English

Ioan MATIUŢ

Poet, editor. Născut la 18 decembrie 1956, în Chişineu-Criş, judeţul Arad. Părinţii: Samoilă şi Ecaterina. Studii: Şcoala Generală în comuna Mişca judeţul Arad, Liceul „Elena Ghiba Birta” din Arad, Facultatea de Jurnalism a Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad. Activitatea: redactor la revista de cultură „Arca”. Redactor la postul de televiziune „InfoTv”. Redactor-şef al revistei „Monitorul Cultural”. Director al editurii „Mirador”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Preşedinte al Filialei Vest a Federaţiei Editorilor şi Difuzorilor de Carte din România (FEDCR) Coordonator pe Transilvania a Societăţii de Gestiune a Drepturilor de Autor OPERA SCRISĂ. RO. Premii literare: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad (1997), Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad (2004), Premiul pentru poezie la Festivalul Internaţional de Poezie EMIA Deva (2005), Premiul „Autorul anului 2005” pentru cartea déjà vu al Asociaţiei Presei Literare şi a Editurilor din România (APLER) (2006), Premiul Primăriei Arad pentru cartea déjà vu (2006), „Diplomă de excelenţă” – Universitatea „Vasile Goldiş” Arad (2006), Premiul pentru poezie la Zilelor Revistei „Convorbiri Literare” Iaşi (2010), Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad (2010), Premiul Principesei Margareta a României (Săvârșin, 2016), Premiul EUROPOEZIA (Brăila, 2020), Diploma de Excelență a Primăriei Arad (2021).

Date de contact: e-mail: miradorul@yahoo. com, Tel. 0744568884.

