Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Arad

logo

Petre DON

Poet, prozator, publicist. S-a născut la 3 martie 1951, în orașul Curtici, județul Arad. Tatăl, Don, Petru, lucrător la CFR; mama, Don, Florica (născută Ispravnic), țărancă.

Studii:

Școala primară și gimnazială la Curtici, a urmat Liceul Teoretic nr. 3 Arad și Școala Poligrafică București. A absolvit cursurile Postliceale ale Academiei Ștefan Gheorghiu din București.

 

Activitatea:

Până în anul 1990 a lucrat  ca tipograf-paginator la Tipografia Gutenberg Arad și la Secția Culturală a Județului UTC Arad.

În februarie 1990 a înființat prima publicație independentă din Vestul României, „Litera de tipar“, nume dat după titlul unei poezii semnată Petre Don.

A lucrat, apoi, ca redactor la „Tribuna Aradului“, „Curierul Aradului“, „Reporter în Arad“,„ Observator arădean“, „Oglinda“.

Din anul 2007 este redactor, corector și editorialist la „Glasul Aradului“.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad.

 

Debut:

Publicistic a debutat în 1971 (Flacăra roșie Arad), iar literar în 1973, în Revista Excelsior.

Editorial a debutat în anul 1983 cu antologia de poezie „Noi Poesis“.

Între anii 1979-1986 a înființat și a condus Cenaclul Literar Poesis.
A publicat poezie în revistele „Cariatide“, „Viața literar-artistică“, „Aradul literar“, „ARCA“, „Steaua“, „Tribuna“, „Orizont“, „Luceafărul“, „Sintagme literare“.

A publicat recenzii literare în Revista „ARCA“ și în Cotidianul „Glasul Aradului, la cărți semnate de: Eugen Dorcescu, Gheorghe Mocuța, Otilia Țigănaș, Monica Rodica Iacob, Constantin Butunoi, Camelia Chifor, George Schinteie, Petru M. Haș, Domnica Pop, Ioan Dehelean, Anda Maria Neagoe, Ovidiu Someșan, Hedir Al-chalabi, Lazăr Magu, Florin Matei, Dimitrie Otavă, Constantin Novăcescu, Bogdan Butariu, Ionel Costin,  Eugenia Ponta Pete...

 

Premii:

Premiul I și Diplomă Specială la Festivalul „Cântarea României“, 1983, pentru antologia de poezie „Noi Poesis“.

Premiul I la Concursul Național de Literatură  „Floarea de Colț“, Aleșd, 1984.

Premiul Revistei „Viața literar-artistică“ la Concursul Național „Mihai Eminescu“, 1985.

 

Cărți publicate:

Noi Poesis, antologie de poezie, Arad, 1983, în colaborare cu Dumitru Siniteanu;

Voluptatea firescului, poezie, Editura Mirador, Arad, 2002;

Pur și simplu, poezie, Editura Mirador, Arad, 2012;

Gânduri ciobite, proză lirică scurtă, în colaborare cu Hedir Al-chalabi, Editura Mirador, Arad, 2012;

Roua din adâncuri, poezie, Editura Mirador, Arad, 2013;

Dialoguri Deschise, proză, convorbiri culturale, Editura Mirador, Arad, 2016;

Povestiri din Cotidian, proză scurtă, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2020.

 

Este prezent în următoarele dicționare și cărți:

Dicționarul scriitorilor arădeni de azi, Editura Mirador, Arad, 1997, autor Iulian Negrilă;

Mușchetarii Câmpiei de Vest, Cartea a II-a, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2003, autor Florin Bănescu;

Evoluția și tipologia presei arădene, Editura Fundației Ioan Slavici, Arad, 2006, autori Melente Nica, Gabriela Groza și Emil Șimăndan;

Limbă și stil în presa arădeană, Editura Mirador, Arad, 2007, autor Carmen Neamțu;

Dicționarul presei arădene, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2010, autor, Emil Șimăndan;

Dicționarul jurnaliștilor arădeni, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2011, autor Emil Șimăndan;

Ca la carte, Exerciții de empatie, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, autor Vasile Dan.

 

APRECIERI CRITICE:

 

„Meditând asupra versurilor lui Petre Don, din volumul «Noi Poesis» , când rostite pe un ton suav, când pe un ton sarcastic... probează nu numai o înzestrare deosebită, ci și maturitatea expresiei poetice

(Florin Bănescu, La o ieșire în lume, Orizont, 23.09.1983, pag 7)

***

„Locuiește într-un cuib de cuc. Nimeni nu știe unde se află acesta. De acolo, în umbrele violete ale înserării, se ivește pentru a da o raită prin lume. Cumva grăbit fiindcă lupii vârstei îi sunt pe urme, gata să-l înhațe. Urmărire zadarnică fiindcă pașii lui «nu vor lăsa niciodată/  urme prin parcuri», ehei, talpa sa strivește «pulberea lunii pline». Așa că el trece mai departe, privind în juru-i cu ochi crescuți «mai mari decât orașul», ceea ce în alți ochi, ai oamenilor de tot obișnuiți ar părea o monstruozitate și, în consecință, aceștia râd batjocoritor: «uite la acela, n-are loc/  nici în tramvai,/ hă! hă!» iar «cei de la primărie» au anunțat, la un post de radio, local că-l vor expulza pentru că face urbea de râs. Atâta pagubă! Mai sunt și alte «locuri de fumat în Sahara...», scăldate de «lumina aceea indecentă...», de mâine va respira alte raze.

Mai e grăbit și pentru că îl urmărește pe Bacovia, dar poetul «dă mereu colțul/ mereu ajungându-i/ doar umbra». În schimb îi sună în auz versurile lui Baudelaire, citind pe toate gardurile numele uneia care molipsește pana poeților de blenoragie, sucește mințile politicienilor (și așa lipsiți de imunitate), și care e atât de... frumoasă de-i vine să se castreze și-n plus, nesocotita, nici nu-l trezește cu noaptea-n cap, așa că îl prinde «al ei» în dulap, «lovi-l-ar guta!».

