Sanda Maria DEME
Poetă. Medic primar neurolog, doctor în ştiinţe medicale, Conferenţiar Universitar Doctor la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, Facultatea de Medicină. Născută la 11 ianuarie 1961, la Timişoara. Părinţii: Alexandru, inginer, Maria, medic. Studii: Facultatea de Medicină Generală „Victor Babeş” Timişoara (1979-1985), medic primar neurolog din 1998. Studii postuniversitare – Doctorat – Facultatea de Medicină Generală „Victor Babeş” Timişoara 1993-1999, în prezent medic primar neurolog Secţia Clinică Neurologie Arad, Şef disciplină Neurologie şi Neuropsihologie, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, Facultatea de Medicină. Activitatea: medic stagiar Arad (1985-1991), medic rezident neurolog Timişoara (1991-1994), medic primar neurolog (1998), doctor în Ştiinţe Medicale cu teza „Particularităţi de evoluţie la pacienţii cu leziuni de emisferă dreaptă” (2000). Debut literar cu volumul de poezie Am strigat după mine, 2009; Premii literare: Premiul de debut al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor (2012); A publicat poezie în revistele: „Arca”, „Poesis” şi „Nase Snahy Plus”(Nădlac).
«Sanda Maria Deme scrie o poezie a ipostazelor comunicării şi limitelor ei. De la identificare şi căutarea eului la trădare. E un interval esenţial, un „cântec al vârstelor” pe care poeta, dublată de căutările medicului îl explorează hotărât, în volumul Am strigat după mine, 2009. Dar nu numai cu mijloacele psihanalizei, ci cu ajutorul unei subtile arheologii sufleteşti: „Am strigat după mine/ dar nu m-am auzit/ nu m-am zărit,/ doar simptome de Zvon, alarma inimii/ se pierde în nuanţe verzui/ Nu clocesc în captivitate/ nu suport delfinii răniţi/ culoarea metalului de aur mă deprimă/ În gheaţa apei stau îngeri cu chipuri speriate/ aşteptând greşeli capitale/ „lasă-ne Doamne” se tânguiau păcătoşii,/ în dezordinea ideilor apare Frica,/ jupuită Melancolia atârnă plină de sânge/ şi trupul ascunde privirea întoarsă curajos/ păcălindu-şi gustul cu arome” etc. Poeta se identifică în finalul poemului cu imaginea Rusalcei „prăbuşită în nisip încins/ năluca de la marginea lumilor.” Versul următor marchează esenţa acestei căutări: „în fond viaţa-nseamnă şi puţină moarte.” E o căutare raţională şi iraţională, o aventură care se prelungeşte în noapte, dar, prin contrast, şi în „foamea de soare” din sânge. „Războiul şoptit” al gândurilor, imaginabilul, incertitudinile, mesajele din Neuroland, psihoterapia, semnele de foc, dorinţele şi psihanaliza lor constituie eşafodajul discursului liric care stă la baza explorării eului şi relevării ipostazelor lui. Vasile Dan remarcă modalitatea „intens confesivă” a acestei poezii precum şi frusteţea interogaţiilor care dau o anumită calitate expresiei. Gesticulaţia care însoţeşte acest ritual se transformă într-un limbaj al trupului, al feţei, al mâinilor care alunecă dincolo de vizibilul existenţei: „Îmi acopăr faţa cu mâinile/ Rămân tăcut şi încerc să-mi imaginez apusul”. Poezia, prin limbajul ei inocent, declanşează metempsihoza lirică: „duc în mine vieţi trecu te/ mă recunosc doar din priviri şi vorbe// am rugat lucrurile să mă lase în pace// în bucătărie mirosuri de verbină/ în cameră culori de verde”. Imaginarul poemelor se situează în siajul dintre pulsiunile subconştientului – explorat constant - şi fiorul metafizic exprimat în formule sau metafore desprinse din orizontul tradiţional: Frica, Melancolia, Doamna neliniştii, focul vrăjit, Rătăcitorul, Himera… Tema comunicării cu celălalt şi salvarea prin dragoste îşi găsesc câteva ipostaze. Încercarea de a-l înţelege pe celălalt creează o anumită dependenţă a sinelui, neînţeles de destin. Cuvintele par incapabile să cuprindă toate nuanţele sentimentelor şi ale relaţiei dintre sexe. Neîncrederea în cunoaşterea prin cuvinte comportă mai multe episoade. Unul este poemul Eternul surogat, altul Amăgirea. „Sintaxa obscură” şi căutarea cuvintelor pentru celălalt sunt imagini ale neîncrederii în cuvânt şi în vorbele care şi-au pierdut sensul: „Vorbele atârnă/ ca rufele scrobite/ albite/ aspre,/ vorbele acestea mă sufocă,/ sunt zdrenţuite/ de plimbări printre stele/ paşi pe lună/ vorbe intoxicate cu nori lăptoşi”. Reacţia poetei comportă o dimensiune hermeneutică a înţelegerii lumii şi a semenilor. De unde şi încercarea de a da un contur revelatoriu literelor şi semnelor obscure: „Eu am să compun un cântec de leagăn/ să-mi adorm copiii/ am să adorm şi eu/ ghemuit ca o fetiţă fără părinţi/ sub noi/ o mână nevăzută/ va săpa nişte litere mari gotice/ şi câteva semne de neînţeles”. Poemul Scamatoriile serii exprimă întregul proces de cristalizare al poemului prin forţa iluzorie a fiinţei care se prăbuşeşte în sine. Găsim aici un strigăt metafizic, un strigăt în deşertul fiinţei. E un lirism timid, reflexiv, care îşi forjează verbul şi îşi coagulează forţa prin descătuşarea energiilor subconştientului în orizontul cunoaşterii, ferindu-se de clişeele suprasaturate ale paradigmelor lumii de azi.
