent efort de înnoire. „Poet al modernităţii, Vasile Dan nu refuză experienţa postmodernă. Nu e vorba aici de un poet sensibil la mode. Mai degrabă de unul care-şi adecvează multiplele mijloace în funcţie de mesaj” (Bodiu, Andrei, 2003) Iată de ce poezia sa tânjea cu îndreptăţire după o antologie de autor care să-l reprezinte în exerciţiul funcţiunii creatoare. O antologie care apare la aproape treizeci de ani de la debutul editorial şi care operează cu exigenţa cunoscută a poetului o selecţie foarte riguroasă a propriei producţii poetice. Ea se numeşte Poem vechi (2005) şi e prefaţată de criticul Al. Cistelecan care emite o judecată memorabilă la adresa poetului arădean: „Vasile Dan este un iremediabil fericit, dar cu nostalgia suferinţei.” Cele 74 de poeme pot fi citite ca o carte de sine stătătoare, ca o viziune modernă a explorării sinelui şi a lumii dintr-o perspectivă arhaică, a poemului vechi şi viu care tezaurizează latenţele şi le verifică rezistenţa. Adâncimea metafizică a unor poeme este arma secretă a lui Vasile Dan care împinge realul în vis, profanul în sacralitate, întâmplarea în parabolă şi luciditatea în melancolie. Dar numai atât cât e necesar discursului său să se evapore, poemului să devină evanescent iar poetului să intre în levitaţie. Cu alte cuvinte cealaltă scriere (cu cerneală simpatică) pe care o descoperă poetul este expresia vechimii şi simplităţii propriului limbaj, traducerea unei filosofii proprii, animată de logica viului aşa cum e reflectată de poemul A vorbi. Chiar clipa dinainte. Chiar titlul volumului e un simbol al contradicţiei postmoderne, al condiţiei creaţiei contemporane, confruntată cu noi provocări şi descoperiri. Cartea vie înfruntă în felul ei, subtil, lumea virtuală şi noile tentaţii ale spiritului de pe o poziţie umilă, profund umană, în care cultul sacrului nu a dispărut. De altfel, poetul oferă, începând cu poemul Genesă, o altă ipostază a nostalgiei paradisiace, o viziune dramatică a naşterii limbii originare în „supa universală”. Incidenţa vechimii şi a mitului cu natura şi viaţa conferă poetului modern şi biografiei sale spirituale un plus de vigoare şi prospeţime. Cât priveşte miza eseurilor şi a articolelor sale de atitudine din volumul Proza zilei (2004), Vasile Dan nu-şi face iluzii, dar ştie că ele au provocat reacţii atât din partea unor persoane suspicioase cât şi din partea unor personalităţi accentuate, vizate. Cu toate că s-a format ca poet, Vasile Dan nu scrie articole ca un poet, bazându-se pe metafore, pe jocuri subtile, pe sensibilităţi extravagante sau pe subiectivitate. Nu se lasă (se)dus de sentimente sau de fluxul interior al memoriei. Articolele au claritate în expresie, limpezime în idei, emit judecăţi de valoare şi nu în ultimul rând au exigenţă morală. Multe din ele sunt eseuri autentice pe teme de actualitate. Ca adept al culturii de performanţă el reuşeşte să se mişte cu abilitate şi prudenţă atât în palierul politic cât şi în cel istoric. Cunoaştem mulţi universitari care îl invidiază pentru stilul şi clasa sa. Din care nu lipsesc spiritul polemic, gândirea sistemică şi umorul. Putem adăuga scrupulul filologic, o calitate tot mai rar întâlnită la articlerii de azi. De aceea, articolele adunate în Proza zilei pot fi considerate un fel de îndreptar lucid al tranziţiei. Un îndreptar lucid şi nepătimaş. Editorialele sale de după 1990, interviurile cu scriitori şi articolele de opinie din „22” îl impun drept un spiritus rector al întregii grupări arădene. Vocaţia prieteniei, a prieteniei literare constituie un capitol aparte din viaţa poetului. Fără ea, poetul nu ar fi reuşit să canalizeze energiile culturale atât de diverse şi opuse într-un spaţiu al multiculturalităţii cum este Aradul. Nu mai e pentru nimeni un secret faptul că revista „Arca” e viaţa sa, pentru că, aşa cum scrie pe prima pagină a cărţii de cronici literare (Critica de serviciu, 2013) aici s-a calificat, la locul de muncă. Editorialele îl obligau la cunoaşterea perfectă a actualităţii literare, iar critica „de serviciu” la lectura unor cărţi şi idei onorabile. Exerciţiul de lectură s-a transformat într-un exerciţiu de stil. Un stil al corectitudinii şi eleganţei pentru că niciodată critica sa de serviciu nu şi-a propus să aducă servicii sau să susţină vreo campanie. Ceea ce nu l-a împiedicat să înveţe ceva: „uneori e mai greu să comentezi o carte decât să o scrii tu însuţi.” Pentru a aduce o revistă de cultură din provincie la rangul de instituţie critică, aşa cum a năzuit şi – fără îndoială – a reuşit, trebuia să dea el însuşi exemplu. Într-o perioadă când, până şi instituţia critică a intrat în criză, Vasile Dan rămâne fidel principiului sine ira et studio . Ca cititor versat se vede în comentariul său simţul măsurii, al nuanţei şi al identificării noului.» (Gheorghe Mocuţa)

