Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Lia FAUR

 

Poetă. Profesor. Născută la 14 aprilie 1970, în Săvârşin, vatră regală, jud. Arad. Studii: Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, licenţiată în filologie (română-franceză). Activitatea: învăţătoare la Roşia-Nouă, jud. Arad (1990-2006) şi Arad (2006-2008), profesor de limba română – Arad (2008-2013), lector dr. la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, 2008-; redactor la revista de cultură „Arca” din Arad (2012-). Debut cu volumul de poezie Exerciţiu de striptease, Editura Mirador, Arad, 2002. Premii literare: Premiul de debut al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Exerciţiu de striptease (2002); Premiul Cenaclului USR „Lucian Blaga” Arad (2009) pentru volumul de versuri Piele de împrumut, Editura Vinea, Bucureşti, 2009. Este partenera de dialog a lui Alex Ştefănescu în volumul Cum e să fii femeie, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2012. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2012). A publicat poezie în revistele: „Tribuna”, „Vatra”, „Orizont”, „Europa” – Belgrad, „Arca”.

Cartea de debut a Liei Faur (Exerciţiu de striptease, 2002) începe cu sfârşitul (poemul The End), un sfârşit al conformismului, al acceptării convenţionale, al stării de aşteptare pe care, hotărâtă, îl transformă într-un nou început, al nihilismului şi revoltei împotriva propriei condiţii: „desculţă şi cu bocanci/ viaţa/ o văd cum trece pe stradă/ arogantă şi prefăcută/ ridic poalele-n cap şi stau la colţ/ cu piciorul rezemat de perete”. Aerul de răzvrătire şi uşor teribilism străbate şi alte poeme în care ea ia atitudine faţă de prejudecăţi, constrângeri şi mentalităţi cu privire la tânăra generaţie, la adolescenta care a fost, la femeia care este (Missive avant le suicide, Moulin Rouge). Îi repugnă clişeele societăţii de consum şi afirmă răspicat că „starea de fapt e un rahat în mijlocul/ naturii”. Ipostaza impudorii o prinde până la un punct, apoi se dedublează sau studiază condiţia sexului slab şi frumos din prisma altor destine exprimându-şi oarecum solidaritatea faţă de generaţia în bocanci. De altfel Săvârşinul natal unde poeta a fost învăţătoare, un fel de centru al marginilor, începe să-şi recapete culoarea de altădată prin prezenţa animatoare a familiei regale la castelul din zonă şi prin organizarea anuală a Festivalului de literatură „Dorel Sibii”. Tot aici, învăţătorul Iosif Dohangie a întemeiat cu ajutorul pictorului Popa un interesant muzeu de artă şi etnografic, al văii Troaşului. Zona oferă numeroase oportunităţi culturale, tradiţionale şi turistice. Poeta e o animatoare culturală a acestor locuri pitoreşti. Ea îşi priveşte cu luciditate condiţia şi oscilează în continuarea volumului între ipostaza de răzvrătită şi aceea de iubită. Poezia ei de dragoste are consistenţă şi izvorăşte dintr-o sensibilitate înfiorată care o fac să se simtă privită „dincolo de mine de buzele mele de sâni”. Fără accese impudice ea abordează totuşi cu îndrăzneală şi originalitate intimitatea şi frumuseţea feminină, într-o vreme a transformării trupului într-un obiect de plăcere şi lux: „mi-am conturat în creion ochii nasul gura şi urechile/ fruntea gâtul şi braţele picioarele degetele şi gândul/ totul contur de creion” (contur de contur). Alteori este tentată de ipostaza, iarăşi îndrăzneaţă, de „iubita lui Eminescu”, cu tot ce presupune vraja unor versuri pe care le citează,şi experienţa iubirii adolescentine, pure, şi a dorului. Poemul Exerciţiu de striptease, exprimă varianta „protest” a condiţiei femeii faţă de transformarea ei în obiect şi fetiş: „deseară e numărul ei/ se dezbracă pentru cei mulţi şi goi/ va fi sexi organic de sexi/ e bombă şi place/ vine aproape şi pipăie aerul/ oricine o vrea şi tu incită gândul imaginaţiei/ muzica o pătrunde din cap până-n picioare/ şi-o mişcă pe toţi îi mişcă scaunul e tare/ se dezbracă de haine de piele/ miroase a sânge în nările lor/ o vor sigur o vor ca pe o carte bună/ ca pe o gumă de mestecat sau ca pe o femeie/ e rândul ei la bară îşi potriveşte mimica/ asta ştie să o facă cel mai bine/ la sfârşitul numărului seamănă cu un clown/ din cauza rimelului” În rest poezia Liei Faur se naşte destul de firesc din imaginile regăsite ale copilăriei, din vecinătatea câmpurilor de linişte, din pietate şi impietate, din incursiuni onirice sau inserţii de real, dintr-un ţipăt rănit, din iarbă şi vânt, din muzică, emoţie şi stări. Am parafrazat, evident, câteva titluri de poeme pentru că poeta are ştiinţa şi răbdarea de a-şi nuanţa trăirile, de a le sublima într-o zonă a purităţii şi senzualităţii, uneori a purităţii rănite: „pentru tine doar amanta nopţii cu trupul gol/ teama realităţii… ţi-aş spune dacă-aş fi eu/ câteodată ochii ustură din cauza privirii/ o pasăre ţipă în noapte ca şi