Un strigăt în deşertul fiinţei. În al doilea volum, Domul interior, 2011, poeta îşi încredinţează confesiunea poetică unui Hermes imaginar; ea scrie în continuare un lirism timid, reflexiv, care îşi forjează verbul şi îşi coagulează forţa prin descătuşarea energiilor subconştientului în orizontul cunoaşterii, ferindu-se de clişeele suprasaturate ale paradigmelor lumii de azi. Concepute ca „trepte spre cer” ale fiinţei, poemele din primul ciclu apelează la simboluri şi momente christice (Cinci pâini şi doi peşti, Lazăr înviatul, Grădina cu măslini, Copacul lui Zaheu) pentru a-şi ilustra aspiraţiile şi rostul ca fiinţă, în poemul Monolog în Neuroland: „Nu te pot învăţa despre Dumnezeu/ e mai uşor să laşi lucrurile să te aştepte/ în tine se întâmplă totul,/ ai subiectul, ai starea/ nu tratezi subiectul, nu tratezi starea/ Vin eu bufniţa albă în curtea ta interioară/ să-ţi spun despre şuvoaiele de nelămuriri” etc. „Neurolandul” medicului este ecoul îndepărtat al unei altfel de cunoaşteri. Poezia e cunoaştere de sine dar rostul acestei cunoaşteri e uneori abandonat în favoarea semenilor: „Am grijă de oameni ca să uit de mine”. Poemul Reflexiuni de noapte obişnuită ne destăinuie ceva din modalitatea şi gesticulaţia fiinţei în căutarea libertăţii şi a realului. Reflecţiunea asupra realului conduce spre poemul notaţiei de stări şi situaţii cotidiene încifrate într-un corsaj ermetic, pe diferite motive: călătoria, dragostea, memoria, căutarea, visul, descifrarea unor simboluri, înţelegerea aproapelui. Ciclul „Din călătoriile mele” conţin poeme legate de anumite locuri încărcate de amintiri şi emoţii, de mitologii şi semne ascunse. În poemul Alice şi flacăra violetă ni se dezvăluie un moment din „proba labirintului” şi se adoptă un ton al rezistenţei şi împotrivirii fiinţei la rău şi alienare. Poeta dedică mai multe poeme iernii în tentativa de a-şi căuta „eurile multiplicate”. Înstrăinarea fiinţei, „singurătatea cuvintelor”, episodul stingher” de viaţă, … sunt momente ale verificării destinului şi a rezistenţei în faţa dorinţelor. În poemul Stări sufleteşti căutarea obsesivă a celuilalt sfârşeşte într-o abandonare de sine. Al treilea ciclu stă sub semnul somnului şi al muzicii. „Play along – sueno” conţine poeme muzicale, ritmate după o vibraţie interioară şi se numesc Sueno pianissimo, Sueno, pe coarda sol, Sueno, insomnii-impromptu, Sueno cavatina etc. Motivul dragostei revine şi aici cu o anumită pregnanţă. Sunt întâmplări desprinse din mitologia subiectivă a poetei, plămădite într-un aluat prea crud pentru a deveni o lectură confortabilă. Din Wonderland ul Alicei poeta ne trimite o odisee personală, fragmentată de de timp şi somn: „imaginile mi se scurg printre degete/ ca o acuarelă/ culorile sunt mai înţelepte decât mine/ potrivesc singure alfabetul singurătăţii/ Am venit din Wonderland nedumerită/ iepurele alb m-a scuipat/ motanul mi-a spus o poveste/ imposibil de potrivit cu lumea de-acolo,/ m-am simţit rotundă ca o pecete/ ascunsă în dicţionarul de simboluri/ să ştii că n-am descâlcit ghemul/ e prea rotund/ prea multă alchimie spirituală/ în Ţara Cuvintelor Meşteşugite/ imaginile din oglindă trec prin mine/ nu ştiu dacă vin sau dacă pleacă/ Ochiul Timpului e acelaşi/ Adorm legănată de evenimente importante/ cineva îmi măsoară ceasurile/ - Alice, abracadabra, abracadabra!” Ipostazele eului confirmă relaţii noi cu arta protestatară, cu contrastul şi dizarmonia unei lumi care are „o alcătuire imperfectă”, dar şi cu „labirintul din noi”. Domul interior e o metaforă a filtrării lirice a unei lumini „feroce”, o metaforă a protejării fiinţei într-un univers decadent. Demersul liric al Sandei Maria Deme provoacă un feed-back liric, o nevoie de a sparge barierele logicii comune şi de a reconfigura imaginarul copilăriei.» (Gheorghe Mocuţa)
