Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

I. FUNERIU

 

Critic literar, stilistician, lingvist, profesor universitar. S-a născut în oraşul Pâncota, judeţul Arad, la 4 aprilie 1946, din părinţi ţărani. Studii: Şcoala generală şi Liceul teoretic le-a absolvit (în 1960 şi, respectiv, în 1964) în localitatea natală. În 1964, a fost admis la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara. În timpul studiilor universitare a făcut primele tentative de cercetare lingvistică, participând la sesiuni de comunicări ştiinţifice ale cercurilor studenţeşti (domeniile dialectologie şi stilistică). Între anii 1966 şi 1968 a condus Cercul de istoria limbii şi dialectologie al facultăţii. Activitatea: la încheierea studiilor universitare, a fost repartizat, ca profesor de limba şi literatura română, la Şcoala Generală din comuna Birchiş, judeţul Arad, unde a rămas doi ani (septembrie 1969 – iunie 1971). Din 1971, lucrează ca filolog la Sectorul de Lingvistică al Academiei Române (filiala Timişoara) unde a lucrat la teme de cercetare axate îndeosebi pe chestiuni de stilistică, versificaţie şi textologie. În 1978 a susţinut doctoratul cu subiectul: Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică. În 1980 a apărut la Editura Facla din Timişoara cartea cu titlu omonim; aceasta a fost bine primită de specialişti, fiind onorată de recenzii favorabile şi citată de nume prestigioase din cultura română precum: Alexandru Graur, Gheorghe Ivănescu, Nicolae Manolescu, Doina Uricariu, Florica Dimitrescu, Mihai Dinu, Adrian Voica, Ion Calotă ş.a. O comisie formată din nume prestigioase ale literelor româneşti (Şerban Cioculescu, Laurenţiu Ulici şi alţii) a acordat, în 1981, acestei cărţi premiul Naţional de critică literară pentru anul precedent (1980). Cercetător ştiinţific din 1981. Activitatea în învăţământul superior. Între anii 1984 şi 1987, a ocupat catedra de Limba şi literatura română la Institutul de Română al Universităţii de Ştiinţe Umaniste (Université des Sciences Humaines) din Strasbourg unde a predat un curs practic de limba română ca limbă străină şi un curs de civilizaţie română. La tipografia acestei universităţi, a publicat lucrarea: Cours de langue et civilisation roumaines, care s-a bucurat de o bună audienţă în rândurile studenţilor şi ale profesorilor francezi. A avut contacte ştiinţifice importante cu mari lingvişti francezi şi români din diaspora (Octave Nandris, Georges Straka, Eugen Coşeriu, Cicerone Poghirc, Alexandru Niculescu şi mulţi alţii). Jean Nouzille i-a fost student. A publicat mai multe lucrări de istorie pe teme româneşti şi a descoperit, la Soultzmat, în Alsacia) un cimitir al soldaţilor români masacraţi de germani pe teritoriu francez (pe atunci teritoriu german), în timpul primului război mondial. În anul 1986, a participat la Congresul Internaţional de Lingvistică Romanică de la Trier, Germania, cu o comunicare având ca subiect analiza traducerilor în limba franceză a textelor eminesciene. După anul 1989, beneficiind parţial de unele „revizuiri” ale activităţii sale ştiinţifice, a fost avansat, succesiv, pe bază de concurs, cercetător ştiinţific principal III (1990) şi apoi cercetător ştiinţific principal II (1993). În 1994, a început să predea cursuri la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii Tibiscus, Timişoara. În 1995 a devenit lector titular la Facultatea de Litere Istorie şi Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara, iar în 1997 a fost promovat conferenţiar. În 15 iunie 1999 s-a transferat la Universitatea Tibiscus, unde a fost numit în funcţia de secretar ştiinţific pe Universitate (cancelar). În 2005 s-a transferat la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad unde actualmente este titularul cursului de istoria literaturii române. În anul 2002 a devenit expert evaluator CNCSIS, iar din anul 2006 expert ARACIS. În 2004 a primit de la preşedintele României Ordinul „Meritul pentru învăţământ” în grad de cavaler. Activitatea publicistică. În cei peste 30 de ani de la absolvirea facultăţii a susţinut nenumărate comunicări ştiinţifice în ţară şi peste hotare, a scris note, recenzii, articole, studii şi cărţi pe teme filologice. Colaborează la revistele filologice şi de cultură: „Studii şi cercetări lingvistice”, „Limba română”, „Limbă şi literatură”, „Limbă şi literatură pentru elevi”, „Orizont”, „Orient Latin”, „Scripturele Române”. Între anii 1988 şi 1992 a fost redactor şef al revistei CCS („Caietul Cercului de studii”). Încă din anul 1971, a colaborat cu emisiuni pe teme lingvistice şi literare, la postul de radio Timişoara. Această activitate a fost întreruptă forţat, odată cu desfiinţarea acestui post, în anii îngheţului ideologic. De la reînfiinţarea Studioului de Radio Timişoara (1990), a susţinut, fără întrerupere, o emisiune bilunară de limbă şi cultură până în anul 2005; a mai colaborat la Radio România Cultural şi la Televiziunea Română programul 1, prezentând emisiuni de acelaşi profil. În decursul anului 1997, a deţinut o rubrică săptămânală de sociolingvistică: ACCENTE, în suplimentul cultural „Paralela 45” al cotidianului local „Renaşterea bănăţeană”.

