Adrian LĂCĂTUŞ

Născut la 6 aprilie 1975. Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea „Transilvania”, Braşov, 1997. Din 1998 lucrează la această universitate unde în prezent este conferenţiar dr.

Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei centrale, 2009, este o analiză profundă şi seducătoare a modernităţii conservatoare din spaţiul cultural al Europei centrale. Momentele alese spre studiu se află pe linia rupturii, a opoziţiei dintre credinţă şi raţiune. Folosind o bibliografie impresionantă autorul face o radiografie clară a culturii central-europene în relaţiile ei cu istoria, politica şi mentalităţile acestui cronotop, alăturându-se cumva demersului şcolii timişorene a Celei de a treia Europe, dar delimitându-se original prin abordarea problematicii. El are în vedere critica modernităţii şi conservatorismul „născut ca o reacţie la modernitate.” În sfârşit, îşi propune să urmărească relaţia scriitorilor conservatori (Nietzsche, Musil, Broch, Wittgenstein, Gombrowicz, Kundera) cu acest concept, o relaţie definitorie pentru delimitarea modernităţii.

Cărţi publicate:

Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale, Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2008, 210 pagini (referenţi: prof. univ dr. Caius Dobrescu, prof. univ dr. Al. Muşina). ISBN 978-973-598-478-6. Premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România (ALGCR) pentru cea mai bună carte de literatură comparată apărută în 2009;

Urmuz, (monograﬁe), Editura Aula, Braşov, 2002, Nominalizată la premiile naţionale pentru debut pe anul 2002 ale Uniunii Scriitorilor din România, şi la premiile acordate de revista „România literară”, premiile Prometheus, 2003.

Volume de specialitate coordonate:

1. Legitimarea literaturii in secolul XX european. Studii asupra discursurilor şi strategiilor culturale, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2010

(împreună cu Rodica Ilie şi Andrei Bodiu)

2. Literature in Totalitarian Regimes. Confrontation, Autonomy, Survival, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2011 (împreună cu Rodica Ilie şi Andrei Bodiu)

Contribuţiile de specialitate, în calitate de autor, se regăsesc în volume colective:

1. „Legitimation through Deviancy and Experiment: East European Prose in the 1980s”, în R. Ilie, A. Lacatus, A. Bodiu – eds.: Literature in Totalitarian

Regimes. Confrontation, Autonomy, Survival, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2011

2. „Comparatismul lui Cornel Ungureanu sau devoţiunea Republicii literelor in PostImperiu”, în Andrei Bodiu (coord.): Literatura română contemporană. Eugen Negrici şi Cornel Ungureanu, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2011, pp. 209-213

3. „Comunitatea şi romanul. Agregare şi autonomie în romanele scriitorilor germani din România”, în R. Ilie, A. Bodiu, A. Lacatus – eds.: Dilemele identităţii. Forme de legitimare a literturii în discursul vultural european al secolului XX, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2011, pp. 405-410

4. „Proza experimentală în Europa de Est a anilor 80: legitimare prin autonomie şi mimesis negativ”, în R. Ilie, A. Bodiu, A. Lacatus – eds.: Legitimarea literaturii în secolul XX european. Studii asupra discursurilor şi strategiilor culturale, Editura

Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2010

5. „Forme de viaţă”, în Caius Dobrescu, Andrei Bodiu (coord.): Repertoar de termeni postmoderni, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2009

6. „Jocuri de limbaj”, în Caius Dobrescu, Andrei Bodiu (coord.): Repertoar de termeni postmoderni, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, Braşov, 2009

7. „Tradiţie, autonomie şi realizare de sine în Die Stadt im Osten de Adolf Meschendörfer” în Oraşul şi literatura, coord. Dumitru Chioaru, prefaţă de Paul Cornea, Editura ART, Bucureşti, Colecţia „Colocvii”, 2009

8. „Conceptul de Europa Centrală şi posibilităţile contemporane ale construcţiei unei identităţi trans-etnice” în Discursul identitar la români, coord. Laura Mesina, Editura Tana, Bucureşti, 2007

9. „Imagini ale corpului şi sexualităţii şi construcţia reprezentărilor despre stat şi corupţie în decadentismul European şi românesc” în Dea Munera, coord. Caius Dobrescu, Ov. Moceanu, Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov, 2005,