«În galeria poeţilor arădeni, Ioan Matiuţ ocupă un loc al său, bine definit în generaţia de mijloc. Se apropie de optzecişti prin vârstă şi aspiraţii dar este nouăzecist prin momentul debutului şi prin estetica sa nărăvaşă. După câteva aventuri existenţiale şi editoriale (debuturi colective) poetul îşi caută şi îşi găseşte o formulă poetică proprie, cea a poemului scurt şi foarte scurt, înrudit cu haiku-ul. Încă de la volumul Stâlpi de sare (1996) şi continuând cu volumul Umbre (1999), privirea e grefată, mai mult ca şi celelalte simţuri, în substanţa lirică a discursului. Stâlpii de sare trimit la privirea interzisă şi la privirea vinovată a soţiei lui Lot din cunoscutul episod biblic. Aluziile la „universul (care) se descompune lent” şi la naşterea unor „forme ciudate” sunt de natură să ofere reperele unei iniţieri în orizontul mitologiilor subiective ale insului. Ele se concentrează într-un câmp poetic în care se leagă şi se dezleagă sensurile. Ţinta principală o constituie miracolul ochiului, al vederii, respectiv al orbirii, în procesul complicat al creaţiei şi revelaţiei. Privirea „înăuntru” a poetului devine o pre-vedere şi o pre-viziune a întâmplărilor sinelui. Tot aşa, singurătatea, nebunia, rătăcirea devin, în economia altor poeme, motivele care ilustrează succint temeiuri şi spaime. Descoperim apoi în volumul Priviri (2003), privirea iscoditoare, proprie ucenicului, privirea răbdătoare a gânditorului, privirea lucidă a analistului, privirea secretă a căutătorului de sensuri, privirea lacomă a voyeurului, privirea ispitită a păcătosului, privirea piezişă a nemulţumitului, privirea scrutătoare a călătorului, privirea tenebroasă a neconsolatului. Există un alfabet al privirii, o semnificaţie mai adâncă a ei, derivată poate din faptul că scriitura provine, conform tradiţiei din pictogramă, din imagine. Scriitura e o urmă, o amprentă a unei fiinţe sau a unui lucru. Privirea poetului e posedată de tot felul de iluzii şi închipuiri cărora el le poate da curs prin revelaţie, prin privirea prelungită dincolo, în metafizic. Recurgând la un mod de a privi lumea şi poetul nostru îşi construieşte mica lui odisee, mica lui utopie. El priveşte cu ochii şi încearcă să vadă cu sufletul. La prima vedere, poemele pe care le scrie Ioan Matiuţ au forma şi structura haiku-ului. Unele chiar sunt haiku-uri, dar autorul nu ţine la formă şi la o anumită disciplină lirică. El alege libertatea de a merge pe căi nebătătorite cu speranţa de a-şi croi propria cale. Ispitit de uşa „deschisă în cer” şi ascultând de glasul citat din apocalipsă care îl invită să cunoască „ce are să se întâmple după aceste lucruri”, poetul explorează prin meditaţie şi îndrăzneală, care este tot un fel de revoltă, privelişti interzise şi imagini ascunse omului precar: „viaţa de sub/ cerul/ ca un uter de plastic/ în care ne sufocăm/ înainte de a ne/ naşte” (privire 1) sau: „a te strecura/ prin/ zgârietura făcută de/ tine/ în peretele lumii// să furi/ poezia” (privire 2). Oricât de concentrate ar fi nucleele lirice, oricâtă simplitate ar respira sintaxa poemelor, oricât confort ar oferi pagina albă ochiului cititorului, poemele lui Matiuţ nu fac decât să se hrănească din substanţa poeziei autentice, trăind într-un fel de simbioză cu ea; poetul iubeşte miniatura, o formulă destul de comodă care îi rezolvă problemele de perspectivă şi setea de cunoaştere: „bate din aripi/ poate că Dumnezeu/ va avea milă de/ tine/ vei zbura/ până la prima treaptă/ a iniţierii/ unde/ se termină pământul/ începe cerul// cerul tău/ cel de toate zilele” (privire 4). Fie că preferă sugestia lucrurilor părăsite, abandonându-se unei rostiri austere din care lipseşte verbul („podul de casă/ veche/ umbre prăfuite/ lucruri/ plecate”), fie că se lansează în speculaţii halucinante („treceam cu Tine/ iar/ pe lumea asta/ paşii noştri/ călcau pe urmele/ paşilor noştri/ pline de pământ”), poetul renunţă la beţia exprimării, la metaforele obositoare sau la corespondenţele sonore cu care ne-a obişnuit o anumită poezie; poetul îşi reprimă rostirea în favoarea unei caligrafii discrete care, crede el, îl exprimă mai bine. Îşi inventează chiar o artă poetică a rostului privirii: „privire/ născută/ şi moartă/ a nu ştiu câta/ oară// născocindu-mă” (privire 14). Pe cât de vulnerabilă e fiinţa poetului, pe atât de indestructibile sunt urmele pe care le lasă în memorie: „jumătate cer/ jumătate pământ/ n-ai cum să pleci/ fără mormânt” (privire 20). Dilema omului cu contrastele sale şi a lumii în care trăieşte îl preocupă mereu chiar dacă tangenţial. În existenţa sa poetul e însoţit de El, un Dumnezeu care în acest volum şi-l apropie şi pe care îl tutuieşte cu respect şi măsură. Deşi tentaţia de a trişa e omenească, şi atât de caracteristică pentru orice creator: „poţi pleca din/ poveste/ trişând Povestitorul/ sau poţi aştepta/ liniştit/ acelaşi/ sfârşit” (privire 31). Ultimul poem se numeşte timp. El înlocuieşte, poate nu întâmplător, cea de a 33-a privire. Pentru că raportarea la timpul fizic şi metafizic, la destinul implacabil al fiinţei hărţuite de timp s-a făcut simţită pe parcursul întregii microodisei, a privirii. Avem astfel imaginea de ansamblu, un Matiuţ déjà vu, – cum se numeşte volumul antologic din 2005 -, un discurs reconstituit din cioburi, din fragmente fără nume sau din serii de poeme care încheagă o perspectivă lirică. Un poet cu un spirit pătrunzător, Ion Mureşan, afirmă că lirica lui Matiuţ e «o poezie fără sonoritate prea mare la lectură, la cititul cu voce tare, dar care reuşeşte să facă implozie. Nu este un spectacol exterior, ea intră în tine şi, fără să-ţi solicite eforturi, îţi produce bucurie. » Aşadar o poezie accesibilă, care e capabilă să te înfioreze şi care aspiră la un spectacol interior, de adâncime. Între ceruri (2009) e o carte adaptată la clişeele şi fragmentele vieţii moderne, la firimiturile care cad de la masa poetului şi pe care le ciuguleşte în grabă cititorul zorit. De altfel, toate textele dintr-un volum de Ioan Matiuţ abia dacă ar constitui scenariul unui videoclip liric. Ori, poate, poetul şi-a adaptat sistemul de gândire şi meditaţie, dar şi acţiunile, la întâmplările paradoxale ale acestei lumi. Scurtele sale poeme au efectul unor haiku-uri şi ecoul unor reflexe intime ale fiinţei: „în fiecare dimineaţă/ mă iau în spinare/ şi plec// încă o zi/ printre sentimente/ reguli strâmbe/ şi alte nimicuri// încă o zi/ fără mine” Încă de la primul poem aluziile sunt autoreferenţiale, eul liric fiind absorbit de un daimon orgolios şi pieziş care înfruntă neantul şi lumea meschină. Nemulţumit de condiţia sa, poetul îşi acceptă alienarea cu un soi de revoltă absurdă. Crizele sale sisifice răzbat în discursul concentrat, eliptic şi rebel: „urcam cu muntele/ înspre al nouălea cer/ din lumea care freamătă/ sub negură// un soare rece/ de aer/ neorbitor/ tăia respiraţia”; „ridicai cerul/ mai sus/ tot mai sus/ până unde/ urme nu-s// nici de întors/ nici de dus” Iluminările scurte, fulguraţiile memoriei şi ale conştiinţei, sentinţele ne dezvăluie un creator sceptic care încearcă să-şi reprime emoţiile, să le stăpânească şi să le dea o formă paradoxală, spectaculară de multe ori memorabilă. Intervalul dintre ceruri poate fi aventura metafizică a sinelui oscilând între lumea de jos şi lumea de sus: „de aproape un veac/ omul/ trăind între lumea de jos/ şi lumea de sus// jos/ satul fremătând/ între bătăi sex beţie/ perpetuare/ şi grijile mărunte/ sus/ vârful muntelui/ lua uneori forma norilor/ şi devenea cer”. Fiecare secvenţă proiectează pe ecranul paginii crâmpeie dintr-o filosofare proprie, accesibilă, solemnă, adaptată gândirii profane: „dacă/ vezi acum/ ceea ce citeşti/ aici/ încă/ te mai poţi/ salva”. Dialogul cu celălalt sau cu iubita devine o formă de supravieţuire, după cum scriitura devine o formă de uitare: „acum scriu despre/ tine// ultima amintire/ din lumea/ care încă/ nu m-a născut// acum scriu despre/ tine/ şi uit”. Naşterea, viaţa, iubirea, călătoria şi moartea devin motivele unui poem infinit, fragmentat de spaimele existenţei; un joc al formelor dominat de imaginaţia austeră şi de gestul rebel, inocent. Poemul infinit, fără punct şi semne de punctuaţie, scris sub forma unui tratat încheagă cu greu o viziune, poate o sugerează. Ca o compensaţie, daimonul (nichitastănescian) deturnează sensul verbelor fără a dezechilibra însă zborul fiinţei „între ceruri”. În peisajul poeziei de azi lirica lui Ioan Matiuţ nu are destule repere pentru a-i descoperi vreun precursor, cu excepţia lui Nichita, dar nici nu comunică direct cu estetica generaţiei sale. E amprenta unui creator solitar, suspendat între meditaţia aforistică şi metapoezie, care se apropie în unele texte de stilul lui Bogdan Ghiu. Nici biografismul, nici realul nu-l copleşeşte, încât din tumultuosul şi risipitorul Mateo, din neliniştitul personaj pe care îl cunoaştem nu rămâne decât expresia platonică a reflexivităţii şi inocenţa gestului pur. » (Gheorghe Mocuţa)