Și mai are un motiv de grabă singuraticul nostru: se duce să culeagă stele! Stelele acestea sun literele de tipar, iar el se numără printre «robii aliajului tipografic». Le iubește cu patimă și, chiar mai mult, le socotește sfinte.

Stau mărturie pentru afirmațiile de mai sus primele două poeme care deschid, iată, această carte, «Litera de tipar» și «Gutenberg» - acesta merită să fie citat: «Regele m-a învățat/ că strada mea/ e cea mai frumoasă./ Acum, casele noastre (Garmond,/ Petit și Cicero) se părăginesc./ Prințul uzurpator,/ Herr Komputer/ construiește alte mănăstiri»... Și amintiții deja robi ai aliajului tipografic ajung «copii ai străzii». După care, viziunea finală: «Într-un colț de muzeu/ niște litere de pumb/ cerșesc audiență filei de istorie.»

După ce-și va fi ostoit spaimele, își va fi umplut singurătățile (cu întrebări), după ce, în sfârșit, își va fi împlinit misia de culegător al literelor altora, noptatecul rătăcitor mai are alt motiv de grăbire. Străduindu-se să aprindă la timp «feștila soarelui».

Cine este, la urma urmelor, singuraticul, rătăcitorul, bântuitul de angoase, rămasul cu prieteni puțini (cărora le dedică poeme rupte din sufletul său, fie ei tipografi, scriitori sau ziariști), locuitorul nu numai al unui cuib de cuc ci, uneori, al unui «sicriu de ocazie»,  cel care poate că  este umbra unui fulger sau doar îndrăgostitul de un platan singuratic, devastatul de speranțe, obsedatul de gânduri care l-ar împinge spre curmarea vieții, implorând, ca atare, să-i fie dăruită euthanasia, scârbitul de cele văzute într-un «Bazar contemporan» sau copleșitul de tristețile acumulate în acesta («țărani spânzurați de sape», «tristețea lui vasile dan»-poetul,, «picioarele rupte ale lui lucian valeriu»-ziaristul, îngrozitul de «sărăcia» «Inventarului secolului XX» («Tramvaie/ cât niște orgi,/ cai la păsări,/ lasere,/ două războaie mondiale/ și unul zilnic,/ mașini cât pianele,/ o duzină/ de zboruri pe Lună,/ păsări de fier,/ Guernica,/ ceva cer albastru/ și cam atât.»?

La toate aceste întrebări, un singur răspuns: PETRE DON.

Petre Don este tipograf. Înainte de a fi tipograf, el este poet. Născut cu aleasă hăruire, și-a cam nesocotit virtuțile. Sensibilitatea sa excesivă, pudoarea, modestia-i rară l-au ținut departe de împlinirile tipografice prin care îi slujește pe alții.

Cartea de acum a lui Petre Don nu este una de debut. Cele risipite pe aiurea s-au adunat măcar în parte, dovedindu-ni-se că poetul e hotărât să fluture un stindard pe care e imprimat blazonul său. Cu însemne ale trăirii unor stări de grație, exprimate într-un limbaj poetic curat – chiar dacă acesta crește câteodată din derizoriu, din cotidian, din spunerea verde fiindcă el se înalță întotdeauna; nu e mai puțin adevărat că, dintr-un superior capriciu, el și demitizează, prăbușind idealul în hăuri, dărâmând convenții, spărgând dogme pentru a așeza, fie și apelând la recuzita postmodernismului, totul în firesc. De unde și titlul cărții sale de față, «Voluptatea firescului»

Acesta este poetul, singuraticul, NU aruncați în el cu pietrele nepăsării! Iubiți-l!

(Florin Bănescu, Mușchetarii Câmpiei de Vest, Cartea a II-a“, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2003, pag. 106)

***

„Să scrii despre o carte căreia i-ai fost redactor – iată un soi de pariu nu atâta de intim precum pare. Cum voi reuși, oare, să-mi conving adversarii de idei că – în pofida faptului suplimentar că unul dintre poeme mi-e dedicat -  privesc, acum, după ce-am lecturat volumul de debut al lui Petre Don, cu mai mare atenție decât dacă l-aș fi scris eu, cu supremă detașare.

Voluptatea firescului despre care vorbim, aproape că se sustrage oricărei metode critice consacrate, întrucât tocmai asta și-a propus. Ca orice poet autentic, Petre Don se strecoară, cu firescul pe care numai voluptatea de a scrie dăruind îl incumbă, printre fantoșele generației sale. Acest curaj, țin neapărat s-o spun, mi se pare plusul suprem al cărții: să ai tupeul să te rupi de sub tutela unor Păunescu, Sorescu, Dinescu sau Nichita – poeți pe care-i divinizezi – numai de dragul de a lua pe cont propriu munca sisifică de a-ți seduce cititorul, este un act de bravură poate chiar mai mare decât cel de a dedica deopotrivă amicilor și inamicilor (ocazionali aceștia din urmă, pentru că Petre Don e capabil să urască până la capăt, iar la disprețuit nu se pricepe defel), versuri... într-o melancolie. Cei care nu se regăsesc în avalanșa de dedicații din volumul de 64 de pagini al ziaristului eșuat în poezie (sau invers... habar n-am), înseamnă că ori nu există, ori sunt monștri mult prea sacri pentru a-i provoca prin elegii păgâne, ori Petre nu i-a inventat/ inventariat încă.