 

CĂRŢI PUBLICATE ŞI REFERINŢE CRITICE:

I. Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică, Editura Facla, Timişoara, 1980

1. Al. Graur, Poetică lingvistică, în „România Literară”, XIII, nr. 16, 17 aprilie 1980.

2. G. I. Tohăneanu, O apariţie remarcabilă în filologia românească, în „România liberă”, 11033, 18 aprilie 1980.

3. Olimpia Berca, Versificaţia românească, „Orizont”, 31, nr. 14, 1980.

4. Doina Uricariu, Versificaţia românească, „Luceafărul”, 23, nr. 15, 1980, p. 6.

5. Crişu Dascălu, Versificaţia românească, „Drapelul roşu”, 10977, 1980, p. 3.

6. N. Ţ., Versificaţia românească, „Cronica” [Iaşi], nr. 14, 4 aprilie 1980, p. 7.

8. Florica Dimitrescu, Exegeze universitare de poetică, „Forum” XXIII, nr. 7–8, 1981.

9. Dumitru Vlăduţ, Versificaţia românească, CL, I, aprilie 1981.

10. Istrătescu Nicolae, Rythmologie poétique générative. Critique de quelques théories concernant le rythme poétique, AUC, nr. 1, 1982, p. 47–69.

11. Turós Endre, I. Funeriu, Versificaţia românească, Mürvelödes, 35, nr. 8, 1982, p. 42–43.

12. G. Ivănescu, Versificaţia românească, AUI, 1984, p.249–260.

II. Al. Macedonski. Hermeneutica editării, TUT, 1992 şi apoi (revăzută şi adăugită), Editura Amarcord, Timişoara 1995

1. Daniel Vighi, Filologie profilactică, „Orizont”, 24 iunie 1993.

2. Petru Livius Bercea, Implicaţiile actului editorial, „Meridianul Timişoara”, nr. 5–6, 1993, p. 3.

3. Adrian Voica, Hermeneutica editării, în RITL, XLI, nr. 3–4, 1993, p. 415–418.

4. Gh. Chivu, Al. Macedonski. Hermeneutica editării, în LR nr. 3/1993, p. 232–233.

5. Alexandru Ruja, Cronica literară, „Renaşterea bănăţeană”, 25 septembrie, 1995.

6. Gheorghe Jurma, Al. Macedonski şi hermeneutica editării, în „Semenicul” serie nouă, nr. 1, noiembrie 1995.

7. Petru M. Haş, Un ascet al lecturii, „Adevărul”, Arad, decembrie 1995.

8. DanSilviu Boerescu, Al. Macedonski, Hermeneutica editării, „Luceafărul” 5/1996.

9. Dumitru Vlăduţ, Cea dintâi lucrare de textologie aplicată din cultura română, „Orient latin”, februarie 1996.

10. Marcel Tolcea, Herrmeneutica, fraumeneutica, „Orizont”, aprilie 1996.

11. Nicolae Savin, Metodă şi demonstraţie, „Vatra”, ianuarie 1996.

12. Iulian Negrilă, I. Funeriu, Al. Macedonski – Hermeneutica editării, „Arca”, nr. 10–11–12, 1996, p. 93–94.

13. Tinu Pârvulescu, Un toast alternativei, „Realitatea bănăţeană” (supl. literar), 3 septembrie 1995, p.

III. Editorialişti români

1. Sorin Tomuţa, Dincolo de litera cursului, „Orizont”, nr. 10, 1996, p. 4.

2 Ion Marin Almăjan, [I. Funeriu] Editorialişti români, „Renaşterea bănăţeană”, 31 mai 1996, p. 4.

IV. Eseuri lingvistice antitotalitare

1. Liviu Ţeghiu, Terapie morală prin lingvistică, „Paralela 45”, 5 ianuarie 1999, p.1.