când ar muri un om/ nu mă atinge/ nu mă atinge acum/ femei goale mărşăluiesc/ desculţe pe cioburi de sticlă/ sunt strigătul/ ce minunate sunt/sunt strigătul/ caldă nici nu exist sub tine despletită goală udă” (ţipăt rănit). Există şi multe latenţe în această poezie a începutului, ferită de patetism şi savanterii; e o poezie izvorâtă din necesitatea de a comunica şi de a magnetiza, de a tenta şi a interzice, de a rezista unor capricii şi de a rămâne totuşi feminină. Ora pisicii exprimă tocmai această disponibilitate „felină” a femeii-poet, o disponibilitate de a explora, cu destulă prospeţime, căile bătătorite de alţii. Piele de împrumut, 2009, al doilea volum al Liei Faur continuă exerciţiile de striptease, literal şi în toate sensurile. Dar mai ales într-un sens profund, exprimat în registru grav. Cartea este construită atent, din trei părţi, în discontinuitatea tonului, de o naivitate gravă. Jurnalul e fragmentat în poeme în proză, fără titlu, care fixează câteva din întâmplările şi imaginile memorabile ale copilăriei şi tinereţii. Poeta încearcă să-şi confecţioneze un discurs al fiinţei interioare şi acest volum se apropie de poezia Simonei Popescu. Pe de altă parte încărcătura biografică şi prozaismul o apropie de generaţia două mii. Abordând destul de târziu revolta adolescentină, aşa cum s-a văzut în primul volum, poeta scrie acum un jurnal în stilul „alb” (cum remarcă poetul Şerban Foarţă) dezvăluind cu impudoare un adevărat evantai al semnelor feminităţii. Re-scriind viaţa, ea atinge cotele unei intensităţi maxime a senzualităţii şi intimităţii, dincolo de întâmplări, dincolo de prejudecăţi, dincolo de propria piele. Poezia ei renaşte într-un trup nou după lepădarea pielii de şarpe; e un lirism al suferinţei şi frustrării, al orgoliului şi maternităţii. Jurnalul e alcătuit din „poveşti” şi „realităţi”, – „orice asemănare cu o altă copilărie e pur întâmplătoare, cele scrise s-au petrecut demult în realitatea uneia”-, din mici nuclee epice, naraţiuni ale schizofreniei feminine, ale obsesiilor şi reveriilor în jurul propriului corp, de un realism crud şi naiv care păstrează legătura cu fiinţa fără corp a celei care scrie. Scrierea ei subtilă şi imaginară păstrează ceva din condiţia feminităţii; a scrie înseamnă a (re)naşte, a (se) naşte din nou. Viaţa nu e decât o proiectare a vieţii placentare, iar scriitura e o provocare, ca şi naşterea. Ca şi la poeta Angela Marinescu, drumul spre fiinţă e presărat cu explorări ale trupului şi autoscopii atente, minuţioase ce ţintesc până la urmă, în spiritul autenticismului (pe care iarăşi îl remarca Şerban Foarţă) obţinerea unei hărţi anatomice sufleteşti. Re-vizionăm jupuirea şi lecţia de anatomie a trupului. Ştiinţa disecării, a obţinerii ecorşeului a putut-o deprinde de la realişti şi de la Adrian Oţoiu, din romanul Coaja lucrurilor sau dansând cu Jupuita. Nu sunt excluse nici lecturile din douămiişti deşi poeta încearcă din răsputeri să-şi bătătorească o cărare proprie. Înţelegerea misterului vieţii prin grila trupului şi a intimităţii asumate naşte mici iluminări spontane: „mă obsedează carnea trupului meu şi nu/ doar atât mă oboseşte şi îmi încurcă lucrurile./ desprind în fiecare zi câte o fâşie de piele. mă/ ustură. observ carnea vie tânără încă şi/ sângerândă. e pur şi simplu carne ce-a fost/ atinsă de tine. e pur şi simplu carne! voi fi o/ fiinţă ce va umbla scalpată interesantă de/ neatins. cu adevărat carne! pune mâna nu te/ sfii sunt eu! carnea a înghiţit tot ce ar mai fi/ fost de iubit. atinge-mă cu vârful degetelor/ tale desfoliate! (…)” Jurnalul intim simulează în continuare transa unei mărturisiri atroce: „ucid tot ce-şi stă în cale” spune ea la un moment dat asumându-şi rolul de Circe. Dar şi experienţa primei iubiri sau a amorului în general. Partea a doua a volumului, „Iubiri şi suferinţe” sugerează trauma amorului, lungul drum al supliciului feminin şi popasurile sale. Prin dezgolire şi striptease gândirea pătrunde în sfera intimităţii. Spre deosebire de experienţa obişnuită, intimitatea e o stare de criză a eului, la nivelul inconştientului, al viselor, al naturii impulsionale. Poeta recuperează această intimitate şi o pune în propria operă. Jurnalul distinge o viziune senzorială şi una a ficţiunii inspirate de propriile lecturi, de la Camil Petrescu şi Gide, la Simona Popescu şi Cărtărescu. Un nemăsurat orgoliu o obligă să nu-şi cenzureze intimitatea şi aventurile eului; limita unui astfel de demers depinde de imaginaţie şi de dorinţa celuilalt, fie el cititorul. Mai e apoi înţelegerea propriei condiţii, jocul, nebunia, supunerea şi revolta. Ea porneşte de la redescoperirea de sine prin celălalt şi ajunge chiar la condiţia universală a feminităţii.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Exerciţiu de striptease, Editura Mirador, Arad, 2002;