CĂRŢI PUBLICATE:

stâlpi de sare, Editura Mirador, Arad, (1996);

umbre, Editura Mirador (1999);

priviri, Editura Mirador (2003);

déjà vu, Editura Dacia (2005);

déjà vu, ediţie în limba maghiară, editura AB Art, Bratislava (2010);

între ceruri, Editura Brumar, Timişoara (2009);

respiră să nu uiţi, Editura Tipo Moldova (2011);

fuga din urmă, Editura Tracus Arte (2013);

după perete, Editura Mirador (2015);

contraatacul de panică, Editura Tracus Arte (2020);

Vederi din Mirador, Editura Mirador (2023).

PREZENT ÎN ANTOLOGIILE:

7 poeţi români – 7 poeţi englezi, de azi (antologie bilingvă româno-engleză), Colecţia revistei „Arca” (1998); O antologie a literaturii arădene de azi, Editura Mirador (2000); Ponton – antologie bilingvă româno-maghiară, Editura Mirador (2003), „pagini literare ro.” (antologie bilingvă) Forumul European al Revistelor Literare, ediţia I, Mamaia – 2007 şi ediţia II a Balcic – 2008; Thakira Min El - Balour (Cristale de amintiri) – antologie de poezie română contemporană; volum în limba arabă (antologie realizată de Marius Chelaru si Munir Mezyed, Editura Fundatiei Culturale Poezia, Iasi, 2009; Antologia di letture a trieste – KUD Apokalipsa, (antologie bilingvă sloveno-italiană.) Editura revistei Apocalipsa, Ljubljana, 2010; Antologia poeziei române de azi (română, franceză, engleză şi germană), Editura Tipo Moldova 2013; Panorama actuală a poeziei române (antologie în limba sârbă în traducerea lui Adam Puslojic), editura Filip Visnjic (Belgrad), 2013.

