Monica-Rodica IACOB
Poetă. Pseudonim al Rodicăi Monica Weichelt. S-a născut la 11 ianuarie 1956, în Arad. Studii: şcoala în oraşul natal; studii economice şi de drept administrativ. Debut în revista literară „Familia” din Oradea cu poezia Horea în 1983 (și Ziarul „Flacăra Roșie” 1979). Debut editorial cu volumul Alpha'87, la Editura Dacia din Cluj. Colaborează la reviste literare: „Luceafărul”, „Steaua”, „Orizont”, „România literară”, „Vatra”, „Familia”, „Poesis”, „Arca”, „Ramuri” etc. A primit premii ale Uniunii Scriitorilor, filiala Arad: în 2007 pentru vol. Acvariul cu păsări editura Mirador Arad; în 2011 pentru vol. Mireasa colorată, editura Mirador Arad; în 2016 i se acordă premiul Opera Omnia pentru întreaga activitate.; premii ale revistelor literare: „Familia”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Poesis”, „Orizont”; premiul „Lucian Blaga”, „Nichita Stănescu” etc. Membră a Uniunii Scriitorilor din 2008.
«Monica Rodica Iacob este o poetă arădeană cu apariţii discrete în presa literară. Debutată cu volumul Alpha'87 ea a publicat în 2005 volumul Cincizeci şi patru de poeme despre curtea interioară, în care poeta schiţează un film al existenţei anodine, dezvăluind cu îndrăzneală ipostaze ale feminităţii şi ale cuplului. Jurnalul ei liric are nerv, verbul e viu şi ciopleşte în banalitatea cotidiană până la miezul incandescent al firii. Referinţele erotice dezmorţesc cenuşiul cotidian şi dau sens procesului verbal: „Cresc, scriu/ (mă circumscriu)/ mă tatuez/ erecţia ta va împroşca „N” cititori/ ca parcurile vânzolite toamna/ de vânt/ când rugina planează/ apa Mureşului gri/ străbate tatuajul curgător/ până dincolo de cafenele.” Cu toate că e o cititoare atentă de literatură, poeta evită să se raporteze la texte şi repere literare sau la autorii preferaţi, printr-o perpetuă aplecare asupra aventurilor trupului şi sufletului fiinţei. Experienţa de cenaclu şi lecturile personale i-au catalizat energiile şi sensibilitatea impunându-i un anumit ritm interior şi o disciplină a versului la care nu a renunţat. În volumul Semnul strigării (2006) o ajută memoria selectivă, involuntară şi adesea morbidă care extrage din trecut întâmplări ce rimează cu starea de spirit a eului evoluat. Alteori versurile ei mimează stângăcii şi drame, sugerate de imagini deconcertante: „Crâmpeie proaspete/ Miros de fân cosit, se plimbă, amestecat//Ieşim din carantină/ Cu memoria blocată/ Rămasă pe cer/ În amiază,/ Asemenea unui mort.” De multe ori poezia este salvată de nucleul epic al unor întâmplări repovestite eliptic, uneori cu stângăcie. Poeta foloseşte o tehnică specială, a provocării imaginaţiei prin titluri îndrăzneţe şi imagini proaspete: Iată câteva: Însingurarea egretei purpurii din şanţurile scurse-n pământ, Love hate tragedy, Pielea amiezii întoarse, Cântecul bocancului drept, Lecţia de înot din cada de baie, Coşmarul unei iepuroaice şchioape, Spectacolul lumii ca o libelulă împrăştiată pe taste. E o poetă care îşi exersează originalitatea cu un fel de încăpăţânare, fără să ţină seama de convenţii de mode şi urmărind cu un fel de cinism sau privind „limpede prin gaura cheii” spre propria existenţă, de nerecunoscut: „Pe marginea farfuriei cu ciorbă/ Stomacul se deschide/ Spargi solniţa goală de podeaua lustruită./ Alături, mereu alături/ Viaţa cât un ac/ Înţeapă retina,/ Ne ferim/ Dar ca un pickhamer mânuit de un zilier beat/ Se zguduie din toate încheieturile/ Aşa că.../ Plimbările în jurul farfuriei,/ În timpane recunoşti