2. Robert Şerban, Eseuri lingvistice antitotalitare, „Agenda zilei”, 3 septembrie 1998, p. 9.

3. Călin Chincea, Ionel Funeriu, şcoala timişoreană de lingvistică şi limba de lemn, „Semenicul” (serie nouă), nr. 3–4/1999, p. 33–34.

V. Principii şi norme de tehnoredactare computerizată

1. Lizica Mihuţ, O carte de care avem cu toţii nevoie, „Adevărul” (de Arad), 9 decembrie 1998, p. 9.

 

APRECIERI CRITICE:

extrase (din comentarii şi recenzii)

I. Versificaţia românească, Editura Facla, 1980

Al. Graur: „[Această carte] priveşte, după cum se vede [din titlu, n.n.] şi literatura şi lingvistica. Se examinează elementele versului, adică ritmul, rima etc., ţinânduse seamă de principiile admise de studiul limbii. Lucrarea este la fel de interesantă pentru lingvişti şi pentru critici literari. [...] Mi se pare foarte interesantă şi constatarea că se produc abateri de la norma ritmică: uneori ritmul nu se bazează numai pe accentul principal al cuvântului, ci şi pe unul secundar, care, în anumite împrejurări, poate fi singurul folosit. Cred că numai din aceste câteva note se poate vedea cât de interesantă este cartea pe care am prezentat-o”.

G. Ivănescu: Prin ceea ce i-am recunoscut autorului – fie şi numai ideea că limba română prin structura ei accentuală permite numai cinci ritmuri poetice – lucrarea se dovedeşte a fi una din cele mai interesante din câte s-au scris asupra versificaţiei române.

G.I. Tohăneanu: „Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică este, cred, o contribuţie cu totul remarcabilă într-un domeniu dificil, chemată să constituie punct de plecare şi de continuă referinţă pentru toate cercetările similare care vor urma. Lucrarea în discuţie va însemna, pentru filologia românească, un câştig durabil. Ea va interesa în cel mai înalt grad pe toţi iubitorii de poezie, pe toţi cărturarii preocupaţi de creaţia poetică şi va fi de mare utilitate în procesul de învăţământ. O carte rezistentă, care nu va «îmbătrâni» curând. Dincolo de meritele ei teoretice, lucrarea prezintă un deosebit interes de ordin practic. Ea spulberă «dintrun condei» toate prejudecăţile mecaniciste legate de metronomia cadenţelor, anulează prăpastia dintre vers şi realitatea lingvistică, creează premisele unor interpretări inedite în domeniul abordat, motivează, indirect, studiul aprofundat al versificaţiei în şcoală, în sfârşit propune, ba chiar impune o nouă modalitate de lectură a versului.”

Olimpia Berca: „Sfera largă de preocupări [...], precizia şi fineţea disocierilor, expunerea fluentă şi convingătoare fac din Versificaţia românească o importantă carte de referinţă, o contribuţie substanţială la configuraţia cercetărilor de stilistică românească.”