REFERINŢE LITERARE (SELECTIV):

Ion Roşioru („Tomis”, nr 12/ 1997), Florin Bănescu („Curierul Aradului”, nr. 8/ 1997), Gheorghe Mocuţa („Arca”, nr. 4-5-6/1997), Virgil Mihaiu („Steaua”, nr. 11-12/ 1998), Lazăr Faur („Semne”, nr. 5/ 200), Petru M. Haş („Adevărul”, nr 2923/ 2000), Ada D. Cruceanu („Semenicul”, nr. 1-2/ 1998), Iv Martinovici („Observator de Munchen”, nr 1-2/ 2000), Ela Iakab („Reflex”, nr. 4-5-6/ 2005), Gheorghe Secheşan („Arca”, nr 7-8-9/ 2005), Ion Mureşan, coperta IV, déjà vu, editura Dacia, 2006), Vali Crăciun, („Porto Franco”, nr. 4-5-6, 2006), Felix Nicolau, („Luceafărul” Nr. 28/ 2010), Pertu M. Haş, („Arca”, nr. 1-2-3/ 2010), Lucia Cuciureanu, („Familia”, nr. 9/ 2010), Dumitru Hurubă (http://www. scribd. com/doc/19710429/DUMITRUHURUBA-Christian-W-Schenk), Gheorghe Mocuţa („Ramuri”, nr. 5/ 2010), Ionel Bota, Lavinia Ionoaia („Orizont”). Alice Valeria Micu („Transilvania Busines”), Imelda Chinţa, („Caiete Silvane”), Florin Dochia („Urmuz”), Viorel Mureşan („Familia”), Petru M. Haş („Familia”)

E aici itinerariul unei conştiinţe trăindu-şi drama de a nu se putea sustrage Răului decât prin sacrificiul de sine, purtătorul ei devenind, în singurătatea lui imensă, semn al trecerii către un Bine niciodată complet atins, veşnic suspendat în aspiraţia lui concepută aseptizat. Poetul pledează implicit pentru abolirea perspectivelor comune fosilizate de tradiţia didactică sau de comoditatea bunului simţ şi instigă la răsturnarea convenţiilor consacrate de uzaj. (Ion Roşioru – „Tomis”, nr. 12 – 1997)

În drumul său, poetul va fi având revelaţii, va fi tezaurând cunoaşteri noi, va fi fiind uluit de iviri neaşteptate, metamorfoze sau chiar neantizări ale celor mai demult cunoscute. E un drum numai al său, conştient că „până la capăt/ mai sunt şi alte păreri”. Cutezenţa-i rară îl ajută în greaua-i încercare. (Florin Bănescu, Muşchetarii câmpiei de vest, editura Ivan Krasko, 2000)

Asemeni lui Lot care a putut supravieţui Sodomei şi Gomorei, asemeni lui Orfeu căruia zeii i-au îngăduit să viziteze tărâmul morţilor, poetul e o fiinţă privilegiată, un stâlpnic, un purtător al tainei de rit creştin, dar în acelaşi timp un om supus ademenirilor şi tentaţiilor. În ciuda aparenţelor sau a unor posibile interpretări, Ioan Matiuţ (stâlpnicul) nu scrie o poezie religioasă şi nici una mistică. Expresia gnomică, discreta calofilie cu vecinătăţi şi conexiuni pe planul sensibilităţi, notaţia sobră şi austeră sunt, până acum, câteva din calităţile stilului său, desprins parcă dintr-un ritual iniţiatic. (Gheorghe Mocuţa, „Arca”, nr. 4-5-6/ 1997)

Spaţiul poesiei rămâne unul al inocenţei regăsite. O inocenţă potenţată adesea până la evlavie. Sentimentele perene ale existenţei se plasează, astfel, într-o perspectivă sacralizată, deşi expresia religioasă nu e niciodată explicită, ostentativă. Aceşti Stâlpi de sare pot fi interpretaţi (şi) ca o ripostă a unui temperament meditativ, introvertit, faţă de agresivitatea şi tupeul care ne înconjoară, amărându-ne existenţa. (Virgil Mihaiu, „Steaua”, nr. 11-12/ 1998)

Universul conceptual al lui Ioan Matiuţ se raportează chinuitor condiţiei existnţiale a omului, iscodită prin prisma unui sieşi utilizat în sens exemplificator şi nu egocentrist – „iată/ trec prin/ mine ca printr-o/ lume” - lăsând loc unor concluzii tulburătoare. Toate poemele sunt explozii de miez, şlefuite în timp pentru a dobândi profilul cel mai concordant ideii expuse, provocatoare de o nelinişte insolită prin care se continuă într-un ecou interior personal al receptorului. (Lazăr Faur, „Semne”, nr. 5, 2000)

