Ligia HOLUŢĂ
Poetă. Traducătoare. Profesoară. Librar. Pseudonimul literar al Ligiei Sălăgeanu. S-a născut la 23 octombrie 1945, la Ploieşti. Studii: a absolvit în 1963 Liceul „Moise Nicoară” din Arad şi filologia (română pură) la Universitatea din Timişoara în 1968. Activitatea: se dedică timp de mai bine de un deceniu carierei didactice. Din 1982 până în februarie 1989 este librar la librăria „Ioan Slavici” – Arad, apoi, până în 1992, instructor de carte la Centrul de Librării din Arad. După decembrie 1989 este redactor-şef al revistei „Conversaţia” din Arad (editată de Clubul Interemedia-Kinemaikon, 1990-1993), unde publică articole, interviuri, traduceri; apoi editează revista de antroposofie „Sofianum” (1993-1996), cu ajutorul Editurii Triade din Cluj, revistă în care publică numeroase eseuri, cronici, traduceri. Colaborări: înainte de 1989 a publicat poezie în „Almanahul României literare”, „Orizont”, „Aradul literar”, „Amfiteatru”, „Echinox” etc.; după aceea, în „Luceafărul” şi în „Arca” arădeană. Debut editorial: Frigul şi surâsul, 1985, volum de poezii, ilustrat în mod inspirat de Tudor Jebeleanu. Cartea a primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pentru anul 1985. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990. Apare cu un grupaj de poeme în volumul bilingv 7 poeţi români de azi – 7 poeţi britanici de azi / 7 romanian and 7 british poets of today, apărut în Colecţia Revistei Arca în colaborare cu British Council, Arad, 2000 (în selecţia şi traducerea lui Romulus Bucur).
Mărturisire: „Pe la cinci ani (prin 1950), citeam (stând pe burtă, pe canapea) din cartea cu poezii de Eminescu (păstrată de tatăl meu în mod clandestin, împreună cu alte cărţi, care ar fi trebuit să fie predate sau arse… – triste vremuri…). Îmi pot evoca şi astăzi senzaţiile de atunci, ţin minte că citeam obsesiv variantele poeziei Ochiul tău iubit … Aşa am învăţat să citesc, nici eu nu ştiu cum… Dacă „m-am născut” cu Eminescu în mână, mult mai târziu i-am descoperit pe Rilke, Ungaretti, Lorca, Bacovia, Pound, Ţvetaeva, Emily Dickinson, Seferis, Elytis, Paul Celan…… atâtea voci şi o singură Poezie… Cum şi de unde vine poezia când vine?…” „… vreau să zic, a iubi, ca şi a scrie poeme, se poate, în definitiv, oriunde, şi a trăi din asta nu se poate, în definitiv, nicăieri…” (Paur-Eerik Rummo) L.H.