În postfața de pe coperta a patra, am forțat puțin nota comparându-l pe Petre Don, din punct de vedere al aplicării strategiei disimulării, cu poeții conținuți în portughezul Pessoa. Poetul mi-a mărturisit că nu l-a citit pe Pessoa – oricum, bănuiam - , cu bunul simț pe care numai cei care nu pășesc cu metafora pe metaforă călcând îl au... Fără să mă intereseze cum ar replica el la o asemenea «obrăznicie critică» (se înțelege sper, totalmente prietenească), pot afirma că nici un model – în sensul pe care pictorul îl dă termenului – din carte nu este corespondent, nici măcar vag, cu originalul. Și asta din simplul fapt că poezia bună nu e o «oglindă-frigidă apă ce plictisul îl îngheață-n ramă» (Mallarme), ci cu totul altceva. Citiți cartea lui Petre Don și veți vedea ce...“

(Lucian Valeriu, Despre prietenie și alți demoni..., Observator arădean, 06.01.2003, pag. 11)

***

„Rar descoperi un poet debutant ale cărui versuri să curgă de la sine, cu ușurință și grație. Un asemenea poet este Petre Don, și «dovada» este volumul său de versuri  Voluptatea firescului, apărut la sfârșitul anului trecut la Editura MIRADOR. Petre Don are acea fermecătoare dezinvoltură în fața cuvântului, a formei poetice. Creațiile lui lasă impresia puternică de joc, în care ceea ce contează este plăcerea jocului. Mai mult, este un joc asumat, de care autorul este deplin conștient. Titlul volumului – Voluptatea firescului – certifică această asumare. Într-adevăr, Petre Don percepe poezia ca pe o formă de exprimare absolut firească, la care se dedă cu toată ființa.

Mai descoperim în autor, un poet al comunicării,, al relației cu Celălalt. Aproape toate poeziile sale sunt tot atâtea adresări directe către cineva, prin dedicațiile care «ghidează» cititorul către o anume persoană. Se creează aici un fenomen interesant: cititorul pătrunde nu doar în intimitatea sufletească a autorului, ci și în intimitatea relației dintre autor și alții (prieteni, cunoscuți, colegi, chiar și persoane publice). Deși nu ne scrie o Ars Poetica, parcurgând volumul Voluptatea firescului, devine clar ce înseamnă poezia pentru Petre Don: o cale de a ajunge la Celălalt. Și mai e la fel de clar ce NU este poezia pentru autor: alăturare meșteșugită de cuvinte «ce din coadă au să sune», doar pentru a-și satisface o vanitate sau pentru a se elibera de trăiri solipsiste, de extaze solitare, de închistări bolnăvicioase în propriul eu.

Mărturie a plăcerii jocului stau și elementele de prozodie – rima este cel mai adesea uitată, în favoarea versului alb, care nu încorsetează, nu stânjenește gândul. Totuși, când are în vedere rima, poetul se joacă cu ea (ca în «Cântec trist de mahala», pe care îl anunță ca fiind «liantul» dintre prezenta și viitoarea carte): «Ești miștoacă și șucară/ Și-ai-o țâță cât o pară/ Dar de nu m-asculți, Didino/ Șișu-i al tău, curviștino!», și tot așa continuă poetul, cu o libertate total lipsită de false pudori.

Poeziile din Voluptatea firescului atrag, fascinează, farmecă, fără nici o îndoială. Pe nesimțite, și cititorul se simte prins în mrejele firescului. Dacă încearcă să scape sau măcar să ia distanță, pentru a se lămuri, urmează întrebarea: De ce, de unde această fascinație? Cred că fascinația vine de la inventivitatea cu care autorul face versuri, alăturând cuvinte care aparțin unor atât de diverse registre ale limbajului. Și iată câteva exemple: «Provoacă-mi, odată, parșive/ euthanasia...», (Euthanasia), «luna păzește fără succes bostănăriile», (Toamna), «Văd lucrurile dilatate/ Îmi cresc platani direct pe cornee», (Fir de vară), întreaga poezie intitulată Bazar contemporan scrisă în binecunoscutul procedeu al dicteului automat, «Trist,/ mă mișc încet – ca o piatră la rinichi», (Umbra) și multe altele.“

(Cătălina Latu, Petre Don și Voluptatea firescului, Adevărul de Arad, 28.01.2003, pag.9)

***

„...Petre Don, devenit între timp ziarist la un cotidian arădean, își publică o carte de poezie botezată cu bună cuviință și cu sfială: Pur și simplu (Editura Mirador, 2012). Pur și simplu este o expresie adverbială extrem de uzitată, pe care, în rutina limbii curente nici nu o mai băgăm în seamă la nuanță. Ea este sinonimul lui «chiar așa», «întru tocmai», «absolut». Așa e și cartea lui Petre Don, una de poezie pur și simplu.

Sunt mai multe voci care vorbesc în această carte de poezie. Una e aceea a meditației grave, ce nu se cruță în expresie, despre această realitate ultimă, devoratoare a oricui, despre moartea cea inexorabilă. Despre proximitatea ei insinuantă («Costumul»). Altă voce, mult mai prezentă, e una hâtră erotic.Un erotism mereu dezabuzat. O poezie deopotrivă plastică și autoironică până la autoflagelare. A treia este a cântecelor de lume și de pierzanie, de chef și damf ce amintesc de «cânticele țigănești» ale lui Miron Radu Paraschivescu («Cântec trist de mahala»). Toate trei vocile lui Petre Don sunt autentice, deși sunt atât de diferite în economia unei singure cărți. Toate îl reprezintă. În toate  candoarea omului Petre Don se simte la ea acasă.“

(Vasile Dan, Poezie pur și simplu, Monitorul cultural, Supliment al revistei ARCA, septembrie 2012, pag. 3)

***

a) Erou marginal, crai de mahala Petre Don e tipul poetului marginal, risipitor, boem, un poet cu experiența scrisului anecdotic, cu accente dramatice. El își compune imaginea  unui citadin hirsut, un solitar înrăit care mimează nesimțirea și nu se sfiește să drăcuie chiar și în poezie și să se apropie cu simpatie de lumea mahalalei și să se oglindească în lirica sa. Nu-și reprimă originile sătești, își mistifică amintirile din copilărie și din tinerețe, iar bătrânețea îi dă un aer de  Socrate obosit, de birt, melancolic și sceptic, uneori lucid, indiferent la trecerea timpului. Folosește gesticulația unui inadaptat și se împacă tot mai greu cu societatea, cu cei din jurul său și cu soarta. Poetul consimte la autoculpabilizarea generală și își maschează disperarea în metafore și expresii dure, nerușinate, luate din lumea cârciumii, a subteranei: «tac-su», «visul meu s-a dus dracului», «ascultă, fă, Xantipă», «lua-l-ar gaia», «naibii» etc. Are momente când își idealizează iubita – atunci când nu o apostrofează brutal, asemeni unui crai de mahala. E cuprins de nostalgii față de trecut și se topește de drag când își ține nepoata în brațe. Suferă de sentimentalismul naiv al omului cu o experiență banală care oscilează între sinceritate și micile artificii pe care i le permite confesiunea lirică. Își duce viața de azi pe mâine fără a idealiza calitatea vieții la bloc, mai ales acum, în condițiile crizei.