O anume modestie care nu trebuie neaparat citită ca pauperitate a expresiei lirice, modestie dublată în subtext, de orgoliul mocnit al omului în calitate de creatură privilegiată de Autorul Creaţiunii, ne întâmpină în textele lui Ioan Matiuţ. Poetul simte astfel, uneori, chemarea de a covorbi cu Dumnezeu. Fără a pune la îndoială dreapta credinţă de la care se revendică poetul, având în vedere faptul că voinţa este universală, o intrebare subzistă: Cine este cel ce vrea ca ochiul autorului să vadă ceea ce vede? Şi dracul vrea amulte. (Petru M. Haş, „Adevărul” nr. 2923/ 2000)

În linii fundamentale, viziunea poetică a lui Ioan Matiuţ din priviri, traduce oscilaţia fiinţei umane între viaţă ca lentă alunecare spre neant şi moarte ca experienţă revelatorie. (Ela Iakab, „Reflex”, nr. 4-5-6/ 2005)

S-ar putea ca scăderile acestui tip de poezie să vină tocmai din meritele sale. Dacă optzecistului îi place (mult) să se audă vorbind (adică scriind), Ioan Matiuţ scrie texte poetice scurte, esenţializate, pline de tensiune poetică, aproape nişte haiku-uri. Se vede limpede că ele sunt cizelate, şlefuite, gândite, şi nu „aflate”, mototolite, în vreun buzunar spart al sufletului (aşa cum se mai întâmplă cu alţi poeţi). Scurtimea lor ar putea dăuna însă dăuna vrajei poetice, care mi se pare una dintre calităţile esenţiale ale poeziei lui Ioan Matiuţ. Una peste alta, poezia lui Ioan Matiuţ este remarcabilă şi de remarcat, tocmai întrucât nu ţine deloc cont de canoanele poeticii (în măsura în care ele există, desigur) optzeciste. (Gheorghe Secheşan, „Arca”, nr. 7-8-9/ 2005)

Poemele lui Ioan Matiuţ sunt atât cât trebuie să fie. Este foarte greu, îţi trebuie o mână de maestru ca să poţi, în câteva cuvinte, să transmiţi chiar şi sentimente. Nu numai scintilaţie spirituală; aceste scintilaţii au încărcături uneori melancolice, alteori ironice, o lucrătură de bijutier în filigran. O poezie fără sonoritate prea mare la lectură, la cititul cu voce tare, dar care reuşeşte să facă implozie. Nu este un spectacol exterior, ea intră în tine şi fără să-ţi solicite eforturi îţi produce bucurie. Un poet pe care îl invidiez pentru aproape fiecare poem din carte. A scrie sec, a pune gândul deasupra textului, este un semn de maturitate poetică. (Ion Mureşan, coperta IV, déjà vu)

Lirica lui Ioan Matiuţ e una celebrală, sedusă de maxima condensare a ideilor. Multe poezii sunt gânduri-propoziţii, comunicări eliptice marcate, nu neaparat de echivocul de tip simbolist, ci mai mult de abstractizarea trăirii. operaţia analitică este a artistului care este convins că limbajul şi privirea (imaginea interiorizată a lumii) sunt vurnerabile. Devin instrumente care deformează percepţia, calitatea trăirii, înstrăinează de adevărul care, oricum e relativ. Este demersul spre esenţă, prin cunoaşterea limitei, o dorinţă de receptare a energiei spirituale prontr-o altfel de privire, fără ochiul fizic. revelaţia izolează, proiectează în alt plan, separă sinele de identitatea lui. (Vali Crăciun, „Porto Franco”, nr. 4-5-6, 2006)