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Priveliştile, versuri, Editura Facla, Timişoara, 1977;

Nori luminaţi, poeme, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979;

Scara interioară, poeme, Editura Facla, Timişoara, 1980;

Arbore genealogic, poeme, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981;

Întîmplări crepusculare şi alte poeme, Editura Eminescu, 1984;

Elegie în grădină, poeme, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987;

Drumul cu fiinţe, poeme, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990;

Un li pe drumul mătăsii, Jurnal chinezesc, Editura Mirador, Arad, (ediţia I, 1997; ediţia a II-a, 2002);

Pielea poetului, poeme, Editura Mirador, Arad, 2000;

Carte vie, poeme, Editura Mirador, Arad, 2003;

Proza zilei, eseuri, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2004;

Poem vechi, poeme, Editura Dacia, Cluj, 2005;

A syiv valahol fenn dobog/ Inima sună undeva sus, Ediţie bilingvă maghiaro-română, Editura Amon, Budapest, 2006;

Folyékony tükör, poeme în limba maghiară traduse de Balázs F. Attila, Editura AB-ART, Bratislava, 2010;

Întîmplări crepusculare şi alte poeme, antologie de autor, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011;

Critica de serviciu, Editura Mirador, Arad, 2013;

Lentila de contact, poeme, Editura Mirador, Arad, 2015;

focul rece şi alte poesii, Editura Cartea Românească, 2018;

Ca la carte. Exerciţii de empatie, Editura Şcoala Ardeleană, 2020;

O cartografie a invizibilului, Editura Rocart, Colecția „Poeți Laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu”, 2021.



REFERINŢE CRITICE:

În volume:

DBLR s.v., DGLR s.v., DSA s.v., DSB s.v.; Nicolae Ciobanu, Însemne ale modernităţii, II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 201-202; Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, Editura Dacia, 1980, p. 274-275; Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Editura Eminescu, 1984, p. 131-132; Gh. Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească, 1986, p. 358-359; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 127-132; Al. Ruja, Parte din întreg, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 214-218; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 189-190; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad, Editura Mirador, 1996, p. 57-63; Gheorghe Mocuţa, Pasiuni la capărul nopţii, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, p. 153-158, Ioan Holban, Literatura română de azi, Editura Tipo Moldova, 2012.

În periodice:

Marcel Pop-Corniş, „Orizont”, nr. 52/1977; Lucian Alexiu, „Orizont”, nr. 23/1987; Gh. Mocuţa, „Luceafărul”, nr. 25/ 1987, Adrian Popescu, „Steaua”, nr. 3/1990, Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 9/1991; Daniel Vighi, Vasile Popovici, „Orizont”, Virgil Podoabă, Aurel Pantea, Al. Cistelecan, în „Vatra”, Ion Bogdan Lefter şi Alex. Ştefănescu, în „România literară”, Al. Călinescu, în „Cronica”, Romulus Bucur, în „Arca” şi „Familia”, Andrei Bodiu, în „Observator cultural”, Adrian AluiGheorghe, în „Convorbiri literare”, Gheorghe Mocuţa, în „Poesis”, Bucur Demetrian, în „Ramuri” ş.a.