«Locuiesc la etajul patru/ în fiecare seară rostesc o rugăciune/  către un înger asexuat să-mi/  împrumute un kil de aer curat până mâine,/ mâine i-l dau sigur înapoi, mâine voi stăpâni Universul/ și voi teleporta toată armosfera/ pentru etajele patru, unde aerul este de tot/ rarefiat și unde oamenii respiră greu/ căci îngerul asexuat este un cărpănos/ (lua-l-ar gaia), și nu dă la nimeni nimic/ pe degeaba./ Până mâine îmi număr amintirile,/ perechile de pantofi și puținii prieteni/ care mi-au rămas.» (Mâine).

Poetul își trăiește singurătatea în propoziții simple care îi transformă depresia în spleen și nu scapă ocazia să arunce săgeți politicienilor care ne spun că, oficial, ne merge bine:

«Ăștia se pun pe noi/  cu încălzirea globală, ne încearcă vigilența./  Stăm cuminți la televizor,/ pe stradă circulăm civilizați/ pe dreapta,/ primarul falcă ne sapă supermarketuri, poetul-leac s-a mutat în casă nouă,/ kevin costner s-a pierdut, singur prin arad/ în timp ce cărunții oameni politici joacă bâza/ din lipsă de cvorum./ Imperial, îi privesc cu înțelegere/  și fără nici un motiv îmi strivesc/ monoclul sub călcâi./ Prea mult mă ajută să văd. Așa, că tot e/ încălzire globală, ce-ar fi s-o iau din locul acesta,/ unde eu sunt în plus.» (Trebuie să plec).

b) Poezia micilor evenimente Trebuie s-o spunem, Petre Don se apropie de poezie în stilul boemilor pe care i-a frecventat: Francisc Vinganu, Gligor Sava, Petre Grozav, Kett Groza, Mihai Popovici și alții. Poetul a debutat târziu, cu volumul Voluptatea firescului, în 2002. Nonconformist, parodic, pe alocuri, provocator, el e gata să le dedice poeme prietenilor sau să-i introducă în universul poeziei sale; vocea poetului se amestecă de multe ori cu vocea ziaristului, conștiente de marea manipulare pe care o trăim și de presiunea existențială care ne apasă. Episoadele de viață se amestecă spontan cu muzica stranie a boemei și evocă anumite momente; e o poezie a trăirii și a vibrației acestei trăiri. Gesticulația bardului neliniștit (sau dacă preferați, a Donului neliniștit) alternează cu episoade lirice, cu declarații sfioase, cu stări depresive și crize de nervi, cu întâmplări pe care le mixează într-un jurnal insolit al unei existențe aparent calme:

«Nu mă mai miră nimic. Sunt un nesimțit./ Am ajuns un fel de pom uscat pe care/ cei de la Salubritate nu-l taie/ pentru că le strică ambientul./ Ieri, mi-am cumpărat o pălărie de la second-hand. Țanțoș, m-am plimbat pe Corso/ (Ah Corso-ul de altădată!), unde tinerii/ s-au uitat la mine ca la o arătare./ Ajuns în fața blocului mi-am aruncat pălăria / În tomberonul plin cu peturi consumate,/  după care am încercat – în plină zi - / să ghicesc din ce parte a cerului/ va răsări luna la noapte./  Mi-am dat seama, în sfârșit,/ că sunt un expirat.» (Expirat). E un poem în care Don își dozează lucid și detașat emisiunea lirică și reușește să scrie un  jurnal  al aventurii sale poetice ce ne amintește de universul  poeziei lui Petre Stoica, cu al său volum, Uitat printre lucruri uitate. De multe ori, poetul scrie o poezie a micilor evenimente și – asemeni artistului Kett Groza care îi ilustrează inspirat volumul – el schițează, solidar, portretele prietenilor sau pe al unor personaje care fac parte din lumea sa. Numeroasele dedicații nu îl fac nici mai important, nici mai subtil, el e pur și simplu un suflet generos care-și trăiește clipa și, din când în când, intră în pielea personajelor sale, fie ele reale sau livrești (Socrate, Ulise). Pe de altă parte, ziaristul neconcesiv nu se poate dezbăra de ochiul liric, după cum, poetul, nu poate face abstracție de experiența ziaristului, de pasiunile și idiosin craziile sale: Bătrâna Doamnă, spaima de Apocalipsă, criza, singurătatea, plictisul, Spațiul Schengen dar și spațiul mioritic, Big-Bang-ul etc. Poemul Nu mă caută nimeni e o artă poetică a bătrâneții alienate. Visele, spaimele, iubirile trecute, fac și ele parte din motivele liricii sale.

Răstignit de Kett Groza pe crucea condeielor sale, poetul mai are puterea să murmure metafore și să evoce dulcile iluzii, să scrâșnească, la finalul volumului, un Cântec trist de mahala, în fond, «un liant între prezenta și viitoarea carte».

Petre Don e un visător, un poet pur și simplu“.  

(Gheorghe Mocuța, Confesiune lirică, între sentimentalism și inadaptare, Petre Don, Poesis, nr. 1,2,3/ 2013, pag. 32-33)

***

„În ciuda a ceea ce afirmă Nicolae Bercea pe coperta a IV-a a volumului «Pur și simplu» de Petre Don, eu cred că atuul unui poet se află în conținutul cărții scrise. Fiecare literă înseamnă ceva pentru autorul de poezie, e semnificativă. Cu atât mai mult cu cât Petre Don s-a jucat adesea cu fiecare literă-cuvânt, pe vremea când era tipograf. O face și acum, când este ziarist și poet. Fiecare poet e unicat și sângerează specific crezului, simțirii și implicării sale în propria carte.