Sapienţial şi apoftegmatic. Zăbovind Între ceruri (Brumar, 2009), Ioan Matiuţ s-a despărţit de cele lumeşti. Sau, mă rog, dintre realităţi a mai păstrat trenul, ca mediu sentimental şi mijloc de transport în cronologia interioară. Poemele de aici sunt scurte, parabolice, neîncordate stilistic. Desen vag, economicos, realizat în pastă moale. Gravurile lui Adrian Savu – encefalograme în negru pe fond verzui – semnalează trăiri expresioniste, chinuite şi ameninţătoare. Acompaniamentul grafic este mai intens şi mai acut decât însăşi poezia, care de multe ori etalează o detaşare budistă. Există doi oameni în Ioan Matiuţ – cetăţeanul şi poetul. Cu legături vagi între ei. Unul nu se amestecă foarte tare în treburile celuilalt. O schizoidie care poate fi numită şi evaziune interioară. De multe ori, sunt tentat să numesc acest fel de artă una protestantă: poezia cu ale poeziei, viaţa cu ale vieţii. Pentru că artistul nu poate concilia cele două fenomene. (...) Între ceruri, ca înţeles, ar putea semnaliza o stare de fericire sau măcar de detaşare sublimă. Între pagini, însă, este mai curând de găsit lehamite de lume, precum şi dezamăgire sentimentală. Un fir roşu al perechii ratate, al imposibilităţii de refacere a androginului. Până la urmă, ipostaze romantice ale inadaptării şi însingurării chinuite: „16. capătul lumii mele/ nu este şi capătul lumii tale// la capătul lumii mele mă topesc/ luând forma ta/ la capătul lumii tale/ mă topesc/ luând forma lumii”. (...) Între ceruri semnifică şi dibuirile de la un zeu la altul. Bineînţeles, un zeu tămâiat este Nichita: „23. în pământul/ care-ţi trece/ pe sub pasul/ cel rece”. Din şi după aceste frecventări, stridia din sufletul poetului produce, iată, şi mici perle impecabile: „34. ţinut în picioare/ de umbra/ care aduce/ întunericul”. Un catren fără ritm şi rimă, liber de teatralităţi şi tragedii mimate. Aici scriitorul este el însuşi – sapienţial şi apoftegmatic. Ei? Cum sună asta? Sapienţial şi apoftegmatic? Mă gândesc să reţin sintagma pentru titlu, iar în chapeau să montez epitetul ungarettian. Cred că cel mai mult mă pot gândi la un avion de hârtie plutind lent printre blocuri, pe deasupra copacilor, sub un cer înnorat. Este imaginea pe care mi-o lasă în minte cele mai adânci poeme din acest volum. Prin ele se verifică capacitatea hipnotică a poeziei cu numărul 38: „lumea/ din mintea noastră/ trecând prin/ noi/ trecând/ prin lumea/ din mintea noastră”. Acest Iona hipnagogic, între veghe şi somn. (Felix Nicolau, „ Luceafărul”, Nr. 28/ 2010/ Sapienţial şi apoftegmatic.)