Încă de la debut lirica Ligiei Holuţă e definită drept „o poezie a stărilor paradoxale de o remarcabilă fineţe a detalierii şi racordată la firele de înaltă tensiune a sugestivităţii.” (Laurenţiu Ulici, 1985) Cartea de debut Frigul şi surâsul este extrem de unitară şi cuprinde o poezie învăluită în „vibraţia gravă a tristeţii”, o poezie în care până şi râsul devine un val de răcoare iar prăpastia apare ca organ de recepţie, îngheţând pe buzele poetei un surâs rece ca o cicatrice a unei boli greu învinse. Circumspecţia exagerată duce la retragerea în sine a poemului, iar simbolul scoicii, cu calmul acelui spaţiu „aplecat uşor înăuntru asupra unui trup care-I scapă”m rămâne o emblemă a întregii poezii. Legată cu chingi solide de tradiţia modernismului, poeta devine în cele din urmă o preoteasă de rit saphic a iluziei şi singurătăţii, împotriva cărora invocă „hrana întunecatelor surâsuri”. Nu întâmplător un critic spune că poezia ei „emană un parfum select, de lemn sfânt, devitalizat şi martor activ al unei istorii miraculoase…” (Radu Călin Cristea, 1985) Ceremonia pe care ea o oficiază se desfăşoară sub impulsul unei hipnoze puternice ce vine dinspre lucruri şi în care poeta se implică total: „eu nu mai sunt”. Ea oscilează răbdător între cei doi poli ai existenţei, Straniul Frig şi Surâsul, cărora le caută un sens pur, descătuşat de convergenţe aluvionare, evitând compromisul prin acceptarea detaşată a abisului cotidian. Rostirea rece, nominală, tânjeşte treptat după verbul originar al facerii şi desfacerii sensului cu reverberaţii de cristal îndelung lustruit. Poemele, uşor biciuite, înainte de a fi lăsate în voia lor, lasă să se întrevadă, firesc, extenuarea, fisura, fragmentul. Sintaxa aglutinată, uscată şi punctuaţia fragilă întregesc imaginea acestei poezii în fărâme. Mâinile, memoria şi creierul sunt principalele motive ce îşi intersectează firul cu lirica Angelei Marinescu, consolidând prin nodurile lor un edificiu fragil dar ambiţios. Acest ediificiu riscă să devină un turn de fildeş al melancoliei dacă poeta nu ar fi lăsat deschisă „o uşiţă în creier” prin care să poată evada din când în când. Florin Bănescu a comparat inspirat elaborarea poemului cu plămădirea perlei: „Ligia Holuţă este o poetă care pare a fi trăit, până acum, în înserarea sidefie a unei scoici (tăcând, dar câte, Doamne, ascultând!). Acolo, în acel spaţiu (aparent) calm, amânând, căci mâna ştie prea mult / şi tace – învinsă / în toate poemele, a refuzat pătrunderea semnelor din afară (deşi unele tot vor reuşi să se strecoare: cu cât înaintez mai adânc în noapte / memoria începe să-mi strălucească în mici constelaţii), până ce, în sfârşit, a permis, cu un gest tandru şi graţios, unui minuscul grăunte de nisip (cuvântul!) să-şi afle loc în acelaşi alb strălucitor al aşteptării, unde ea era stăpână (însingurată), şi, de vreme ce l-a acceptat, i-a dăruit şi mantia-i de sidef, făurind în taină bobul de perlă (poemul, adică).” (Florin Bănescu, 1987) Ligia Holuţă rămâne o poetă discretă, cu o biografie şi mai discretă. Poate de aceea apariţiile ei editoriale lasă impresia consistenţei, a concentrării. Poezia ei nu face zgomot, e o poezie care respiră muzica vieţii, fragilitatea ei. E o poezie a intimitatii netulburate de spectacolul vietii şi, în acelaşi timp a unei interiorităţi în care ne introduce ritualic, „cu ochii inchişi”. Nu întâmplător al doilea ei volum, Pe deasupra norilor (2004) începe cu un titlu suav, pianissimo. Versurile au cadenţele de cristal ale clapelor. Emisiunea lirică e redusă si sugerează uşurătatea