 

APRECIERI CRITICE:

„Avem de-a face, în fond, cu o autentică simţire naturistă care fraternizează prin pure elanuri şi subtile intuiţii cu lucrurile, cu universul.” (Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi (XX), Editura Dacia, Cluj, 1980, p. 274)

„Arbore genealogic fixează, aşadar, într-un spaţiu liric original, din ce în ce mai sobru şi mai nuanţat, imaginea poetului tânăr, ajuns la maturitatea talentului şi artei sale.” (Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 131).

„În versurile lui Vasile Dan (Întâmplări crepusculare şi alte poeme, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984) iese la iveală acea stare de spirit proprie multor poeţi tineri de azi, care constă în tratarea intelectuală a lirismului, adică în abordarea sa lăuntrică, intrinsecă. Nu un sentiment străin, în fond, de creaţie, nu o temă exterioară acesteia îi ghidează, ci capacitatea de a declanşa arderea lirică din propria-i substanţă, din scriptica-i determinare pură. Ceea ce nu înseamnă refuzul existenţialismului, care, oricum, impregnează propoziţiile estetic calificate, ci transmutaţia sa (alchimică) într-o nouă condiţie.” (Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 358)

„Poet ieşit din coastele îngereşti ale lui Ioan Alexandru, Vasile Dan scrie o poezie frumoasă, câteodată chiar prea frumoasă, plină de zumzete suave şi plutind într-o luminozitate fosforescentă.” (Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 127)

„Poetul e un caligraf meticulos şi subtil al impresiilor, ridicate prin reverie la extaz, pe care i le lasă peisajul căzut sub privire dar îmbogăţit, ca la impresionişti, de mişcarea şi culoarea proiecţiilor imaginare.” (Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 189)

„Vasile Dan ne propune o Carte vie, recentul său volum de poeme apărut, ca şi precedentul, Pielea poetului (din anul 2000) în condiţii grafice de invidiat [...] Cartea vie şi cititorul său nu mai au ambiţiile canonice ale unei lecturi de specialitate, ci se înscriu în sfera unei realităţi mântuite de orgoliul literei. „Răsfoirea” e a unui suflu cosmic în curenţii căruia, se subînţelege, sufletul uman e doar o componentă neprivilegiată. Nu litera, ci spiritul unei astfel de lecturi e dorit. Miza poeziei trebuie căutată în această intricare a umanului cu ceea ce tradiţia numeşte natură. Poemul liminar (a vorbi. chiar clipa de dinainte) pare o aplicaţie a acestei „voinţe de reprezentare”. Cel ce scrie este, el însuşi, un cititor de sine, înfrigurat parcă de un mesaj ce îi parvine mereu contaminat de prezenţe străine. Contemplînd «cenuşa literelor/ pe hîrtie/ (abia de îţi ţii respiraţia peste ele/ precum un cititor ingenuu analfabet)», el fiind, în faţa cărţii vii (a existenţei), un «cititor hămesit într-o limbă străină» (carte vie). Omul diurn din el, împovărat şi alienat de «memoria facilă», neîndemînatic pentru că prins în specie, are momentul său de aventură cînd «seara te împiedici de omul în trei picioare» şi se simte supravegheat: «cineva parcă te priveşte drept în creştet./ tu pînă la umeri afundat în pămînt.» E o instanţă sau o entitate de neelucidat cu instrumentele şi simţurile de acord uman; ea poate fi doar ascultată. Poemele din carte vie sînt astfel de tatonări ale misterului, şi majoritatea caută să transcrie absenţa (sau sinonimele ei, tăcerea şi orbirea) prin terminaţiile lor accesibile simţurilor, mereu fiind mai acută senzaţia de impalpabil, de remanenţă probabilă, de dubiu şi taină. Într-un astfel de teritoriu al poeziei, oricîtă încordare a literei lasă senzaţia de nesaţiu şi de incertitudine, «precum polul/ nord ar fi pretutindeni» (nord). În poemul genesă această situare este oarecum explicită, şi prevalări precum «nu se vorbea nici o limbă, ca într-o supă universală pluteam deasupra» sau «auzi din toate părţile limba» sînt suficient de elocvente pentru înţelegerea acestei poetici a performării spiritualiste. Dialogul poetului cu lumea – care, cum spuneam, este, în fond, o lectură frisonantă – nu poate construi decât arhitecturi imateriale, al căror desen fin nu se lasă editat în cărţile moarte ale bibliotecii (cea din poemul an nou, trup vechi «îmbătrâneşte singură»): «citeşti/ideogramele repezi pe apa/ pe care tot vântul le şterge». O poetică a fulguraţiei şi a iluminării în clipă prezidează textele din carte vie. Câteva titluri care o ilustrează în chip rafinat: descântec, dialog, clipă, munte la colibiţa, alt munte la colibiţa, dimineaţă, orb, cântec, ţipătul. Ele corespund acelei precipitări invocate în poemul o îngere: «explicaţia unui mut grăbit/ să adune totul într-o expresie/ concentrată ceva covîrşitor». Timpul şi spaţiul poemelor din carte vie circumscrise spiritualului sugestiv, abstract şi concentrat se exprimă într-un limbaj care solicită nominalul, genericul, ignorând senzorialul, concreteţea şi imediatul. Există însă în noul volum de versuri al lui Vasile Dan şi texte care pornesc de la observaţia realităţii imediate, pe care o descriu cu o vădită plăcere a detaliului, dar pe care o convertesc, revalorizând-o, într-un peisaj de semn simbolic. un altceva se citeşte cu ajutorul semnelor realităţii. În sat scufundat poetul începe astfel: «eu am văzut însă altceva aici». Peisajul unui «sat întreg de munte din care nu se mai vedeau/ decât acoperişurile caselor vechi» îşi orientează liniile de fugă spre imaginea unui ultim locuitor care «citea apa», avatar, acesta, desigur, al vântului care răsfoieşte cartea vie şi al ipostazei poetului din poemul dialog. În biblioteca devastată întâmplarea reală e citită de poet ca o apocalipsă şi ca o execuţie a corpului esenţial al poetului. În cap de înger de ghips căzând chiar în faţa mea întâmplarea e echivalentă cu o relaţie irepetabilă a morţii. (…)” (Ioan Moldovan, Arhitecturi imateriale, în „Familia”, nr. 5/ 2003)