A scrie ceva despre volumul de poezie lansat de Petre Don, «Pur și simplu», Editura  Mirador, Arad, 2012, înseamnă să înodăm și apoi să deznodăm hățișul literelor tiparnițelor, mai nou al calculatoarelor. Ce să mai spunem despre conținut, ilustrarea grafică a maestrului Ioan Kett Groza (care prin generozitatea sa a mai ilustrat două volume de versuri ale poetei M.R.I.).

Revenind la volumul «Pur și simplu», nu putem să nu amintim și mai vechiul, intitulat «Voluptatea firescului», apărut la aceeași editură, în 2002. Petre Don nu se dezminte, rămâne un cuc singuratic grăbit de lupii vârstei. Ca atare, mai are un motiv de grabă, înveșmântat fiind în costumul de mire ros în cursul anilor de molii: e obsedat de euthanasiere, de tristeți, de eșecurile Bătrânei Doamne (UTA), de singurătățile de la ultimul etaj, de «zgâmboiala» copiilor vecinilor. Nu-i poate refuza, ca un boem ce este și de aceea neînțeles, el, poetul Petre Don, le dăruiește mult albastru, pentru fiecare zbor. El speră ca ei să înțeleagă.

Dacă nu, să-l aștepte cel puțin cu următorul volum, în pregătire.“

(Monica Rodica Iacob, Pur și simplu, Petre Don, Glasul Aradului,  25.08.2012, pag. 6)

***

„... Prima parte, «Gânduri ciobite», exaltată și exaltantă, pare o traducere a unor reproșuri scrise în spiritul popoarelor arabe sau egiptene. Un fel de «Carte a morților» de factură modernă. Degajă un iz de incantație străveche dar nu de tipul rudimentar a vechilor triburi asiatice sau orientale. E ceva în scrierea aceasta ce tulbură – iar cine o citește neatent poate să nu o citească deloc.

Un ochi avizat, însă, poate identifica ușor combinația cu sistemul de manifestare indo-european, și spun asta trăgând o simplă paralelă între culturi diferite: istoria comparată are cuvântul! Hedir Al-chalabi deține puterea unei fascinante intersectări culturale – rezultatul fiind cartea pe care o citiți. Desigur, putem merge mai departe până la civilizația geto-dacică; dar de ce să mergem mai departe (cum retoric se întreba C. Noica) dacă ni se oferă un astfel de efort gratuit...

Partea a doua, aproape identică în ceea ce privește stilul, aparține lui Petre Don. «De ce luminează licuricii» pare sora geamănă a primei scrieri.

Am înțeles că ei au scris fiecare ce au crezut de cuviință, respectând, totuși, o anumită linie ideatică/ tematică. Așa de mult seamănă – în expresii – Petre Don cu Hedir Al-chalabi – încât par amândoi un fel de alter ego unul al altuia. De altfel, story-ul cărții reproduce dialoguri imaginare între o fiică și tatăl ei. Sunt atinse aici vini iluzorii și realități palpabile, chiar acuzații mai mult sau mai puțin voalate...“

(Ștefan Doru Dăncuș, în prezentarea cărții „Gânduri ciobite“, Editura Mirador, Arad, 2012))

***

„Un nou volum și-a făcut loc de ceva vreme în peisajul editorial arădean. Este vorba despre «Gânduri ciobite», un volum scris la patru mâini de Hedir Al-chalabi și Petre Don. Apărut la Editura Mirador, «Gânduri ciobite» cuprinde câteva proze scurte de un dramatism copleșitor, de fapt o serie de scrisori imaginare între un tată și fiica sa...

Hedir Al-chalabi și Petre Don sunt la primul volum de proză, ambii publicând până acum poezie. Așa cum probabil vă aduceți aminte, Hedir Al-chalabi a lansat în această primăvară volumul «Șoptind suspine mute», al doilea din cariera sa de scriitoare, iar Petre Don a ieșit la rampă în vara lui 2012 cu cel de al treilea volum de poezie, «Pur și simplu», apărut la Editura Mirador.“

(Cristina Lazurca, „Gânduri ciobite“, - un volum scris la patru mâini de Hedir Al-chalabi și Petre Don, Glasul Aradului, 03.10.2012, pag. 8)

***

„În noul său volum (Roua din adâncuri), Petre Don produce o inovație lirică și își construiește un poem insolit, ca formă și respirație, poemul din trei versuri. Un fel de haiku, vor spune unii, dar nu e haiku. Sunt mai degrabă stanțe, inspirate de modelul poemului într-un vers. Oricum explorările poetului arădean nu țintesc atât de departe. Panseul său adună din reziduurile memoriei, mici întâmplări, aspirații, meditații observații subtile, stări sufletești sau «gânduri ciobite». Sunt iluzii, «eternități de-o clipă», care îl fac să vibreze în ritmul lirei sale, a unei voci interioare, cu timbrul cunoscut din volumele anterioare: Noi Poesis (coautor Dumitru Siniteanu, 1983), Voluptatea firescului (2002), Gânduri ciobite (coautoare Hedir Al-chalabi, 2012) și Pur și simplu (2012). Acestea, aici de față sunt poeme de dimineață, dacă ar fi să ne luăm după titlu și după momentul care le declanșează:

«Bună dimineața!
Afară plouă cu soare, șiroaie de lumină
Trec prin mine, încălzindu-vă.»

Sunt mici introspecții ale unei ființe delicate, conturate «pur și simplu», în ritmul mișcărilor sale reluate în numeroase reprize. Tema principală ar fi prospețimea și fragilitatea vieții din care poetul încearcă să scoată, printr-o privire matinală asupra lumii înconjurătoare, efecte insolite. E poezia din apropierea noastră care de cele mai multe ori rămâne în starea ei naturală. Uneori versurile capătă aspectul unui joc delicat și autoironic:

«Pieptul meu a început să ticăie. Se crede ceas.
Cred că de mâine tac.
Sau tic.»