A lua o carte în serios, a o aborda, cum se spune, cu metodă, înseamnă a efectua cel puţin trei operaţiuni, constatări, observaţii: cum începe, cum sfârşeşte şi ce se întâmplă între început şi sfârşit. Viaţa „între ceruri” de Ioan Matiuţ, în mod natural, debutează de dimineaţă şi, de fiecare dată, înseamnă o plecare în diurn, în co-ti-di-an. Damnaţiune pură, absenţă fără cusur, insatisfacţie morală: „în fiecare dimineaţă/ mă iau în spinare/ şi plec// încă o zi/ fără mine.” (text 1). Finalul ar fi previzibil/imprevizibil. Orice plecare presupune un drum, un parcurs, iar drumul, fapt îndeobşte regretabil, are un capăt. Această evidenţă vom pune-o pe seama previzibilităţii sau invers, dar cu aceasta n-am soluţiona imprevizibilul: „la capăt/ e groapa în care/ cazi/ din care te ridici” (text 58). Având în vedere că „cerul” este o entitate vidă, abstractă, am remarca predilecţia acestui poet pentru astfel de titluri: umbre, priviri după cum abstracţiuni sunt regulile şi sentimentele. Abstractizarea presupune eliminări, renunţări succesive, ea este marea noastră abreviere. Pesemne Asia este abstractă, Europa – concretă, naturalistă, forfotă materială. Oricât de bine s-ar hrăni japonezii, chinezii, bucătăria lor va rămâne abstractă. Ioan Matiuţ este un poet abstract. (...) Nu e, aşadar, de mirare că, produs al unei forme practicante de religiozitate şi lectură, Ioan Matiuţ este prizonier „între ceruri”, neliniştit de dilema unor dincoace şi „dincolo”, de cerul din „oglindă”, cu alte cuvinte, adică: „dincolo/ de formele/ care niciodată nu te/ liniştesc” (text 2). Geologicul este o emblemă configurată de zona alpină. Muntele – ca aspiraţie spre misterul celest – alimentează mirajul dantesc al lumii ca sistem de „ceruri”, în care fiecare cer cu daravera lui. Ascensiunea este formă de opoziţie a două lumi: „al nouălea cer” şi „lumea care freamătă/ sub negură”. Evoluţia pe o asemenea verticală este o răsturnare de situaţie, prin care încetează „respiraţia” pasiunii, căreia îi ia locul raţiunea rece, solară: „un soare rece/ de aer/ neorbitor/ tăia respiraţia”. Poetul este un oficiant sobru, care nu s-ar lăsa o clipă agasat de zgomotele exterioare, deoarece poezia i se pare o treabă mai mult decât serioasă. Eventual se adresează cuiva, nu ştim cui. Poate unui partener mundan, poate divinităţii. Acest alter ego îi impune ritualul înălţării, atât de riguros încât versul se subordonează canonului de rimă şi metru clasice, muzicale, de „folclor literar” blagian, de incantaţie mistică sau misterioasă: „ridicai cerul/ mai sus/ tot mai sus/ până unde/ urme nu-s// nici de întors/ nici de dus” (text 5). (...) Empiric, Ioan Matiuţ apare drept o persoană activă, implicată, sigură de sine, aproape robustă. Activitatea este doar surogatul supravieţuirii sale. Fondul este febril, neliniştit, blocat în singurătate; singur până la dedublare: „în fiecare dimineaţă/ mă trezesc din moarte/ lângă mine” (text 15). La lumina zilei, fiecare clipă e „prăpastia”. Stilistic vorbind, tipul e un miniaturist înfocat. Are vocaţia clipei care îl hipnotizează. Un făcător (de la verbul „a face”) de ceremonii semnatice, sapienţiale, rituri minuscule, dar care, în general, tind la bătaie lungă, deşi localizabile în individualitatea posesivă: „timpul meu”. Individul există ca posesor de „timp” şi în măsura exercitării acestei posesiuni. Pierderea acestei noţiuni ar fi deopotrivă jalnică şi ipotetică, prilej de vajnice clamări surdinizate: „şi lumea se va sfârşi” (text 18). O, da! Dar ce e lumea? Cui aparţine? Consecvent celor enunţate mai sus, poetul acesta nu participă la partea a doua a Poeticii lui Aristotel. Ar consimţi la opinia celor ce susţin că Iisus n-a râs jamais. Cel mult un zâmbet amar, imparţial. Sobrietate de „inchizitor”. Are viziuni adesea sumbre, apocaliptice, ca viziunea din poezia nr. 41: „o pasăre neagră/ cu aripi de piatră/ zgâria cerul/ însângerându-l// în gheare cu/ inima mea.” Consolările acestui poet al „cerurilor” coboară din „cer”, înviorează lumea asta pesimistă cu dulci incantaţii şi versuri ermetice, încât te-ntrebi de nu cumva Dumnezeu e iubirea sau viceversa: „paşii tăi/ din cer coboară/ într-o dulce zi de vară/ peste lumea/ ce-o să moară// pe când tu erai/ mister/ între lumea mea/ şi cer” (text 47). Imposibilitatea regăsirii condiţiei umane devine definitorie pentru om ca specie: „nici un tren/ nu mai duce spre noi” (text 53). Ceea ce nu înseamnă că disperarea ar fi neapărat exclusivă. Un inefabil al vieţii de dincoace, al vieţii de dincolo, întruneşte voinţa de comunicare, liantul existenţial. Podul este un simbol al salvării, al relaţiei cu lumea, fie aceasta chiar o lume impracticabilă: „pe malul meu/ creşte piatră/ peste piatră/ peste piatră// cât pentru un pod” (text 49). Să fie poetul Ioan Matiuţ un neînfricat constructor de poduri? (Pertu M. Haş, „Arca”, nr. 1-2-3/ 2010, Viaţa de fiecare zi la expertiza abrevierii)