„Dar punctul vizionar cel mai avansat al «miradorului» lui Vasile Dan îl reprezintă neîndoios poemul intitulat biblioteca devastată. În liniile febricitante al acestuia (tonul cool bate în retragere) e transcrisă experienţa totalizantă a copilului etern care «scînceşte» într-o temerară tentativă de-a cuprinde într-o sensibilă acoladă atît biblioteca cît şi viaţa, în speţă nucleele generatoare ale celei din urmă, moartea şi erosul. Femeia posedată nu e numai o verigă a transmiterii mesajului vital al fecundării, ci şi o revărsare a maternităţii în sens invers, o retroactivă naştere a bărbatului. Incestul şi candoarea se mixează. Pe de o parte, senzualitatea îşi divulgă esenţa teribil impură, victorios amorală, iar pe de altă parte se mîntuie exploatîndu-se în «vidul» scriptic, în indicaţia nulă a degetului care nu arată nimic, ca o (re)naştere întru text. Un soi de «a doua viaţă» a autorului, într-o limbă, fireşte, „mare”, limba imprescriptibilă a poeziei: «din munte nu se vede nimic acolo între cărţi/ filele scrise mărunt, răvăşite sub picioare/ în bătaia unui vînt care îţi aprinde doar sîngele./ o, femeie cu sexul indolent şi mereu receptor, care te naşte/ în timp ce tu o posezi/ cu unghiile rupte, cu degetele ca nişte sfîrcuri roşii/ şi palpitînde/ cu care îi apeşi uşor pielea pîntecului ce tremură excitat./ o, mamă iubită, o, femeie ce te naşte în vid/ hîrtiile în devălmăşie zac pretutindeni/ îngropat din ele te ridici ca dintre valuri/ albe de var./ ţipătul femeii în faţa dezastrului/ trupului tău excitat explodînd în erecţie/ soarele a găsit o fisură prin care să intre/ în camera în care scînceşte un copil/ cu capul tău în palme/ bate ca o carie în lemnul gustos inima/ dihonia roşie, fără chip/ cu ochii nu vezi, cu limba n-atingi/ sexul galben al nopţii/ cîndva ne-am cunoscut printre filele acestea/ chiar înainte de a le da eu însumi foc în alexandria/ cititor orb sînt acum cu pîntecul supt/ pe pieptul meu dezgolit/ un deget arătător/ fără mînă.» Parafrazînd o formulă celebră, am putea afirma că Vasile Dan e un poet care adoră copilăria ca pe un centru absolut cu circumferinţa nicăieri.” (Gheorghe Grigurcu, în Efectul copilăriei (în „România literară”, nr. 22, 4-10 iunie, 2003, p. 9)