Dimineața e un prilej de trezire la viață și de rememorare a visului și iluziei, dimineața e timpul propice al scrisului, un timp «în care oamenii își zvântă iluziile nopții pe sârmă.»

Ca în fața unei oglinzi, el își reflectă pe hârtie chipul de lumină și întuneric și își desenează cu calm și seninătate destinul. Preferă secvențele ludice, învăluite în melancolia vârstei:

«Aș dori să pot vorbi cu alte entități, cu praful de stele, bunăoară.
Degeaba, doar cosașii și greierii mă ceartă:
Le pocesc penibil limba, pronunțând-o cu accent de om.»

«Poetul se joacă blând,
cu cifra opt, împletind sârguincios viețile unor tineri;
care-l ascultă vorbindu-le despre cifra clepsidrei.»
«Hârtia albă
Aluat nedospit de cuvinte, vis de cadână nenuntită,
Viitor incert pentru viața liniștită a licuricilor.»

Claritatea imaginilor ascunde un fond dramatic, de fapt poetul scrie cu o cerneală simpatică un tratat vibrant al seninătății și oboselii. Lupta dintre bine și rău, dintre vechi și nou îl incită, dar rămâne pasiv la chemările lumii. Se simte mai bine sub învelișul protector al metaforei. O metaforă care poate rezolva ecuații ale existenței sau îl poate arunca în starea de indiferență:

«Tastele calculatorului
clopote dogite de biserică,
sunet surd ce toacă misterios verbe deșucheate.»

 

«Pictorul se ascunde mereu
În spatele unui gând de lumină
Cotrobăind prin suflete dispuse să-i cântărească vopselele.»

 

«Zodiac: planetele s-au aliniat. Deci
de azi înainte haosul din sinele meu
pleacă în prag de seară spre insula Barbados.»

Nota elegiacă se insinuează progresiv și definitoriu; unele poeme sunt chiar elegii pentru micile ființe. Furnicile, licuricii, greierii și porumbeii îi însuflețesc gândurile și scrisul. Din când în când o domniță îi apare la orizont și îi numără iluziile. Să nu uităm că poetul și-a experimentat capacitatea de dialog epistolar cu o tânără aflată în detenție, într-un volum exotic și grav, intitulat Gânduri ciobite.

Comunicarea cu alte entități e sortită eșecului, ca și comunicarea cu ceilalți. Simbolul clepsidrei e dincolo de iminența trecerii timpului, de măsurarea lui, un obiect din imediata apropiere a bardului, solitar și senin. Până și ritualul cafelei devine un gest al silniciei și iluziei iar singurătatea, o «piesă la muzeul de ciudățenii». Abandonând retorica boemului și motivele tinereții din celelalte volume, Petre Don scrie o poezie metaforică și sprințară, a senectuții, după ce a sărit direct din adolescență în vârsta a treia. Un sexagenar resemnat cu suflet de adolescent. Toamna devine anotimpul său preferat.“

(Gheorghe Mocuța,  Între panseu și liră, prezentarea cărții Roua din adâncuri“, Editura Mirador, Arad, 2013 )

***

„El (poetul) are nevoie de cititori (ca de aer) precum coperta a IV-a are nevoie urgent de Hedir Al-chalabi, cea care spune și scrie că poetul și-a orientat privirea către adâncul din noi.

«Roua din adâncuri» a lui Petre Don are o pertinentă prefață semnată de reputatul om de litere Gheorghe Mocuța, iar ilustrațiile sunt ale pictorului Mihai Takacs.

Petre Don, acest cavaler al literelor continuă lupta morilor de vânt asemeni lui Don Quijote de la Mancha, astfel.

«Cifrele sunt un fel de cuvinte/ șchiopătând cu piciorul în ghips,/  care încearcă să fluiere după fustele naturii.» (Terțina 54). «Roua din adâncuri» sau lupta cotidiană, încrâncenată: «Tavanul rigid al camerei mele/ spațiu dintre ce vreau să respir/ și ceea ce mi se pune în farfurie.» (Terțina 61).

În acest mod el așteaptă «roua din adâncuri» cu care să depășească neputința de a fi căldicel, să se lepede de cârdășia contrabandei de fluturi, de nenuntirea furnicilor, ca să poată să-și presare pe pleoape praful aripilor de înger și să iasă din «oul de ocazie» în care locuiește, ca apoi să ne poată spune: «V-am iubit pe ascuns în cârdășie cu lumina», stând pe marginea cerului. Însă roua îl condamnă (Terțina 98).

Dar cel mai grav la acest poet este că «Roua este lacrima/ celor/ care nu se mai trezesc în dimineața aceasta» (Terțina 99). Doamne ferește!, poate mai avem nevoie de el precum linia sinuoasă dintre ieri și azi, dintre lumină și proiecția ei neglijabilă, precum diferența dintre un «nu» și un «da» al iubitei; și nu se vinde lui Baudelaire pentru un coltuc de critică rece, rămâne devotat, după cum bine zicea la începutul cărții, «Prietenul meu, Dumnezeu».

«Roua din adâncuri» este o lume interioară sufletului, care trebuie explorată cu gingășie și cu înțelegere dinspre autor spre cititor și retur.

O carte de terține care se lasă citită numai dacă cititorul își acordează vibrația trăirii imediat ce-i deschide coperțile. Altfel cartea rămâne un obiect oarecare din bibliotecă.“

(Monica Rodica Iacob, Terținele lui Petre Don, Glasul Aradului, 31.05.2013, pag. 8)

***

„Mitologia e plină de prietenii, de-am evoca numai două: aceea dintre Oreste și Pilade Sau dintre Ahile și Patroclu, de dorul căruia la multe isprăvi s-a dedat Peleianul.

Prietenia este un fenomen care presupune o doză excepțională de afectivitate reciprocă, adesea paroxistică, devotamentual mutual, țeluri comune, chiar sacrificii. Există părinți care investesc în relația cu progeniturile, pe lângă sentimentul patern, protector, un gen de încredere vecină cu camaraderia, prietenia, în scopul de a stimula un ideal formației urmașilor, spiritul unor principii morale bine stabilite.

