Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

T.S. KHASIS

 

Poet. Liber profesionist. T. S. Khasis este pseudonimul lui Sergiu-Tudor Caşiş. Născut la 22 ianuarie 1975, la Lipova, judeţul Arad. Studii: Liceul Industrial „Atanasie M. Marienescu” din Lipova, absolvit în 1992. Trăieşte în Chesinţ, comuna Zăbrani, judeţul Arad. Debut literar: în revista de cultură „Arca”, în 2002, cu poezie. Debut editorial cu placheta Farmacia cuvintelor, la Editura Viaţa Arădeană, 2003. Colaborează cu versuri la revistele: „Arca”, „ca şi cum”, „tiuk!”, „Tribuna”şi la revista on-line „EgoPhobia”. Premii: „Euridice”, 2006, Premiul USR, filiala Arad, pentru debut. A primit o bursă de creaţie, pe un an, din partea revistei „Observator cultural”. Face parte din gruparea literară arădeană „Celebrul animal” coordonată de Cătălin Lazurca şi Vasile Leac. A mai publicat carnetul gratuit petea la prînz, în 2008, în colecţia fără ISBN. Membru al USR, filiala Arad din 2010.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

arta scalpării, [versuri], Editura Vinea, 2005;

pe datorie, poezii, prefaţă de Oana Cătălina Ninu, Editura Casa de pariuri literare, 2011;

 

REFERINŢE CRITICE:

Vasile Dan, Confesiuni lirice crude, în „Arca”, nr. 10-11-12/ 2011, p. 42; Iulia Iarca, Datoria poeziei, în „România literară”, nr. 2/ 12 ian. 2012, p. 6.

 

CITATE CRITICE:

„cu Khasis sunt într-un film care se va termina atunci cînd unul dintre actori va muri. îl iubesc pentru că nu s-a autopromovat niciodată; e cît se poate de dezinteresat; cu el am fumat ultima ţigară înainte de a ne lăsa de fumat; urlăm împreună la filme de groază; la amândoi ne este frică să trecem peste calea ferată neînsoţiţi; el niciodată nu găseşte ieşirea într-un super-market; e ferm convins că dumnezeul cîinilor a creat lumea şi universul; filmul e la jumătate; noi suntem singurii spectatori din sală; suntem foarte fericiţi şi distraţi.” (Vasile Leac, prezentare pe coperta IV la volumul pe datorie)