Doina Uricariu: „Nume afirmat deja în «cercul» lingvistic de la Timişoara, cunoscut pentru contribuţiile lui remarcabile în cercetarea limbajului poetic, I. Funeriu a publicat o valoroasă lucrare despre versificaţia românească. […] Cartea sa e polemică fără a fi teribilistă. Impresionează seriozitatea, sobrietatea afirmaţiilor. Notele dezvoltă acest comentariu defetişizat. Împreună cu studiul propriu-zis ele informează formând ochiul lectorului de poezie fără pedanterie şi false piruete, mereu la obiect, aducând completări sau marcânduşi dezacordul cu o serie de opinii în vogă, precum aceea a profesorului Solomon Marcus despre absenţa sinonimiei în poezie. [...] Nici un profesor de liceu nu mai poate vorbi despre versificaţia românească dacă nu cunoaşte această carte, decât cu riscul de a deforma poezia română.”

Florica Dimitrescu: „În încheiere dorim să subliniem că volumul lui I. Funeriu ar trebui recomandat în facultăţile cu profil filologic şi în liceele noastre; într-adevăr, dacă unele lucrări de lingvistică şi de stilistică rămân exclusiv la nivelul teoretic, o calitate deloc neglijabilă a celei de faţă o constituie împrejurarea că acordă atenţie unor teze de versificaţie cuprinse în manualele şcolare. Concluzia cărţii lui I. Funeriu este că prozodia trebuie nu numai să fie cunoscută cât mai bine, ci şi să devină un criteriu sine qua non în editarea textului poetic; aderăm întru totul la ideea exprimată, făcând apel în acest sens la redacţiile de poezie ale editurilor noastre”.

Dumitru Vlăduţ: „Cercetătorul timişorean fructifică achiziţii valoroase de până acum în domeniu, trecându-le prin filtrul interpretativ personal, rectifică argumentat, pe un ton de aleasă urbanitate, opinii eronate, aşa încât se poate afirma cu deplin temei că lucrarea sa despre versificaţia noastră cultă se sprijină pe o concepţie personală”.

II. Al. Macedonski. Hermeneutica editării, Editura Amarcord, 1995

G. I. Tohăneanu:Cartea colegului şi a colaboratorului meu I. Funeriu, inspirat şi fericit intitulată Al. Macedonski. Hermeneutica editării reprezintă una din izbânzile durabile ale filologiei româneşti de acum şi de totdeauna. Unul din meritele sale de căpetenie, între multe altele, este acela că pune capăt, decisiv şi definitiv, diletantismului textologic. Subliniez, cu fermitate, că toate afirmaţiile autorului, toate obiecţiile sale însoţite de lungul şirag al amendărilor propuse se întemeiază pe verificarea şi răs-verificarea mucenicească a manuscriselor şi a ediţiilor macedonskiene, săvârşite nu numai cu o competenţă de maestru, ci şi cu o uimitoare sensibilitate, abia cenzurată, faţă de Poezie, ca întruchipare superioară a Armoniei şi a Ritmurilor lumii. În consecinţă, investigaţiile şi formulările autorului sunt întreprinse la un atare nivel de rigoare filologică, de putere de persuasiune şi de probitate ştiinţifică, încât, orice replică este descurajată şi anulată. «Asta e, n-ai ce-i face; omul are dreptate» – iată singurul răspuns posibil al «bunului simţ». «Necazul» – adaug eu – e că omul are totdeauna dreptate, ceea ce, în viaţa de toate zilele, e aproape... scandalos. O sfântă demonie l-a păscut şi l-a bântuit pe I. Funeriu, necruţătoare, aşa încât restabilirea textului macedonskian se face, nu o dată, printr-o învăluitoare tehnică a împresurării. Asigurându-şi, iniţial, o oarecare distanţă, colegul nostru se apropie pe îndelete, cu maximă precauţie, de fiecare text suspect: strânsă, pas cu pas, într-o menghină neiertătoare, eroarea este, până la urmă, constrânsă să sucombe. Cititorul încearcă o rarisimă voluptate filologică de câte ori meticuloasa (şi nemiloasa) strategie a lui I. Funeriu osândeşte, ruinează şi construieşte deopotrivă. Numai că, în cazul întreprinderii lui, toate aceste faţete slujesc, armonios şi unitar, cauza şi triumful Adevărului. Rezultă de aici, într-un anume fel, caracterul nonpolemic al lucrării: I. Funeriu nu atacă pe nimeni, el apără doar, cu brio, pe Macedonski de numeroşii săi detractori, printre care, fără voie, se rânduiesc şi editorii săi de până acum. Or, autorul Nopţilor merită cu prisosinţă un atare omagiu; las' că s-ar fi bucurat ca nealtul, să fi ştiut că se va ivi, cândva, un «ex ossibus ultor», care să-i oblojească vătămăturile şi să-l tămăduiască, fie şi postum, de o parte din obide. Cum a fost posibilă o atare performanţă, care se înfiripă şi se încheagă dincolo de faţa văzută a lucrării semnate de I. Funeriu? El a abordat textul macedonskian cu o pregătire filologică şi lingvistică exemplară, din aria căreia nu lipsea – lucru rarisim – o componentă fundamentală: cunoaşterea profundă a ştiinţei versului românesc, dublată în chip fericit de un binecuvântat har intuitiv, acela de a percepe exact şi nuanţat ritmul, măsura, eufonia precum şi abaterile, chiar infime, de la aceste pravili ale stihuirii. Văd în Al. Macedonski. Hermeneutica editării o carte de răscruce pe drumurile filologiei româneşti, un amarnic «memento» şi un categoric veto rostite la fel de ferm diletantismului infatuat în materie de textologie.