 Creator al tuturor făpturilor, între care omul pare a fi una prioritară, Dumnezeu este considerat Tatăl, ale cărui bunătate și putere sunt nelimitate. Iată de ce omul, bântuit de restriști, nemaigăsind vreun sprijin în rândul semenilor, este întărit de ultima speranță, aceea divină, în Tatăl. Poate de aceea poetul curticean, Petre Don, consideră versurile sale din recenta culegere ca pe o ofrandă. «Roua din adâncuri» poartă o gravă și desperată dedicație, de felul rugăciunii sau închinării smerit-profane: «Prietenului meu, Dumnezeu».

Roua din adâncuri, editată de prestigioasa casă de editură din Arad, «Mirador», 2013, succede altei culegeri destul de recente, Pur și simplu. Titlul poate fi unul surprinzător, având în vedere faptul că roua s-a înstrăinat de oameni și ca atare de poeții actuali  ori oamenii au pierdut-o din vedere. Acest fenomen natural al nopții – dimineții, cântat de orientali și de europeni, între cei din urmă să ne gândim la renascentiști, mai ales, dar mai cu seamă la un mare poet român modern care într-un context istoric dureros evoca «roua de pe trandafiri». Ne gândim la rouă ca la una dintre materializările purității sufletești pe care din ce în ce mai mult o ocolim, s-ar zice cu strășnicie.

Termen cu semnificație mitologică, ea evocă «sângele mântuitor», dar simbolul acesta este prezent și în Cabala, «unde emană din Arborele Vieții». De aici până la vegetație și fertilitate mai e doar un pas, iar facultatea unui evantai semantic, trimiterea la ideea de efemer nu face decât să amplifice complexitatea simbolului.

Ideea de lumină și deschidere spre cosmos și universal l-a ispitit fără-ndoială pe poetul Petre Don în poemul nr 3, poate unul dintre cele mai frumoase: «Grijuliu, Dumnezeu face economie de ploaie și/ spălând cu rouă petalele frunzelor mânjite de polen/ aerisește lumea, deschizând larg zările cerului». Mai mult ca sigur, pentru primii creștini, roua trecea drept infuzia divină a dimineții.

Format într-o lume unde oamenii ajutau cuvintele să vadă lumina tiparului, în cursul deceniilor, poetul Petre Don, pentru că sigur este poet, și-a șlefuit meseria în forme lirice moderne, în care avem a desluși dacă divinul s-a travestit în profan, sau viceversa: «Norul a coborât pe munte ca un bețiv căzut pe propria-i/ manta de ploaie; se credea fața de masă a cerului.» (7)

Unda reflexivă este prezentă în multe texte, semnele vârstei sunt convertite în rod metaforic, care poartă desigur gustul senectuții ce se apropie, al zâmbetului stoic: «Cearcănele de sub ochii mei obosiți,/ strugurii toamnei./ e vremea schimbărilor» (8). Se vede treaba că poetul i-a frecventat cu folos pe niponi.

«Roua din adâncuri» e bogată, însumează o sută de texte, unele dintre ele de un romantism pur oriental, altele – decepții ale cotidianului, iar altele exultă în efuziuni intime care nu ocolesc lexicul cel mai recent: «Ai ochii atât de albaștri încât/ se rușinează cerul,/ iar marea se face tsunami la față când îi vede.» (96)

Ca un poet ce se respectă, Don nu îi ocolește pe marii precursori, iar poetul «Nopții de decemvrie» a fost cu adevărat deschizător de drumuri și poteci literare: «Bagdadul, Bagdadul și el e emirul.../ colind în decembrie despre ce/ ai putea fi, unde ai vrea, pe ce căi...» (97)

Diversitatea tematică exclude enumerările de prisos, exemplele confirmă o agreabilă maturitate lirică și scriitoricească. Să nu omitem că, pe lângă mediile literare arădene, poetul s-a format într-o adevărată familie poeticească, aceea de la Curtici, un mediu literar de care nu întâlnești oriunde, alături de confrați pe măsură cum sunt, între alții, Francisc Vinganu și Gheorghe Mocuța.

Nu întâmplător, distinsul poet, prozator, critic literar și istoric literar Gheorghe Mocuța prefațează, cu emoție, probitate și eleganță, Roua din adâncuri, subliniind înclinația lui Petre Don spre terțină într-o remarcabilă consecvență, introspecția, «prospețimea și fragilitatea vieții », delicatețea și autoironia «nota elegiacă» și, am adăuga noi, un gen de spirit ludic.

Pe coperta a patra a culegerii, Hedir Al-chalabi face o prezentare sintetică, mai mult decât bio-bibliografică a poetului. Trebuie să sesizăm, în cazul Hedir Al-chalabi, pregnanța concentrată a propoziției critice: «Prin expresivitatea lui artistică, Petre Don s-a redescoperit, transpunându-se în diferite părți ale lumii, călătorind imaginar până la capătul existenței și înapoi.» Punct ochit, punct lovit!

(Petru M. Haș, Roua din adâncuri, Arca, Nr. 4-5-6, 2013, pag. 25-28)

***

„Arta scrisului la ziar este nu o dată umorală. Pe cât de spectaculoasă – oferind intempestiv notorietate, putere (nu o dată iluzorie), vizibilitate publică – pe atât de efemeră. Nimic mai vechi decât ziarul de ieri, s-a spus. Magnetul presei scrise a slăbit până la cota de avarie. Presa printată pe hârtie abia dacă se mai vede, și atunci nu pentru informația esențială, care-i sângele ei, ci pentru publicitate și știrile triste – decese – de familie. Nimeni n-ar fi crezut acum douăzeci de ani că se va ajunge aici. Cu toate acestea sunt ziariști pur sânge care nu se dau bătuți așa ușor ei migrând, cu arme și bagaje, pe variantele electronice ale presei printate, site-uri, bloguri, rețele de socializare. Unde balamucul e la el acasă amestecând totul: autenticul cu dezinformarea, valoarea cu impostura, injuria cu naivități inocente.

