Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Lăcrimioara IVA

 

Poetă. Babysitter. Născută la 21 martie 1964, în Gurahonţ, jud. Arad. Părinţii: Iva Ioan-Radu şi Iva Catiţa. Studii: Liceul de chimie nr.4 din Arad. Activitatea: operator chimie organică la Combinatul chimic din Vladimirescu, jud. Arad (1982-1984); Infirmieră la Leagănul pentru copii din Arad (1985-2002); Referent la Direcţia generală pentru protecţia copilului din Arad (2002-2008). Colaborări: revista „Arca”, Arad; Membru stagiar al Uniunii Scriitorilor din România din 2012. Debut cu volumul de poezie: Căutând îngenunchiată prin sufletul meu, Editura Mirador, 2009.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Nu toate amintirile sunt fluturi, [ poeme ], Editura Mirador, 2010

Timpul ancorei, [poezii] Editura Mirador, 2010

Hai să prindem o steluţă! (poezii pentru copii/ carte + CD), Editura Mirador, 2010;

Arderi (poeme haiku), Editura Mirador, 2010;

Pasăre de lut (poezii), Editura Mirador, 2010;

Alertă în podul casei (poveşti pentru copii), Editura Mirador, 2010;

Care înjer o fi bunica? (poezii / regionalisme zona Dieci - Gurahonţ), Editura Mirador,2010;

Cer brodat cu margarete, (2011 / poezii pentru copii / carte + CD), Editura Mirador, 2011.

 

Lăcrimioara Iva scrie o poezie digresivă, explicativă care iubeşte gerunziile şi aruncă în aer predicaţia. E o poezie tradiţională căreia poeta încearcă să-i dea un suflu nou, altoit pe propria ei experienţă şi biografie. Poeta are nerv şi un talent insuficient de cizelat pentru că nu renunţă la balast. Sau poate nu a fost sfătuită să o facă. Rolul lecturilor publice şi a cenaclului rămâne important chiar dacă mulţi le sfidează cu elan tineresc. Ea atacă partiturile poetice cu mult curaj şi prospeţime crede în puterea de sugestie a cuvintelor, în terapeutica literaturii, dar e dezamăgită de semeni şi de acţiunile lor. De aceea se refugiază în lumea păsărilor, a fluturilor şi a norilor care cred în „eternitatea iubirii”. Condamnată, cum singură spune, „la romantism pe viaţă”, ea duce campanii de salvare a focilor sau a monumentelor istorice; e gata să păstreze dragostea la naftalină şi sentimentele între frunze de tutun pentru mai multă siguranţă. Primul poem al volumului Căutând îngenunchiată prin sufletul meu e o artă poetică personală: „poeziile mele/ nu sunt numai lacrimi/ cine le-ar mai citi?/ există şi aşa/ prea multe motive/ de plâns./ poeziile mele/ sunt şi oalele de lut/ în care se pune la prins/ nu laptele acru/ ci iubirea./ după cum puteţi vedea/ poeziile mele/ nu sunt numai lacrimi/ sunt şi pulbere de stele,/ arome de gutui,/ aripi…” Temperamentul accentuat o poartă pe aripile cuvântului, gândurile ei sunt uneori „hipertensive” şi nu e de mirare că ea găseşte calea de a comunica şi cu îngerul: „stau la taclale/ şi iau micul dejun/ cu un înger./ asta mă bine dispune./ mai aflu/ de-un botez, de-o nuntă…/ de obicei moartea/ este un subiect tabu/ abia la cină servim lacrimi împreună.” E o expresivitate simplă, uşor naivă, cu pusee de luciditate şi cu un simţ al căutării, dincolo de aparenţe. E o căutare „prin sufletul propriu”. Universul acestei poezii e intim, casnic, personal, feminin, care nu se lasă pradă melancoliei. Poeta evită banalitatea şi monotonia şi merge până la a oferi reţete pentru a-şi păstra intactă prospeţimea iubirii. Peregrinările (poeta călătoreşte şi munceşte periodic în Italia) sunt un prilej de a sonda noul, de a-şi salva sufletul, de a evita înstrăinarea, de a-şi exorciza gândurile. Şi uneori reuşeşte: „întretăiere de drumuri,/ noapte, vânt, ploaie,/ toamnă./ o bufniţă/ prevesteşte/ furtună în viaţa cuiva./ o pisică neagră/ taie calea/ unui gând bun./ superstiţios,/ gândul face trei paşi înapoi/ şi îşi face cruce/ cu limba./ întretăiere de drumuri,/ noapte, frig, furtună,/ toamnă./ singură, eu.” Poeta se apropie nestingherită de gândirea şi universul celor mici pentru care a scris reuşite poveşti şi poezii.