fiinţei, capacitatea ei de a se înălţa, de a pluti pe deasupra norilor. O uşurătate („uşurime”, zice poeta) pe care ea o susţine provocând limbajul, apropiindu-şi cuvintele. Pentru că poeta îşi conectează porii şi capilarele eului la drama existenţei pe care o traduce în imagini consistente, ale înălţării întrerupte de nelinişte, ale visului ameninţat de coşmar, Leviţatia ei e mereu pândită de cădere, mărturisirea de căintă. Corespondenţele folosite de poetă pentru a comunica acel crescendo/diminuendo sufletesc stau sub semnul mirajului (e titlul celui de al doilea ciclu), al acelei osmoze dintre viaţă şi vis care face posibilă descoperirea latentă a sinelui. Şi proiectarea lui în vârtejul unei lumi care îl face de nerecunoscut. Corespondenţele care pun în operă levitaţia sunt: atingerea, alunecarea, unduirea, potenţarea, plutirea, voalarea, oglindirea, zborul, dez-văluirea. Iar simbolurile aspiraţiei metafizice a trupului spre înălţimi (nu fără anumite riscuri de care poeta pare constientă, expunându-le în ultima parte a plachetei, adio) sunt şi ele frecvente: aburul, picătura, „albul lăptos al norilor”, raza, pana de porumbel, mirosul de lavandă, dar şi cristalele, apa, diamantul, rochia de crin etc. Levitaţia se revendică de la eterna curgere, e un alt fel de curgere a sinelui în albia timpului universal. Plutind deasupra lumii, poeta nu-şi poate reprima luciditatea de a delimita aparenţa de esenţă, efortul de a smulge „de pe lucruri/ aceeaşi pânză a ochilor negri”. Dar zborul, înălţarea, nu ar avea un sens atât de original fără fiorul căderii, fără spaima prăbuşirii. Vibraţia fiinţei e cu atât mai intensă cu cât zborul e mai înalt, mai departe de gol şi prăpastie. Meditatiile poetei deasupra hăului fiinţei au un sens mai voalat, mai feminin; fiinţa nu e sfâşiată, ca la Cioran, ea poate coborî în noapte, în necunoscut, configurând prin miscarea ei o scriere, o amprentă metafizică. Despre volumul Sidef (2008), criticul Petru M. Haş afirmă următoarele: „Poezia Ligiei Holuţă este din tentaţii expediţionare într-un teritoriu unde ar fi de descoperit ceva straniu, bizar, ciudat, însă atât de discret, că nu se lasă numit, un fel de pustiu al ‘cuvintelor risipite' în care şi fenomenul natural a fost obstrucţionat aşa de vizibil că abia se mai târăşte: ‘pe aici doar vântul / îşi mai târâie / coama de leu rănit' (doar vântul).
CĂRŢI PUBLICATE:
Frigul şi surâsul, Editura Litera, Bucureşti, 1985;
Pe deasupra norilor, Editura Multimedia Internaţional, Arad, 2004;
Sidef, Editura Ramira, Arad, 2008
TRADUCERI DIN LIMBA FRANCEZĂ:
- Traduce poeme de Eugène Guillevic, Djamal Amrani (publicate în „Orizont”), Philippe Jaccottet (grupaj apărut în revista „Arca”).
- În 1994 publică la Editura Sophia din Arad Omul revoltat, traducerea cărţii lui Albert Camus L'Homme revolté.
- În 2006 publică la Editura Nigredo din Arad volumul Vieţile însingurate, fragmente din cartea-poem Les Vies encloses de Georges Rodenbach, scriitor belgian de expresie franceză.
În pregătire:
- traduceri din limba germană: Cântece spirituale [ Geistliche Lieder ] de Novalis, volumul de poezii Am găsit o cărare [ Wir fanden einen Pfad ] de Christian Morgenstern, biografia poetului german Christian Morgenstern de Michael Bauer şi Margareta Morgenstern;
- volumul Myosotis, 27 de poezii de Mihai Eminescu traduse în limba franceză.
REFERINŢE CRITICE:
DSAs.v., Radu G. ŢEPOSU, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu, 1993; Al. Ruja, Parte din întreg, Editura de Vest, 1994; Gheorghe Mocuţa, Pasiuni la capătul nopţii, Editura Ideea Europeană, 2008.