CĂRŢI PUBLICATE:
Am strigat după mine, [poeme] Editura Mirador, Arad, 2009;
Domul interior, [poezii] Editura Mirador, Arad, 2011;
Ochiul magic, [poezii] Editura Mirador, Arad, 2014;
ANTOLOGII:
Seara acestui morb antologie de poezie semnată de Monica Rodica Iacob, Anna Kaliankova, Sanda Maria Deme, Lucia Cuciureanu, Ramona Băluțescu, , în ideea și selecția Ramonei Băluțescu, Editura Eurostampa, 2020
REFERINŢE CRITICE:
În periodice: Lucia Cuciureanu, Femeia din oglindă , „Familia”, XLVII, nr. 1 (542), ianuarie 2011, p. 27; Ada D. Cruceanu, Neuroland. Un ţinut poetic , „Cafeneaua literară”, VIII, nr. 3 (98), martie 2011, p. 11, Gheorghe Mocuţa, Strigătul din deşertul fiinţei , „Poesis”, XXIII, nr. 1-3 (252-254)/ 2012, p. 29.
APRECIERI CRITICE:
„Cu siguranţă, eul liric care îşi caută identitatea în poemele pe care le scrie Sanda Maria Deme este poeta însăşi. Ea scrie o poezie confesivă în care motivul central e şi aici obiectul spectral. Oglinda, „mecanism semiotic” (Umberto Eco), simbol al cunoaşterii şi punct de plecare al dedublării: „Simt că mă prăbuşesc în mine/ în oglinzi paralele asimetrice,/ prea multe realităţi/ a mea, a ta, a noastră/ mă cuprind uneori/ în cămaşa neagră a gândului”. Sentiment atât de caracteristic poeziei moderne. Oglinda e aici principiu al feminităţii şi al nopţii: „până la ziuă mai sunt o mie de ani/ şi până la mine mai sunt o mie de nopţi”. Fiinţa îşi pierde certitudinile, se înstrăinează. Aude un Zvon, intră în panică, apare Frica, e cuprinsă de Melancolie, se refugiază în amintire, în memorie. Stările sufleteşti, tulburătoare, sunt transmise cu majusculă, devenind astfel trăiri esenţiale ale eului debusolat, plecat în căutarea adevărului, a sensului adânc al existenţei. Această căutare pe cont propriu, dincolo de rutina zilei, se face pe tărâmul visării, al libertăţii de gândire, vis saturat de impresii vitale, încărcat de toate sensurile realului. Fiinţa agresată de realitate evadează astfel într-un timp închis în poezie, în care orice e posibil: „Azi mă prefac în lacrimă/ aş putea să învăţ să mor/ ridic pleoapele încet cu efort/ şi tot încet cu efort cuvintele”. în liniştea nopţii, cu preţul singurătăţii, are loc revelaţia Aşa se naşte poeta care vede nevăzutele şi aude neauzitele: „Sunt doar eu, conturul unei stele pierdute/ fragilă şi blândă/Văd după atâtea veacuri/ tremurul ei/ când cade o piatră în apă/ să legene depărtate maluri.” Ea va trimite mesaje din „Neuroland”, din ţinutul lăuntric al trăirilor. Nelinişte şi îndoială: „Oare nu timpul ne trăieşte pe noi?/ Cine cui se dăruieşte?” Senzaţii transmise stilistic prin repetate interogaţii retorice care, alteori, exprimă simţământul frustrant al necunoscutului, al inexplicabilului: „Te-ai întrebat/ de ce/ frunza lipită de călcâiul meu/ e luminată de/ un licurici?”” (Lucia Cuciureanu, Femeia din oglindă, revista „Familia”, nr. 1 (542), ianuarie 2011)
„Narcisiac (oglinda, zăpada, apa ulcioarelor), aşa cum se şi cuvine, discursul poetic semnat de Sanda Maria Deme are în acest „ţinut” un sistem de semne eterogen şi permisibil poate prin chiar premisele conotaţiilor acordate de cititor „toponimului”, poetei revenindu-i „obligaţia” de a desemna doar anume semne, doar anume relaţii între acestea ori ale acestora cu semnele din afara „ţinutului” astfel încît teritoriul decupat să-i poarte, distinct, semnătura, să devină proprietatea sa (poetică) indiscutabilă.” (Ada D. Cruceanu, Neuroland. Un ţinut poetic, revista „Cafeneaua literară”, nr. 3 (98), martie 2011)