10. „Etica esteticii lui Wittgenstein” în Structuri deschise, vol. II, (L.Coposescu şi Mihaela Gheorghe, coord.), Editura Magister, Braşov, 2004

11. „Literatura Evului Mediu”, în Literatura universală, coord. Dana Cristea şi Laura Avasilichioaie, Editura Aula, 1999

12. „Literatura Renaşterii”, în Literatura universală, coord. Dana Cristea şi Laura Avasilichioaie, Editura Aula, 1999

13. „Abatorul cinci, Kurt Vonnegut Jr.”, articol în dicţionarul de opere 111 romane celebre într-o singură carte, coord. Ruxandra Ivăncescu şi Ana Popescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pp. 11-14

14. „Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift”, articol în dicţionarul de opere 111 romane celebre într-o singură carte, coord. Ruxandra Ivăncescu şi Ana Popescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pp. 71-74

15. „Ferdydurke, Witold Gombrowicz”, articol în dicţionarul de opere 111 romane celebre într-o singură carte, coord. Ruxandra Ivăncescu şi Ana Popescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pp. 160-163

16. „Frankenstein, Prometeu modern, Mary Wollstonecraft – Shelley”, articol în dicţionarul de opere 111 romane celebre într-o singură carte, coord. Ruxandra Ivăncescu şi Ana Popescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pp. 174-175

17. „Gluma, Milan Kundera”, articol în dicţionarul de opere 111 romane celebre într-o singură carte, coord. Ruxandra Ivăncescu şi Ana Popescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pp. 195-199

18. „Omul fără însuşiri, Robert Musil”, articol în dicţionarul de opere 111 romane celebre într-o singură carte, coord. Ruxandra Ivăncescu şi Ana Popescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pp. 344-348

19. „Ulise, James Joyce”, articol în dicţionarul de opere 111 romane celebre într-o singură carte, coord. Ruxandra Ivăncescu şi Ana Popescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pp. 462-467

20. „Cezara, visul unei salvări”, în În cercul labirint, culegere de comunicări ştiinţiﬁce coordonată de Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun şi Ovidiu Moceanu, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 1997, pp. 70-76

21. „Dumnezeu şi om sau sfîrşitul creştinismului”, în În cercul labirint, culegere de comunicări ştiinţiﬁce coordonată de Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun şi Ovidiu Moceanu, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 1997, pp. 79-83

22. „Variaţiunile textului eminescian”, în În cercul labirint, culegere de comunicări ştiinţiﬁce coordonată de Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun şi Ovidiu Moceanu, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 1997, pp. 105-109

REFERINŢE CRITICE:

„În prefaţa la traducerea românească a studiului Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, Mircea Martin îşi exprimă încântarea că tipologia propusă de Antoine Compagnon în 2005 „este menită să le dea sugestii fecunde, înnoitoare, cercetătorilor literaturii şi culturii române”. Când a făcut respectiva observaţie, teoreticianul bucureştean nu bănuia că modelul analitic francez cunoaşte antecesori în spaţiul autohton. Cel puţin aceasta e impresia lăsată de volumul de comparatistică (la origine o teză de doctorat) publicat recent de Adrian Lăcătuş – Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale. Fără să-l fi citit pe Compagnon (cele 148 de volume din bibliografie nu-l menţionează), universitarul braşovean îşi structurează cartea urmând o strategie similară. Între o introducere şi o concluzie, secţiunea referitoare la ideile moderniştilor conservatori (capitolele 2-4) este completată prin studiile de caz dedicate oamenilor (L. Wittgenstein, G. Lukács, H. Broch, Th. W. Adorno, M. Kundera) reprezentativi pentru scepticismul mitteleuropean manifestat ca replică la discursul progresist-triumfalist al ideologiilor dominante. Mai mult, chiar sintagma din titlu este definită de Lăcătuş în spiritul, nu neapărat şi litera, caracterizărilor făcute de Compagnon antimoderniştilor săi „contrarevoluţionari”, „pesimişti”, care privesc „nostalgic” spre trecut, dar „agreează” prezentul: „atitudinea conservatoare [...] nu este o întoarcere înapoi, imposibilă, ci un refuz de a merge «înainte» în direcţia catastrofală [...] un astfel de conservatorism sceptic rămâne unul dintre puţinele moduri de a fi modern”. Considerând „modernitatea conservatoare” drept o formă distinctivă a gândirii şi spiritualităţii central-europene, Adrian Lăcătuş reface sistematic un context socio-politic şi o tradiţie culturală menite să îi confere identitate şi individualitate. El inventariază, prin urmare, metamorfozele raportului tensionat dintre religie-ştiinţă-artă din timpul dinastiei habsburgice, precum şi impactul filosofiei nietzscheiene asupra mentalităţii secolelor XIX-XX. Apoi, Adrian Lăcătuş analizează într-un stil curios – prin îmbinarea celor mai subtile nuanţări cu truisme/didacticisme generalizatoare – mărcile înregistrate ale unei modernităţii contrarevoluţionare gravitând în jurul Vienei şi Berlinului: dezvoltarea romanului eseistic ce renunţă la iluzia reprezentării ori a narativităţii pentru a reflecta la „imperfecţiunea şi scindarea lumii”; promovarea omului-kitsch hărăzit, prin „inautenticitatea sa inocentă”, să demaşte artificialitatea fiinţei; revigorarea ironiei pentru anularea subiectivităţi/lumii, oricum vidate de substanţă, ca semn al unei conştiinţe tragice încă active. Dar, luând în calcul cel puţin literaturile est-europene, vom constata că mecanismele creatoare evocate cunosc o arie de răspândire mult mai largă. Astfel, dacă se doreşte un simplu demers de popularizare/exemplificare a implicaţiilor laturii conservatoare a modernismului în spaţiul central-european, cartea lui Lăcătuş constituie o reuşită. (Neinspirat, straniu chiar, rămâne, totuşi, capitolul despre Kundera, unde autorul întreprinde close-reading-uri tematice, stilistice şi retorice, în timp ce creaţiile celorlalţi scriitori sunt abordate exclusiv din punct de vedere mentalitar/ ideologic). Pe de altă parte, dacă Modernitatea conservatoare îşi propune decelarea unor invarianţi ai Mitteleuropei, atunci cred că studiul necesită o a doua ediţie, revizuită, în care măcar concepţia lui Compagnon să devină o referinţă, eventual polemică. Sau, cine ştie, fiecare are dreptul să-şi teoretizeze propriii antimoderni.”(Cosmin Borza în „Dilemateca”, nr. 40, august, 2009)