APRECIERI CRITICE:
„Ligia Holuţă scrie o poezie a stărilor paradoxale de o remarcabilă fineţe a detalierii şi racordată la firele de înaltă tensiune a sugestivităţii. Notaţii fulgurante, mereu sugestive, o transparenţă care ascunde, un somnifer care trezeşte, umbre care luminează şi peste tot o concentrare de cristal a expresiei, ca vers şi ca poem deopotrivă…” (Laurenţiu Ulici, 1985)
„Ligia Holuţă este o poetă care pare a fi trăit, până acum, în înserarea sidefie a unei scoici (tăcând, dar câte, Doamne, ascultând!). Acolo, în acel spaţiu (aparent) calm, amânând, căci mâna ştie prea mult / şi tace – învinsă / în toate poemele, a refuzat pătrunderea semnelor din afară (deşi unele tot vor reuşi să se strecoare: cu cât înaintez mai adânc în noapte / memoria începe să-mi strălucească în mici constelaţii), până ce, în sfârşit, a permis, cu un gest tandru şi graţios, unui minuscul grăunte de nisip (cuvântul!) să-şi afle loc în acelaşi alb strălucitor al aşteptării, unde ea era stăpână (însingurată), şi, de vreme ce l-a acceptat, i-a dăruit şi mantia-i de sidef, făurind în taină bobul de perlă (poemul, adică).” (Florin Bănescu, 1987)
„Poezia Ligiei Holuţă emană un parfum select, de lemn sfânt, devitalizat şi martor activ al unei istorii miraculoase…” (Radu Călin Cristea, 1985)
„…pentru L.H., obiectul poetic miniatural are reflexe adânci. Mâinile sunt gratii, prăpastia – exuberantă: ‘poate că acum / prăpastia se ridică pe vârfuri' (cu ochii închişi). … Reflexivitatea zborului ‘pe deasupra norilor' este însă a unei persona proteice, una care posedă rafinamentul de a travesti spiritul în ironică senzualitate: ‘tu – mică floare purpurie / o să ne arzi buzele' (floare purpurie)…” (Petru M. Haş, 2005)
„Corespondenţele folosite de poetă pentru a comunica acel crescendo/diminuendo sufletesc stau sub semnul mirajului (e titlul celui de-al doilea ciclu), al acelei osmoze dintre viaţă şi vis care face posibilă descoperirea latentă a sinelui. Şi proiectarea lui în vârtejul unei lumi care îl face de nerecunoscut. Corespondentele care pun în operă levitaţia sunt: atingerea, alunecarea, unduirea, potenţarea, plutirea, voalarea, oglindirea, zborul, dez-văluirea. Iar simbolurile aspiraţiei metafizice a trupului spre înălţimi (nu fără anumite riscuri de care poeta pare conştientă, expunându-le în ultima parte a plachetei, adio) sunt şi ele frecvente: aburul, picătura, ‘albul lăptos al norilor', raza, pana de porumbel, mirosul de lavandă, dar şi cristalele, apa, diamantul, rochia de crin etc. Levitaţia se revendică de la eterna curgere, e un alt fel de curgere a sinelui în albia timpului universal.” (Gheorghe Mocuţa, 2005)
„Poezia Ligiei Holuţă este din tentaţii expediţionare într-un teritoriu unde ar fi de descoperit ceva straniu, bizar, ciudat, însă atât de discret, că nu se lasă numit, un fel de pustiu al ‘cuvintelor risipite' în care şi fenomenul natural a fost obstrucţionat aşa de vizibil că abia se mai târăşte: ‘pe aici doar vântul / îşi mai târâie / coama de leu rănit' (doar vântul). Atributele umane, considerate, îndeobşte, hărăzite să înnobileze în fuziunea contrariilor, în jocuri pe tema luminii, „albul întuneric” eminescian, îşi pierd eficienţa: ‘ah, da… / uneori şi un creier e prea mult” (linişte). Golul prăpastiei, ‘noaptea albă', ‘spiritul ploii', ‘tăcerea', ‘ceţuri violete' sunt repere ale iniţierii în solitudine. Galbenul scânteii bacoviene şi violetul aceluiaşi amurg provoacă rătăciri hamletiene: ‘şi tu/ umbră rătăcitoare / cu buzunarul plin de fum', unde s-ar putea întâmpla aşa ceva decât în draga de Europă (e toamnă în Europa)?” (Petru M. Haş, 2009)