Piele de împrumut, Editura Vinea, Bucureşti, 2009;

Eşichier, Şerban Foarţă & Lia Faur, Editura Brumar, Timişoara, 2012;

Poeme pentru fluturi bolnavi, Editura Brumar, 2013.

 

Prezentă în antologiile:

Deranj, Editura Nigredo, Arad, 2011;

alţii, Editura Brumar, Timişoara, 2012; (coord.)

 

REFERINŢE CRITICE:

în reviste:

Ioana Pârvulescu, Piele de împrumut, Lia Faur, România literară”, XLI, nr. 1, 2010.

Şerban Foarţă, Vicisitudinile unei „Piei de împrumut” şi ale cărnii subiacente, „Orizont”, 2010; Vasile Dan, Piele de împrumut, „Arca”, Nr. 1-2-3 / 2010; Emanuela Ilie, Lia Faur, Piele de împrumut,Poezia” / Anul XV, nr. 4 (54) / 2010; Gheorghe Grigurcu, Între vârste, „Acolada”, Iunie 2011 (anul V) nr. 6 (44); Gheorghe Mocuţa, Lia Faur: de la striptease la lepădarea de piele, Monitorul Cultural, Arad, mai 2011; Lavinia Ioanoaia, Rafinament avant toute chose..., „Arca”, Anul XXIII, Nr. 7-8-9 (268,289,270) 2012

 

APRECIERI CRITICE:

„Ipostazele aventurii eului în lumile paralele pe care le vizitează, se derulează pe o axă de identificare „între limita inocenţei şi cea a perversităţii”, scrie poeta. Discursul Liei Faur emană sinceritate, generozitate, senzualitate şi graţie. El oferă spectacolul unei intimităţi împărtăşite şi dezvăluite în toată splendoare lui, într-un lung şir de mărturisiri mijlocite de jurnalul intim şi de romanele intimităţii. Arma ei secretă e chiar feminitatea recuperată şi şi verbul delicat, fragilitatea fiinţei şi instinctul voyeurist: „despre trup voi vorbi ca şi cum aş tăcea.” (Gheorghe Mocuţa, Lia Faur: de la striptease la lepădarea de piele)

„Versul o situează pe Lia Faur pe o axă care merge de la inocenţa maximă la perversitatea maximă (ca să-i preiau o metaforă, p. 50), dar nu la capătul liniei „spre stânga”, cum afirmă, ci mai degrabă în auritul punct din mijlocul axei, de unde, în explorările ei poetice alunecă ba într-o parte, spre ideal, ba în cealaltă, spre vagabondaj sentimental. Exerciţiile de nesupunere ale Liei Faur eşuează în blândeţe, înţelegere, acceptare a lumii aşa cum este. Poezia ei, în schimb, izbuteşte. De ce? Pentru că aduce un ton de luciditate lipsită de cruzime, luciditate care, prin această particularitate, e nouă şi poetică. Fiindcă noi, ceilalţi, ne-am obişnuit să credem că luciditatea şi cruzimea se implică obligatoriu.” (Ioana Pârvulescu, Piele de împrumut, Lia Faur, România literară” / Anul XLI, nr. 1, 2010)