„(…) Un astfel de poet este t. s. khasis (pseudonimul arădeanului Sergiu-Tudor Caşiş, n. în 1975) căruia i s-a construit o faimă de autor dacă nu unic în orice caz incomparabil, neînseriabil adică în grupuri, valuri, promoţii, generaţii, aşa cum se vînd, la pachet, nu o dată alţi autori. Dar de această stare de lucruri, mă grăbesc să adaug, ultimul care s-ar face responsabil, este t. s. khasis însuşi. Solitudinea lui nu-i deloc jucată, nici artificială. Dimpotrivă, ea e un supliciu, are nuanţe dramatice, dacă nu nedrepte. Trăieşte singur cuc, socialmente dificil, la limita de jos, cu o vocaţie de supravieţuire precară, într-o lume de astăzi cinic mercantilă, în Chesinţ, un sat şvăbesc mai mult pustiu, din apropierea Aradului. A debutat publicistic în 2002 chiar în „Arca” şi a avut un debut editorial (Farmacia cuvintelor, Editura „Viaţa arădeană”, 2003) pe care autorul însuşi şi-l reneagă într-un exces de exigenţă proprie, căci dincolo de lipsa de profesionalism al editării, această carte nu-i deloc lipsită de însemnele unui talent liric ieşit din comun. Aşa că adevăratul debut editorial, după propria-i apreciere, sfidînd însă ordinea cronologică a faptelor care, la rigoare, nu poate fi ştearsă, este vestita sa carte arta scalpării (Editura „Vinea”, 2005). Acest debut, care a tăiat respiraţia multor congeneri ai lui t. s. khasis, înoată, de altfel, în amontele torentului liric promovat de aceştia: e o carte patetică, tensionată, răvăşitoare în viziune şi sentimente, autoflagelatoare. Uneori insuportabil de crudă. Nimic din minimalismul estetic şi anecdotica prozaic-ironică a congenerilor săi în ea.Abia acum, în 2011, lui t. s. khasis îi apare, cum s-ar zice, a doua sa carte, pe datorie. (* t. s. khasis, pe datorie, poezii, prefaţă de Oana Cătălina Ninu, „Casa de pariuri literare”, 2011, 114p.) De fapt tot arta scalpării, reluată integral, căreia i se adaugă două cicluri noi, şi ele subţiri, date personale şi robinson. Este emoţionantă solidaritatea cu acest poet realmente adevărat a editorului lui, un cristian (Cristian Cosma), a Oanei Cătălina Ninu, care îi şi scrie, nu fără empatie şi admiraţie, o prefaţă documentată şi bine articulată, şi, nu în ultimul rînd, a celui mai loial prieten al său, poetul v. leac. Nu cred că admiraţia, ca să nu spun cvasicultul pe care i-l ridică cei apropiaţi lui, nu-i motivată, meritată. t. s. khasis descinde, dacă nu merg prea departe cu comparaţia, din specia damnată a poeţilor dificili, inconfortabili în propria lor piele, existenţă, vreau să zic. S-au amintit în prefaţa Oanei Cătălina Ninu autori pe care îi evocă t. s. khasis însuşi în poeme sau le sugerează ascendenţa în ortografierea propriului să nume poetic – T. S. Eliot, Robert Lowell. Eu aş adăuga-o şi pe tragica Sylvia Plath. Precum aceştia, în măsura lui, fireşte, t. s. khasis scrie o poezie tensionat confesivă, de o cruzime ce merge tot mai departe cu fiecare cuvînt, cu fiecare vers, cu fiecare poem, spre spulberarea oricărei reţineri sau pudori, o poezie intim biografică, diaristică chiar. Spitalul de nebuni în care îşi trăieşte coşmarul fratele poetului, Laur, evocat liric, moartea celor din jur, a bunicului, a mamei în împrejurări dure, chipul tatălui într-o consistenţă de fum toxic de ţigară şi alcool prost, într-un spectacol al descrescenţei greu suportabile, fuga iubitei, trădarea ei nemiloasă, Laura pe numele ei, şi abandonul poetului într-un oraş, Lipova, mort social şi degenerat moral şi intelectual, crizele suicidare ale lui însuşi şi ale celor din jur – iată atmosfera de bolgie mereu extinsă în care se mişcă şi se umflă poemele fără nume, doar numerotate, diaristice, narative ale poetului: „II. şi// frate-meu dacă nu era schizoid ar fi/ băut martini cu măsline pe-o terasă din new-york/ frate-meu umblă nopţile pe/ coridoarele de la ospiciul mocrea şi/ face pe el de frică/ din cîte ştiu se opreşte crud/ exersează vorbitul de unul singur şi toamna cîrduri de păsări se/ odihnesc în parcul ospiciului şi dup-aia migrează/ în vest spre ţările cu temperaturi mai ridicate decît în românia// (21 februarie)/ doi ani la rînd am trimis scrisori/ tipei pe care o iubeam/ am rămas cu creierii vraişte/ ea a rămas în austria/ îmi dă mesaje cam o dată pe săptămînă/ – scrisorile tale sînt atît de feminine. pentru că eşti bărbat?/ aici am de toate, viaţa-i mişto şi-mi place de heider. dă/ şi tu la o facultate ca oamenii şi nu te mai lăsa/ impresionat de documentarele cu maimuţe şi de piesa/ aia a lui pearl jam – alive. Aşa o să-ţi crească barba/ ca la scriitori şi nu mă mai ruga să revin că/ nu mă întorc. auf wiedersehen./ sms-l ei nu m-a ucis dar m-a durut undeva în plex/ m-aş fi bucurat să mă doară altundeva – (...)” (p.12). Aşadar o poezie de atmosferă grea, tensionată, încărcată depresiv. Fiecare poem e asemenea celui citat cu detalii şi mai greu de depăşit pentru cititor. Ce-i drept, cele din suplimentul liric intitulat date personale par mai distilate în expresie, mută accentul de pe lava confesivă ce arde totul în jur în construcţii lirice mai senine, (vorba vine), iar ca lungime, mai scurte, mai rotunjite: „toată noaptea una dintre ferestre a rămas deschisă:/ am întîlnit oameni mai singuri decît mine/ şi care arată mai rău/ şi nu ajung toată viaţa la o hotărîre// nu ţin să aflu ce s-a petrecut în realitate// am căutat o reprezentare pentru dragoste/ în timp ce un fluture a intrat din întîmplare/ apoi a reuşit să iasă/ lovindu-se totuşi de marginea geamului” (p. 95). Să fie un semn de schimbare în tonus, chiar dacă se conservă tensiunea existenţială a poemului? Nu ştiu. La ea, la o eventuală schimbare sau mai degrabă nuanţare ar putea răspunde doar următoarea carte a poetului. Sau tot asta. Adică cea dintîi. Contrabalansată însă cu un accent mai viu, mai luminos pe cît cu putinţă, mai epurat sau măcar estompînd ceva, ceva din conotaţiile aprige, vechi, negre ale acestui poet remarcabil.” (Vasile Dan, Confesiuni lirice crude, în „Arca”, nr. 10-11-12/ 2011, p. 42.)

„T.S.Khasis este un poet foarte fidel faţă de propriile imagini, faţă de fluxul imaginaţiei şi a amintirilor revenite haotic. Cât este poezie-artefact şi cât e confesiune aproape diaristică? Cea de-a doua opţiune oferă cel mai plauzibil răspuns. Pentru Khasis, poezia înseamnă, în mare măsură, transcrierea unor trăiri. Dacă se întâmplă ca, pe alocuri, acestea să ia o formă poetică, originală, inedită, cu atâz mai bine. Dacă nu, înseamnă că aceste versuri rămân la prima lor menire: aceea de exorcizare a obsesiilor. Khasis nu are o artă poetică, o manieră calculată, stilul venind strict natural din, am putea spune, pana muzei. Nu e bine, nu e rău. E onest. (…) T.S. Khasis este un poet promiţător” (Iulia Iarca, Datoria poeziei, în „România literară”, anul XLIV, nr. 2/ 12 ian. 2012)