 

APRECIERI CRITICE:

„Lăcrimioara Iva face parte dintr-o frumoasă generaţie de scriitori care şi-au început activitatea literară în anii ‘80 prin cenaclurile literare arădene. Îmi amintesc cu plăcere de debutul nostru comun în cartea Noi Poesis, al cărei redactor a fost sufletistul şi generosul Petre Don, el însuşi un sensibil şi inspirat poet. Încă de pe atunci, Lăcrimioara Iva promitea, poezia sa de o sensibilitate ieşită din comun atrăgea atenţia şi anunţa un frumos traseu poetic. Însă, după doar câteva apariţii sporadice prin presa vremii, poeta a dispărut din peisajul liric arădean, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte tinere poete talentate, care au ales destine mult mai domestice. De curând, însă, Lăcrimioara Iva uimeşte lumea literară arădeană, reuşind să editeze în timp scurt câteva cărţi cu poezii scrise de-a lungul timpului dar pe care, fie dintr-o sfială care îi este caracteristică, fie din motive numai de ea ştiute, le-a publicat abia acum. Două cărţi substanţiale, Căutând îngenunchiată prin sufletul meu (editura „Mirador” 2009) şi Timpul ancorei scot la lumină poeme ţinute bine la „dospit” de către autoare. Putem vorbi deja despre o poetă consacrată, cu un drum al ei bine definit. Poezia sa este de o sensibilitate tipic feminină, marcată de o sinceritate şi inocenţă rar întâlnite în zilele noastre. O poezie spontană revărsată dintr-un prea plin interior. Dar Lăcrimioara Iva ne dezvăluie şi alte disponibilităţi lirice. Îşi lărgeşte registrul de exprimare publicând cartea de poezii pentru copii Hai să prindem o steluţă (editura „Mirador” 2010) în care autoarea inventează scurte poveşti în versuri, inspirate din lumea copilăriei sale, carte bine primită şi apreciată de publicul foarte tânăr. Şi ca să nu-i rămână nimic neexperimentat în ale poeziei, în cartea de faţă ne propune un grupaj substanţial de poeme haiku. Mărturisesc, consider poezia autentică haiku doar cea scrisă de japonezi, în rest fiind mai mult un moft literar. Nu pot, însă, să nu fiu de acord că acest gen literar, din ce în ce mai la modă şi în Europa, poate să transmită ceva din spiritul haiku. De aceea eu le-aş numi, mai degrabă, poeme în spirit haiku. Lăcrimioara Iva se exprimă în largul ei pe aceste spaţii parcimonioase. Sursa inspiraţiei este tot toposul arhaic al Ţării Zărandului, unde poeta şi-a petrecut copilăria. De fapt, poemele nu sunt altceva decât crâmpeie de amintiri pline de stare şi sensuri: „bot catifelat/în fân proaspăt cosit/lacrima veghează.” sau: „se aud tulnice/pietrele se grăbesc/la vale. eu nu.” sau: „dealurile/sânii pământului/alăptează norii.” Altele sunt de o adâncă naturaleţe şi nostalgie: „bat un cui în perete/spânzurătoare/pentru amintiri.” sau: „oglinda spartă/cu cioburi în talpă/sângerez regrete.” sau: „miros de var. simţi?/bunica a zugrăvit/amintirile.” Multe din aceste poeme în spirit haiku ale Lăcrimioarei Iva ar putea fi menţionate. Las cititorului plăcerea de a plonja în lumea interioară a poeziei propuse şi de data aceasta de către imprevizibila şi inspirata Lăcrimioara Iva.” (Ioan Matiuţ, Lăcrimioara Iva: Arderi, în „Arca”, nr.7-8-9 / 2010)