neputinţa,/ Devii incomod, sporadic/ Şi-ndârjit.” (Prânz) Cu această gesticulaţie incomodă şi cu îndârjire poeta se apropie de zonele întunecate ale vieţii şi ale trupului, scriind când o Baladă ruginită, când o Scurtă istorie a unei mărunte familii. Sau scormonind „în mintea murdară care ar fi putut să fie mintea unui star pop”, sau căutând „labirinturi prăbuşite în alte labirinturi în care minerii tot mai sapă”. Pândită de tăceri şi obsesii, de zone obscure şi de „teama treptelor inferioare”, poezia Monicăi Iacob este, cum singură spune, o „carcasă dură şi totuşi atât de catifelată.” Volumul Acvariul cu păsări (2007) este expresia claustrării şi a captivităţii. Fiinţa îşi cercetează limitele cu o îndrăzneală şi o curiozitate ieşită din comun, cu un cinism ce alunecă dinspre crispare spre ironie: „Hodorogită, roasă/ Precum o haină uzată/ Abandonată în tomberonul maroniu/ Din colţul de la intrare/ Cel mai bine e să tac.// Câinii se zbat ca frunza de plop/ În pupila ta galbenă,//Limbile ceasului marchează absenţa/ Auzi? Liniştea ţiuie.” Poeta abordează un scepticism destins, exprimat uneori în titluri patetice. Laconismul expresiei e în ton cu o anumită stare sufletească; sintaxa aglutinată îi structurează mai bine expresia pe linia alienării moderne pe care o cultivă şi în volumele anterioare. Este, oarecum, specialitatea sa. Poemul Miezul îngheţat al nopţii exprimă cel mai bine deprimarea poetei care evocă din nou claustrarea: „Bucăţi de tencuială gri se desprind dinzidul curţii interioare/ Molozul mă trage în jos/ Vlăguită ca o casă de văiugă/ Adormisem,/ Nedezmeticită/ Cu părul căzut peste ochii albaştri/ Corpul ţeapăn urmează să se sfarme de sternul nopţii,/ Pielea tăbăcită, maronie/ (şi) lupta cu inhibiţiile în dimineţile ce se crapă precum coaja de/ ou...// Ştiu/ Speranţa e visul celui treaz, adică viu, Dar/ Bucăţi de tencuială se desprind/ Tot mai des/ Molozul creşte, sufocă/ Iar la capătul conductei o pereche de bufniţe/ Aşteaptă.” Fie că e vorba de „zidul curţii interioare”, de „peretele umed al nopţii”, de acvariu, de celulă, de scrisoarea scrisă din interiorul sertarului, de „carcasa iubirii”, de „înăuntru spre înafară”, evocat în altă parte, poeta îşi înfruntă mereu limitele condiţiei, neliniştea, irascibilitatea, ducând un război propriu cu boala, cu obsesiile, cu simţământul recluziunii. Poezia ei de dragoste ar merita o atenţie deosebită. Introspecţiile ei, pigmentate cu elemente autobiografice, casnice, intime, spontaneitatea şi rezistenţa fiinţei dau acestei poezii o şansă: alternativa revenirii la bucuriile simple. Prin volumul Mireasa colorată (2011), poeta îşi clădeşte cu răbdare şi curaj o poetică a crizei şi supravieţuirii. E o pesimistă autentică, învăţată să trăiască cu răul; mai mult, încearcă să şi-l apropie, să-l îmblânzească: „Când genunchii se încovoaie/ Vopsesc călcâiele în roz, coapsele în muguri verzi/ Iar seara în jetul de sub duş/ Îmbrăţişez părţile moi/ Scurg o altă zi/ Jilavă, lutoasă, îndârjită,/ Peste zâmbetul uscat desprins din colţul buzei,/ Peste insomniile incolore ce anunţă aceleaşi dimineţi,/ În care sorb cafeaua în singurătate.