„Versul (sau, mai curând, versetul) Liei Faur (cf. Piele de împrumut, Editura Vinea, 2009), în principiu liric, adică egotist, nu exclude un anume prozaism, fiind ancorat în realitatea cea mai vie, – care, adesea, e o „carne vie”. O „carne” fără, dacă vreţi, „împieliţare”, fără, adică, ambalaj (epi)dermatic, fără învelişul unei piei, – a uneia, măcar, „de împrumut”. Când, însă, carnea se preschimbă-n carte, nu doar coperta-i, care, uneori, e chiar din piele (de Córdoba sau de Damasc), are puterea să-i proteguie, învăluind-o, vulnerabilitatea excesivă. (Continuând metafora aceasta, aş spune că tot o piele este şi fila cărţii, – bidimensională ca şi scoarţa-i, şi descuamabilă adesea.) Dar propriu-zisa „piele de împrumut” rămâne scrisul, care „îndepărtează” de la sine – ca, după Hegel, lacrima – durerea. O „îndepărtează” fără s-o alieneze, obiectivând-o, numai, şi chiar exagerând-o cu, cel puţin, un ton, un semiton, un sfert de ton ş.a.m.d.; şi, astfel, făcând-o mult mai expresivă, potenţându-i expresivitatea în felul unei măşti din teatrul antic. Or, masca e o altă piele, – un mulaj al unui obraz (fictiv sau nu) care devine obrăzar! O piele, evident, „de împrumut”…” (Şerban Foarţă, Vicisitudinile unei „Piei de împrumut” şi ale cărnii subiacente, „Orizont”, 2010)

„Lia Faur este o inteligentă şi sensibilă Alice în ţara minunilor lui Foarţă. Ea face mutări pentru a interoga subtilităţile unei personalităţi ale culturii române. Şi îi reuşeşte din plin. Cartea este impregnată de stilul ludic, poetizant, pictural şi muzical, rafinat estetic, cultivat şi livresc al lui Şerban Foarţă, stil care pluteşte seducător, ca o dantelă imponderabilă peste orice subiect. Întrebat, de exemplu, de interlocutoarea sa ce flori ar alege pentru o pălărie de Regină, poetul răspunde: „Floarea ce i se cuvine: «a Reginei» (ajunsă în exclusivitate, când regii erau puşi la colţ, floare-de-colţ (greu accesibilă, altminteri); aspectul ei fiind vag pâslos, ar fi, prin excelenţă, fetrul optim. Apoi, pentru ceremonii de orice fel, aş alege crinii, dragă Lia, – fie heraldici, ca în herbul Franciei, fie naturali pentru aceia care tivesc, într-un poem de Macedonski, o insulă (a şerpilor şi a lui Ahile!): Ostrovul alb, alias Lewki: «Crini regali, jur-împrejur». Iar dacă nu ca bor al pălăriei, întreţesuţi, atunci, în pletele Reginei, ca într-o pânză prerafaelită, – imagine, azi, cam desuetă (dacă nu chiar frizând un soi de kitsch); având, cu toate acestea, avantajul că, printr-un mic hazard lingvistic, cuvântul crin aduce cu acela desemnând, în limba franţuzească, «pletele», «coama» sau «panaşul», – la crinière!” (pp. 14-15). Spre deosebire de o altă carte, scrisă cu Alex Ştefănescu (Cum e să fii femeie), în acest dialog Lia Faur nu se pune foarte mult în evidenţă (cu o singură excepţie, în finalul textului, când joacă singură şah). Este atrasă şi, cu voluptate, se (lasă) dusă în Aestetica, un tărâm fără graniţe pentru interlocutorul ei. De la un cuvânt precum flori, acesta o poartă spre fiori şi ea, „jucând cu negrele”, se lasă provocată şi rememorează episoade colorate şi parfumate din copilărie. Rolul pe care şi-l asumă coautoarea este acela de a prilejui, prin curiozităţi plasate strategic, o desfăşurare sintactică şi stilistică, în stil propriu, a lui Şerban Foarţă, care porneşte de la sine şi se întoarce la sine.” (Lavinia Ioanoaia, Rafinament avant toute chose..., „Arca”, Anul XXIII, Nr. 7-8-9 (268, 289, 270) 2012)