„Oare cum trebuie să fie scrisă o carte pentru copii,ce „mesaj” trebuie să transmită ea şi ce vârstă pot avea copiii pentru care a fost aşternută pe hârtie? Iată doar câteva dintre întrebările pe care şi le poate pune orice scriitor care se apucă să scrie (explicit)o carte pentru cei mici. Răspunsul la aceste întrebări (şi la altele, încă) ni-l dă Lăcrimioara Iva scriind poveştile care alcătuiesc această carte. Carte care este (ca obiect de privit şi ţinut în mână), fără îndoială, frumoasă şi în acelaşi timp, interesantă şi uşor de citit. Poveştile Lăcrimioarei Iva sunt scrise într-un limbaj plastic, potrivit limbajului şi sferei de interes ale micilor ei cititori. Multe dintre întâmplările relatate de autoare ascund (mai adânc sau mai la suprafaţă) tâlcuri care, după lectură, pot fi bune îndemnuri pentru viaţă: să fii bun, să-ţi ajuţi aproapele, să trăieşti cu credinţă în Dumnezeu. În povestirile Lăcrimioarei Iva se întâmplă (ca în toate poveştile) multe şi mari minunăţii,imaginaţia autoarei părând a nu avea limite. Copiii pot vorbi cu animalele, nu numai că pot grăi între ele (ca oamenii), dar au împrumutat multe dintre comportamentele (bune şi rele) acestora. Câteva dintre povestirile volumului nu sunt decât subtile pretexte pentru a răspunde la unele dintre multele întrebări esenţiale pentru lumea celor mici, iar răspunsurile, la rândul lor, se transformă în bune precepte pentru viaţă. Ce mai aflăm citind această carte? Că, totuşi, Moş Crăciun există, că fiinţează o întreagă lume chiar în interiorul unui scaiete, că lupul poate fi dat pe brazdă şi că purceluşul Guiţel s-a transformat în înger. Dar câte nu putem afla citind poveştile Lăcrimioarei Iva? Dominanta morală a acestor scrieri este bunul-simţ şi frica de Dumnezeu. Iată, deci, o carte scrisă pentru copii şi care se citeşte cu placer şi interes.Iar ilustraţiile autoarei nu fac decât să îmbogăţească plăcerea răsfoirii ei.” (Horia Ungureanu, Prefaţă la Lăcrimioara Iva, Alertă în podul casei).

„şi vorbind despre SAT (Dieci-ul bunicilor ei), poeta vrea să ne spună că „dumnealui Satul” nu este doar o îngrămădire de case… Iată din ce este el, cu adevărat, alcătuit, iată ce este el (”Satul„): „Câteva amintiri/sunt răsfirate pe un dâmb,/alte câteva pe un altul./ pe uliţe bătătorite/ de griji/ trec căruţe/ pline cu sentimente ionatane, /rumene, mature,/ care dintre ele/ or fi putrede/ în interior?/…Pe o laviţă/două nedumeriri/ îşi odihnesc amarul./ nu departe/se aude un gater/…Cu o mână de iarbă/ proaspăt cosită,/ ncerc să ademenesc o mânză./ timpul nu se lasă ademenit./ nana Floare, alungă cu un băţ,/ cârdurile de ciori/ care vor să-mi ciugulească din vârstă/…” De multă vreme/toboşarul n-a mai scos/ la poartă/ trăiri./…obosită de secerat/la umbra unui nuc bătrân,/o coasă se odihneşte./să nu-i tulburăm somnul!/ (Oh!...coasa, coasa aceea,de ascuţişul căreia toţi ne temem)…” Sunt puternice fundalul satului şi elementele de scenă ca uliţa, biserica, dealul; acestui fundal, pe această scenă apar personajele jocului ale realei şi dramaticei piese,înfăţişate cu strălucirea autenticităţii, prin port, prin grai, prin gest, cărora le distingem clar culoarea ochilor şi a obrajilor, le vedem gura vorbind şi zbârciturile ori netezimea frunţilor clătinându-se ca de vânt: bunica, bunicul, mătuşoiul Terente, Pribanu, alţii… ce sunt iniţial puternic personalizaţi şi individualizaţi ca apoi să fie ridicaţi în „gradul şi rangul” arhetipului. Iată bunăoară pitoreasca mătuşa Carolina (poezia numindu-se chiar astfel):”…arunca în noi/ cu bulgări de cuvinte hibrid/ stârnindu-ne râsul/…purta în ochii săi/ lanuri de porumb/ înalte cât o şură,/ bivoli uriaşi tăvălindu-se în cină,/ cazanul cu prune în fierbere,/ scoverzi cu mere,/ colbul ridicat de copitele cailor…/ ochii săi erau televizorul/copilăriei mele.” (Cornel Marandiuc, Prefaţă la Lăcrimioara Iva, Timpul ancorei).

„O poetă sensibilă şi timidă, aproape în exces, este Lăcrimioara Iva. Asta n-o împiedică însă să-şi metamorfozeze, să-şi exploateze aceste date native în poezii, nu puţine. O lirică sentimental-confesivă, fluentă şi limpede în expresie găsim în Pasăre de lut în care miezul liric este tocmai o stare perpetuă de vulnerabilitate interioară a autoarei, extrapolate apoi senzorial asupra întregii lumi exterioare.” (Vasile Dan, Prefaţă la Lăcrimioara Iva, Pasăre de lut).