Theodor Hristea: „Recitind lucrarea integral – cu un interes mereu crescând şi cu o plăcere rar întâlnită – mi-am dat seama că domnul Funeriu are o temeinică pregătire de specialitate şi că era printre cei mai indicaţi să realizeze o carte având ca subiect numeroasele şi variatele greşeli de editare din opera poetică a lui Al. Macedonski. În Cuvântul înainte al acestei cărţi, autorul discută şi alte transcrieri greşite sau interpretări eronate, care (luate împreună cu celelalte) fac din lucrarea domnului Funeriu un adevărat «ghid» de editare ştiinţifică a operelor literare. În ceea ce mă priveşte consider că sunt multe de învăţat din această carte îndelung gândită şi elaborată, care mi se pare convingătoare în cel mai înalt grad prin metoda de editare pe care o propune şi prin sutele de erori discutate foarte pe larg şi corectate întotdeauna de o manieră ştiinţifică riguroasă şi academică.”

Şerban Foarţă: „Dincolo de perspicacitatea, fineţea analizei, erudiţia de ansamblu şi detaliu ale cercetătorului I. Funeriu, dincolo de importanţa practică a unui asemenea demers (ce prezintă garanţia editării excelente a poeziilor macedonskiene), sensul major al unei astfel de lucrări este, aşijderi, unul teoretic: Hermeneutica editării … devine, implicit, un îndreptar la îndemâna editorilor de poezie, căci maniera în care este tratat delicatul subiect transcende «faptul concret». Ţinând seama de realitatea că în ultimele decenii, la noi, activitatea editării de texte a fost pe cât de dificilă, pe atât, vai, de desconsiderată, e cazul ca, în noile condiţii româneşti, această veche, chiar străveche, preocupare filologică, indispensabilă oricărei culturi adevărate, să redemareze la parametri calitativi net superiori…, cartea domnului Funeriu fiind un bun prilej pentru acest redemaraj.”

Tinu Pârvulescu: „Probabil că meritul major al acestui recent apărut volum […] este acela de a dezvălui travaliul într-adevăr uriaş pe care îl necesită punerea în circulaţie a unei ediţii critice şi implicit faptul că, practic, un astfel de demers este inevitabil supus greşelii. I. Funeriu ne dovedeşte astfel că e o eroare să consideri o ediţie critică drept definitivă, unică şi imbatabilă, în ciuda eminentei semnături care o girează. I. Funeriu este, în domeniu, un deschizător de drum.”

Daniel Vighi: „Exigenţa reproducerii fidele prin actul editării presupune indiscutabil necesitatea unei rigori ştiinţifice care să ofere cititorului creaţia literară a autorului aşa cum acesta a dorit-o. În acest proces de ameliorare a rigorii filologice a editării, studiul lui I. Funeriu intitulat Al. Macedonski. Hermeneutica editării se dovedeşte a fi de utilitate strictă şi indiscutabilă. Lucrarea are un caracter profilactic şi este susţinută de o minuţiozitate impresionantă, rezultată dintr-o lectură aprofundată, care traversează variantele editate în confruntarea lor cu manuscrisele autorului. […] Studiul lui I. Funeriu impune o concluzie fermă: actul editării literaturii naţionale presupune, înainte de toate, rigoare filologică şi intransigenţă ştiinţifică nenegociabile.”