În peisajul publicistic din Arad Petre Don face excepție, deși nu-i lipsesc nici lui, dar deloc, ingredientele stilului, la modă, acid. E, totuși, măsurat la vorbă, asta sunt sigur, și din pricina vocației lui subsidiare: aceea de poet. Așa că și-a valorificat această disponibilitate de a echilibra extremele cu o idee ingenioasă: aceea de a face o monografie la zi a Aradului prin interviuri cu personalități emblematice la această oră, atâtea câte sunt și așa cum sunt, fără nici o concesie sau edulcorare. Ele au fost publicate mai întâi în cotidianul local Glasul Aradului, mai precis între mai 2014 și iulie 2015. În total 60 de interviuri relativ scurte (cam patru-cinci mii de semne la calculator). Atâtea câte îi puteau permite publicarea lor în ziar unde, mai nou, scurtimea unei colaborări a devenit imperativă dacă nu cumva și o calitate în sine. Dintre cele 60 de interviuri cele mai multe sunt cu scriitori, 15 la număr, cu oameni din domeniul muzicii culte și nu numai (10), ai artelor spectacolului, plastice și fotografice, câțiva medici, vreo doi arhitecți. N-am văzut nici un om politic în acest «portret» al Aradului semnat de Petre Don. Să fie o întâmplare? Nu cred.

Interviurile, dincolo de o încercare de radiografiere culturală, psihologică, profesională a invitaților sunt semnificative pentru tonusul scăzut al celor chestionați, ca să nu-i spun pe șleau: scepticism. E aici un diagnostic privind starea de sănătate socială, intelectuală, a vieții în general a Aradului. O stare care se poate ușor extrapola la cea a țării.

Totuși, câteva dintre interviuri se detașează prin eleganța și subtilitatea răspunsurilor care nu ocolesc niciodată adevărul. Iată câteva: Dorin Frandeș (dirijor), Ioan Peter Pit (actor, dramaturg), Gh. Mocuța (poet), Mihai Takacs (pictor), Carmen Neamțu (critic de teatru, universitară), Dan Demșea (istoric), Romulus Bucur (poet), Onisim Colta (pictor, critic de artă), Tristan Mihuța (ziarist), Petru M. Haș (poet).

Cartea Dialoguri Deschise este un document viu privind lumea mică-mare în care trăim. Unul atât pentru cei prezenți, cât și, mai ales, pentru cei de mâine.“

(Vasile Dan, Ca la carte. Exerciții de empatie, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, pag. 108)

***

Povestiri din Cotidian este cartea recent editată de poetul Petre Don. O carte de istorie, deoarece, vrem nu vrem, cele scrise în această carte, devin istorie, istorie locală, istorie naţională. În prezent, Petre Don este redactor, editorialist şi corector la «Glasul Aradului». În mare parte, textele din această carte au apărut la rubrica «Agora» a ziarului «Glasul Aradului» (2014-2018).

Galaxia Gutenberg l-a generat şi pe autorul nostru, care, la origine, a fost tipograf. Tiparul a fost o adevărată revoluţie în devenirea umanităţii, în afirmarea culturii, mai ales a celei literare, a literaturii.

Petre Don s-a afirmat ca poet, dar, mai întâi ca întemeietor de presă scrisă, cu titlu emblematic: «Litera de tipar».

Nu întâmplător Povestirile... sale au apărut în «cotidian», adică într-o foaie care, natural, apare zilnic.

Cartea este un tom de vreo patru sute de pagini. Rod al exerciţiului cotidian al autorului. Texte citite în fiecare dimineaţă de arădeni.

Titlul Povestiri ne trimite la ceva de «teoria literaturii», într-o zonă de frontieră între publicistică, jurnalistică şi beletristică, povestirea nefiind altceva decât o specie literară a genului epic.

Abordarea e dificilă, având în vedere cotidianul stufos oferit autorului şi nouă. În primul rând, problemele sociale invocate de autor, uneori de-a dreptul dramatice. Vocea autorului devine de-a dreptul vehementă. Cere soluţii imediate. Mai mult ca sigur acestea întârzie. Nu vom povesti cartea. O recomandăm doar spre lectură. Veţi avea ce citi.

Scriitorul se exprimă între satiră şi pamflet, cu spirit de observaţie mereu pertinent şi virulenţă adecvată. Societatea şi mentalităţile nu sunt cruţate. De la universul canin la clasa politică şi administrativă.

Stilul se configurează între cotidian şi estetic. Prozatorul, adesea intertextual, pune în linia de bătaie, lecturi, parabole, pilde din diverse zone culturale ale mapamondului. Ne duce peste tot, uneori chiar la înmormântări. Face o critică a presei, a televiziunilor. Îi portretizează pe preşedinţii României.

Sunt aici personaje anonime: «Ţiganii, o cotigă goală şi nasoală», «Jigodii cu chip uman», «Cumetrele şi câinii vagabonzi», «Klaus cel Mare».

Povestirile evocă o bună parte din cultura Aradului. Scriitorul menţionează personalităţi literare, artistice, actori, pictori etc. Amintiri, evenimente autobiografice animă aceste pagini.

Viaţa spirituală a comunităţii este prezentă, de la vrăjitorie, spiritism, la religie. Petre Don, care mereu se revendică drept creştin ortodox manifestă de fiecare dată o viziune pertinentă când se raportează la divinitate. El crede într-un Dumnezeu bun şi respinge ipostaza violentă, răzbunătoare a divinităţii.

Produs al Galaxiei Gutenberg, Petre Don este neliniştit în legătură cu destinul culturii umane din galaxiile ulterioare. Un biolog de provincie, îi recomanda unui autor: «Dă-le ăstora petrol, ş-ai să vezi ce recunoscători îţi vor fi». Consider că-i putem spune lui Petre Don la apariţia minunatelor Povestiri din Cotidian: «Învaţă-i să iasă din Pandemie, şi te vor ridica pe soclu.»”

(Petru M. Haş, Între Gutenberg şi Marconi, Arca, nr. 4, 2020, pp. 200-202)