„Poet al modernităţii, Vasile Dan nu refuză experienţa postmodernă. Nu e vorba aici de un poet sensibil la mode. Mai degrabă de unul care-şi adecvează multiplele mijloace în funcţie de mesaj. E de citat în acest sens un poem, după părerea mea antologic, tars [...] A călători este, în Carte vie, echivalent cu a rătăci. Drumurile par fără sfârşit pentru că revenirea în matca firescului este, de fapt, imposibilă. E un spaţiu şi un timp ce nu mai pot fi atinse. Nu întâmplător în această carte de maturitate, copilăria e evocată ca, vorba altui poet, un „Eden al lumii”. (...) Carte vie e un volum de deplină maturitate al unui poet ale cărui dileme se convertesc în autentică tensiune interioară. Fascinaţia (i)materialităţii, explorarea dincoace şi dincolo de graniţele omului şi ale umanului, tentativa de a regăsi firescul sînt mărcile care individualizează pregnant această frumoasă carte-obiect” (Andrei Bodiu, Fascinaţia (i)materialităţii), „Observator cultural”, nr. 162/ 2003)

„Construit pe relaţia lumină-umbră, volumul lui Vasile Dan reuşeşte să creeze acea atmosferă învăluitoare care preschimbă înstrăinarea într-un limbaj familiar adresat cititorului („o, cititor hămesit într-o limbă străină”). Încă o dată, Vasile Dan este poetul unui ceremonial al cuvintelor care străpung întunericul („un fierăstrău fosforescent în întuneric”) sau plutesc în înălţimi inaccesibile („un penet în levitaţie”). Această carte de citire nu poate fi descrisă decât în linii delicate ale gravorului sau cu ajutorul unui material lexical despovărat de contingent, purificat până la esenţe, fiindcă Vasile Dan se îndreaptă spre floarea absentă din orice buchet, spre o lume a tăcerii, a imponderabilelor fantasme” (Bucur Demetriad, Descrierea cărţii, în „Ramuri”, nr. 3-4/ 2003)

„Adâncimea metafizică a unor poeme este arma secretă a lui Vasile Dan care împinge realul în vis, profanul în sacralitate, întâmplarea în parabolă şi luciditatea în melancolie. Dar numai atât cât e necesar discursului său să se evapore, poemului să devină evanescent iar poetului să intre în levitaţie. Cu alte cuvinte cealaltă scriere (cu cerneală simpatică) pe care o descoperă poetul este expresia vechimii şi simplităţii propriului limbaj, traducerea unei filosofii proprii, animată de logica viului aşa cum e reflectată de poemul A vorbi. Chiar clipa dinainte din volumul Carte vie (2003). Chiar titlul volumului e un simbol al contradicţiei postmoderne, al condiţiei creaţiei contemporane, confruntată cu noi provocări şi descoperiri. Cartea înfruntă în felul ei, subtil, lumea materială şi noile tentaţii ale spiritului de pe o poziţie umilă, profund umană, în care cultul sacrului nu a dispărut. De altfel, poetul oferă, începând cu poemul Genesă, o altă ipostază a nostalgiei paradisiace, o viziune dramatică a naşterii limbii originare în „supa universală”. Incidenţa vechimii şi a mitului cu natura şi viaţa conferă poetului modern şi biografiei sale spirituale un plus de vigoare şi prospeţime.” (Gheorghe Mocuţa, Vasile Dan: urcarea treptelor, în „Poesis”, nr. 11-12/2003)