„Câştigătoare a unui premiu de debut al Uniunii Scriitorilor, micromonografia braşoveanului Adrian Lăcătuş despre Urmuz pare sa se situeze în răspăr cu o întreagă exegeză. Se ştie că, o dată luat în serios, autorul Paginilor bizare a fost considerat un „premergător” al „disoluţiei formelor literare”, un (pre)avangardist revoltat. Adrian Lăcătuş combate acest „blocaj al receptării”, văzând în Urmuz un gnostic (în sensul ereticilor cathari, obsedaţi de puritatea absolută) şi un conservator sceptic, adăugând că „deşi acest conservatorism al autorului a fost uneori sesizat, el a fost interpretat în mod negativ ca fiind o limită şi nu o opţiune, ca exprimând o gestaţie estetică («pre-avangardism») ce nu ajunsese încă la obligatoriul (prin necesitate istorică) ei termen. Urmuz se bucură astfel de faima precursorului, de celebritatea derivată din prestigiul marilor autori români consacraţi de avangarda europeană, dar şi de o lectură unidirecţionată” (p.20). Această lectură reductivă este explicată prin „contextul cultural controlat, închis prin cenzură, în care scriu exegeţii, prestigiul unei definiţii destul de unilaterale a modernităţii estetice şi perpetuarea receptării lui Urmuz (exclusiv) în structurile atitudinii avangardiste” (p. 17). S-a văzut astfel în mica operă urmuziană „o fundamentală, dar şi imaginativă, atitudine anti-burgheză” (ibid.). Fără a nega de plano respectivul punct de vedere – tributar, în parte, grilei marxiste de lectură –, Adrian Lăcătuş aduce o completare necesară, modificând perspectiva: „la Urmuz (ca de altfel şi la Flaubert, Nietzsche, Karl Kraus, Musil, Bacovia, Witkiewicz sau Gombrowicz) anti-burghezul – fie el mistic, romantic, avangardist, activist, socialist sau fascist – este la fel de ridicol ca şi burghezul, iar limbajul lui este în egală măsură ironizat” (p. 18). Exemplul ilustrativ e dat de „lupta eroică” dintre personajele schitei Algazy &Grummer: într-adevăr, nu prea s-a observat că ironia vizează aici în egală măsură „literatura învechită” şi „limbajul vulcanic avangardist” despre „literatura viitorului”. Într-un capitol intitulat – sugestiv – Sex şi caracter (după titlul cărţii unui alt sinucis – tânărul filozof vienez Otto Weininger, evreu renegat, misogin şi antisemit), Adrian Lăcătuş face o observaţie importantă cu privire la imaginarul erotic al lui Urmuz: „Apare astfel obsesia unui vitalism primitiv, mecanic şi automat, adică inuman, combinaţie de violenţă şi sex care ghidează, ca element pozitiv, ţinând de fibrele intime ale imaginarului urmuzian, negativitatea parodiei. Opera, deşi parodică, nu este astfel de esenţă livrescă. Ea pleacă în explorarea, specifică artei moderne, a tensiunii dintre spirit şi sex (tensiune ce caracterizează, de altfel, şi imaginarul dualist, gnostic). La Urmuz, această tensiune este «rezolvată» expresiv prin abolirea spiritului” (p. 21). Faptul este ilustrat şi prin frecvenţa exemplelor de „reprezentări ale sexualităţii eretice, periferice”: zoofilie, autoerotism, fetişism, ambiguitate bisexuală, incest... Avem de a face aşadar cu o „criză a identităţii eului modern”, similară celei studiate de Jacques Le Rider în cărţile despre modernitatea vieneză. Fenomenul este urmărit şi în aşa-numita „tehnică a autoportretului” din textele lui Urmuz. Lumea lor plană, fără interioritate, trimite către un imaginar de tip „gnostic”: „Aceasta distrugere a sinelui şi a propriei imagini [...] este poate răzbunarea artistului sublim ratat, condamnat la eşec, corupţie şi degradare şi privat de un limbaj pur. Sau poate fi comandamentul ereticului gnostic care, pentru eliberarea spiritului captiv, accelerează, provoacă, exacerbează haosul lumii si al eului până la anihilarea eliberatoare” (p. 23). Prin urmare, Urmuz ar fi fost plasat într-o familie spirituală nepotrivită, cea reală fiind una de „solitari şi desolidarizaţi cu spiritul dominant al epocii lor: Kafka, Bacovia, Harms, Schulz, Gombrowicz”: „Ca si Urmuz, ei sunt inovatori radicali, dar în acelaşi timp nişte ironişti care dispreţuiesc entuziasmul auroral de tip avangardist. O negare a posibilităţii unei existente autentice, o negare a consistenţei interiorităţii, mai degrabă decât încercarea de a şterge graniţa dintre artă şi viaţă, încercare definitorie pentru avangarde, îi caracterizează” (p. 24). Adrian Lăcătuş operează însă cu o definiţie prea restrictivă a avangardei: există destule direcţii avangardiste – constructivismul, de pildă – care se opun „ştergerii graniţelor dintre arta şi viaţă”. (Nota bene, în Meteorologia lecturii, Radu Petrescu îl scotea pe „flaubertianul” Urmuz de sub eticheta anti-literaturii, eticheta proprie „reacţiei trăiriste, autenticiste”.) În plus, apropierea lui Urmuz de unii autori sus-menţionaţi e un loc comun al criticii postbelice, comparaţia cu Kafka datând chiar din interbelic. „Dualismul maniheic” urmuzian a fost deja comentat pe larg de N. Balota în monografia sa, iar in volumul Afinităţi efective (1990), Şerban Foarţă identifică – şi el – un nucleu de „teologie maniheistă”. În fine, în cuvântul însoţitor al volumului Calendarul incendiat... de Mihail Avramescu (1999), Alexandru Paleologu îl plasează net pe Urmuz în afara avangardei şi a suprarealismului. Meritul autorului braşovean constă, deci, în plasarea unor observaţii marginale în centrul unei ipoteze interpretative coerente.” (Paul Cernat, Urmuz: un conservator eretic? în „Observator Cultural”, nr. 670/ 2013)