Gheorghe Jurma: „S-ar părea [...] că volumul ar interesa doar editorii. În realitate, cartea lui I. Funeriu este deosebit de utilă pentru poeţi şi pentru toate categoriile de cititori ai poeziei. Scrisă într-un stil elegant şi ferm, în care se recunoaşte stilisticianul, cartea aceasta este prima carte de textologie aplicată, o contribuţie majoră la istoria poeziei, a versificaţiei româneşti şi a tehnicii editării.”

Dan Silviu Boerescu: „Binevenit acest studiu polemic închinat textologiei. Comparând ediţiile Vianu şi Marino din opera lui Macedonski – spre stupefacţia lectorului! – inventariază [I.F. n.n.] vreo 1.000 (o mie) de erori în lecţiunile macedonskiene. […] Fără să incrimineze inchizitorial, I. Funeriu trage un semnal de alarmă şi invită la un plus de acribie. [...] Caragiale, obsedatul de virgulă, l-ar fi aplaudat pe I. Funeriu.”

Marcel Tolcea: „Cartea este un tratat de arheologie culturală ori, poate, unul de cuvierism prozodic, de vreme ce autorul ei descoperă şi amendează peste o mie – 1000! – de greşeli în editarea poeziei macedonskiene cu ajutorul logicii… prozodice. Întâi de toate, demersul dovedeşte curaj şi desinhibare culturală pentru că ediţiile la care se referă autorul sunt aureolate de prestigiu şi infailibilitate. Fără a se lăsa covârşit de datul canonic, cercetătorul verifică, la rându-i, manuscrisele macedonskiene, le face anamneza pe traiectul editorial şi ades propune lecţiuni noi. […] Sprijinit pe bastonul sinerezei, eliziunii, apocopei şi aferezei, I. Funeriu se uită la ediţiile Macedonski cu nişte dioptrii din sticlă de batiscaf, corectând deficienţe macro sau microorganice cu un rafinament singular. Veţi spune, desigur, iată un caz de acribie exagerată, uşor patologică. Poate că aşa aş fi gândit şi eu dacă nu aş fi savurat, alături de acribia aceasta, umorul şi autoironia abil tăinuite.”

 

Notă: Tratatul Versificaţia românească a fost citat şi comentat în următoarele lucrări:

1. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 1990.

2. Mihai Dinu, Ritm şi rimă în poezia românească, 1986.

3. Idem, „E uşor a scrie versuri”… Mic tratat de prozodie românească, 2004.

4. G. I. Tohăneanu, Eminesciene.(Eminescu şi limba română), 1989.

5. Petru Livius Bercea, Lexicul poetic arghezian, 1997.

6. Irina Petraş, Teoria literaturii. Curente literare, figuri de stil şi specii literare, metrică şi prozodie. (În acest volum, care în partea a doua este antologie, au fost selectate peste 20 de pagini din lucrarea Versificaţia românească.)

7. Adrian Voica, Repere în interpretarea prozodică, 1998.

8. Idem, Poezii cu formă fixă, 2001

9. Ion Calotă, Eminescu analizat prozodic şi comentat, 1999.

10. Maria Foarţă, Due(t)lul celor două muze, 2000.

11. Valentin Taşcu, Ritm vertical, 2001.

 

Al. Macedonski. Hermeneutica editării (1995) a fost citată în antologia: Poezia simbolistă românească (alcătuită de Rodica Zafiu) şi în ediţia Macedonski din 2003 (din păcate, aici, cu un titlu inexact: Hermeneutica poeziei…, nu Hermeneutica editării!) editată de Mircea Coloşenco, în colecţia Opere fundamentale, sub conducerea academicianului Eugen Simion. (Extras din Dicţionarul general al literaturii române, vol. III, E–K, coordonator general acad. Eugen Simion, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005.)