// Chiar şi aşa e bine/ Mai prind o nouă zi,” (În apa rece ca gheaţa precum gerul sfărâmicios peste tencuială) Poeta ajunge să deprindă filosofia copacului şi a broaştei ţestoase şi învaţă arta supravieţuirii „prin imitarea animalelor/ Dar şi prin concentrarea şi eliberarea interioară/ Până la iluminarea şi pacea interioară…” Moartea şi supravieţuirea, sub felurite forme şi chipuri, sunt motivele acestei poetici, punctul şi contrapunctul unei sintaxe tensionate, contorsionate. O sintaxă izvorâtă din durerea şi nebunia unei lumi în declin, a unei vieţi în aşteptare, zbucium şi frică. Şi care ne aduce uneori aminte, prin forţa de penetraţie a verbului, de poezia lui Francisc Vinganu. Discursul liric e expresia surdă, frustră şi crudă a căderilor şi înălţărilor, a depresiei şi iluminării. Salvarea vine prin cuvânt şi memorie, printr-o terapie a cuvântului, distilat într-un proces al încordării şi aşteptării trupului. Sau, pur şi simplu, nu vine. Multe poeme traduc o căutare fiziologică a sensului şi iluminării, fie că e vorba de „terapia cu protoni”, de „amprenta cu sânge” sau de gestul descoperirii unei cărţi într-o librărie. Poeta se simte refuzată şi începe să se îndoiască chiar de valoarea etică a poeziei. Există texte în care discursul derapează sub influenţa unor amintiri dragi (episodul cu bunicul şi iapa credincioasă) sau a unor proteste învăluite într-o retorică a revanşei şi a refuzului.» (Gheorghe Mocuţa)
CĂRŢI PUBLICATE:
Alpha’87, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987;
Cincizeci şi patru de poeme despre curtea interioară, Editura Mirador, Arad, 2005;
Semnul strigării, Editura Mirador, Arad, 2006;
Acvariul cu păsări, Editura Mirador, Arad, 2007;
Mireasa colorată, Editura Mirador, 2011;
Mireasa colorată II, Editura Mirador, 2011;
De vorbă cu Pinocchio, Editura Mirador, 2013;
Iarbă netăiată , Editura Tiparniţa, Arad, 2014;
Seara acestui morb (Antologie), Editura Eurostampa, Timișoara, 2020;
Cutia cu fluturi, Editura Mirador, 2021.
PREZENTĂ ÎN ANTOLOGII ŞI VOLUME COLECTIVE:
Atelier al cercurilor literare – Timișoara, ed. Facla, 1979; Borna de la kilometrul 2010 – Arad, ed. Concordia, 2010; Antologie Semicentenară – Arad, ed. Concordia, 2014; A Hiányzó Magánya Antológia – Arad, ed. Gutenberg Univers, 2019; Seara acestui morb – Timișoara, ed. Eurostampa, 2020
APRECIERI CRITICE:
„Monica Iacob reabilitează „poemul de notaţie” şi versul de „trăire intimă”, într-un efort delicat de a zugrăvi spaţiul domestic al propriilor trăiri. Poeta tinde spre concentrare maximă, textele sale având expresivitatea unor haiku-uri senzuale” (Mircea Mihăieş, în „Cotidianul”, Bucureşti, 19 iunie 2005)
„Materia versurilor sale se află sub semnul incandescenţei, al minereului încins, încă necristalizat în forme sigure. Titlul cărţii propune conotaţia strigătului: suferinţă, disperare, revoltă. Volumul debutează sub semnul singurătăţii (…) La vârsta adultă, împlinită, autoarea evocă evenimente ale copilăriei apuse şi se regăseşte solidară cu grupurile marginalizate (…) Marasmul vieţii cotidiene pare să unifice textele acestei cărţi. Acesta şi mizeria materială, cu cele două sensuri ale sale, imprimă sensibilităţii incertitudine şi gust amar(…) Ceea ce-i reuşeşte adesea autoarei sunt textele mici, acestea fiind reprezentări absolut coerente, imagini în sine: „Ca un personaj/ Sprijinit într-un cot/ Gândul.” (Petru M. Haş, în „Adevărul”, Arad, 2006).
ALTE REFERINŢE: DSA s.v.,
Gheorghe Mocuţa, „Arca”, nr. 7-8-9/ 2006, p. 228; Lucian Valeriu, Când curtea care ţi s-a dat se transformă în carte, „Observator arădean”, 22 iunie 2005; Ştefan Vaida, „Săptămâna arădeană”; Anca Mustea, „Informaţia Aradului”, 21 iulie 2006, p.12; Gheorghe Mocuţa, Semnul strigării din poezia Monicăi Iacob, „Monitorul cultural”, 2006; Ioan Matiuţ, Redefinirea semnului strigării, „Arca”, nr.7-8-9/ 2006, p. 221-223.