Deşi la a cincea carte*, poetul Ioan Matiuţ e greu de prins în cuvinte. Poezia sa se mişcă între două registre complementare: confesiune crispată şi reflexie. Ambele asigurând viziunii sale poetice coerenţa. O sensibilitate deosebită şi o luciditate mereu la pândă iscă o tensiune prelungită, fiecare poem fiind o secvenţă decupată din această stare generală. Miza e cunoaşterea de sine şi a lumii, pe cât de previzibilă, pe atât de complicată, pe cât de riscantă, pe atât de misterioasă: „orbecăim/ pe marginea fiecărei clipe// prăpastia/ nu are capăt”. Principiul poetic, al rezistenţei limitate la presiunea interioară, e şi unul al supapei. Forţa poeziei devine astfel implozivă, dă în clocot şi pe de lături. De aceea, poemele spun mai mult decât suma cuvintelor care le compun. Zbaterea e evidentă ca şi încăpăţânarea „stâlpnicului” (Gh. Mocuţa) care şi-a propus să descopere miezul lumii în absolut: „ridicai cerul/ mai sus/ tot mai sus/ până unde/ urme nu-s/ nici de întors/ nici de dus”. (...) „Între ceruri” e un spaţiu al spaimelor şi al anxeităţii ţinute în frâu de o stilistică gnomică, de respiraţie scurtă, dar profundă, ori, cum ar spune poetul, de „pauza dintre clipe”. Poemele nu caligrafiază debordanţa sentimentelor, numai frisonul lor adânc: „nu mai am/ cer/ să sprijin privirea/ nici pământ în care/ să cad// doar respirarea/ de care atârn”. Peisajul, definit de Amiel ca „etat d'âme”, e bântuit de ploi, de triste amintiri, de trecerea implacabilă a timpului, de neîmpliniri, de uitare, de preeminenţa morţii. Alte motive, unele exprimate metaforic, sunt de sorginte blagiană: somnul, „frate geamăn al morţii”, o „pasăre neagră”, „cerul ochilor tăi”. Şi liniştea necesară pentru a percepe mişcarea pură şi încărcată de mister a lumii, sugerând infinitul şi eternitatea: „linişte/ se aude ceva/ ce nu se vede// moartea ne moare/ şi ne naşte/ chiar acum”. Natura îşi pierde şi ea dimensiunea simbolică, devine „peisaj” supus degradării: „satul fremătând/ între bătăi sex beţie/ perpetuare/ şi grijile mărunte/ făcute în silă”. Nu degeaba spun că poetul Ioan Matiuţ e greu de prins în cuvinte. Aparent pare un învins. În realitate, e un învingător, pentru că în om creatorul a pus nemărginiri de gând: „dincolo de ochi/ minte începi”. De aici începe salvarea. Din pânda ţinută vigilă la cele nevăzute şi neauzite. La esenţa vieţii, căci „într-o singură sămânţă de grâu este mai multă viaţă decât într-o căpiţă de fân” (Kahil Gibran). Din înţelegerea vieţii ca o provocare: „la capăt/ e groapa în care/ cazi/ din care te/ ridici”. Din presimţirea eternităţii viitoare: „ca un râu care curge/ invers/ curg/ înspre tine/ din lumea/ care mă moare”. Chiar dacă prin „tine” poetul se referă la iubită, nu e nimic pierdut. Pentru că erosul înseamnă prezenţa în femeie a misterului şi a divinităţii. Şi, în sfârşit, dacă totul e deşertăciune şi vieţile se duc, rămâne ceva mai important decât toate la un loc: creaţia. Cu condiţia să nu te uiţi în altă parte: „dacă/ vezi acum/ ceea ce citeşti/ aici/ încă te mai poţi/ salva”. E şi motivul pentru care poetul Ioan Matiuţ nu se mulţumeşte să fie numai editor, reporter de televiziune, redactor (şi vânător împătimit!). Vrea şi chiar reuşeşte să fie poet. Chiar dacă unul greu de prins în cuvinte. (Lucia Cuciureanu, „Familia”, nr. 9/ 2010, Între două vieţi sau salvarea prin poezie)

Celalalt poet aradan, în ordine alfabetica desigur, are in creatia sa destule elemente care sa-l apropie de creatia lui Vasile Dan. De altfel chiar aparitia celor doua volume, in acelasi timp, la aceeasi editura si tiparite pe aceeasi hartie (interesanta), intaresc afirmatia mea. In plus, banuiesc ca este vorba despre o amicitie sau o buna colaborare intr-ale editarii avand in vedere ca Vasile Dan este redactorul cartii lui Ioan Matiut, care semneaza ca editor Pielea poetului... Şi, ca sa ramanem in context si atmosfera ideii enuntata mai inainte, iata si mostra de afinitate: “se ia carnea/oasele/si se imbraca in/piele/se pune in pantecul/mamei sale/si se naste (...)” (UMBRE 3, p. 9). Insa, nota personala a poeziilor lui Ioan Matiut, nu doar vizavi de confratele-i Dan, este exprimarea succinta prin care autorul isi tradeaza tendinta de a crea poeme axiomatice. Nu-i este tocmai usor si, de aceea, se simt deseori tarcoalele sau chiar interferentele banalului (“ce mai mult/aproape/indepartat//cand plecarea/nu mai are umbra“// (UMBRA 21, p. 30), fapt care trebuie sa dea de gandit poetului; pentru ca tot el, cu un simt acut al eului si al realitatii, scrie altundeva: “deodata/am inceput sa ne asemanam/ inventand/grade de rudenie/de ura/legi/sentimente/si alte chestii/pe care chiar le credem/un/timp”// (UMBRA 9, p. 16), sau:“mana/in drum spre/buzunarul de unde/cativa banuti/trebuiau sa intretina/umbra cersetorului/topita/pe asfalt” (UMBRA 11, p. 18). De fapt, ca sa fiu si mai explicit, trebuie sa spun ca toate poeziile din volum se constituie intr-un fel de... varianta adaptata a cunoscutelor hai-ku-uri poposite din tara ciresilor in floare. Experimentul mi se pare simpatic, uneori foarte reusit si mana unui autor iscusit in a sti sa-si exploateze potenta artistica pana la a ne da spre citire esenta gandirii despre fiinte si lucruri... Aceasta nu inseamna decat urmarea unui drum pe care poetul circula, inteleg, tot mai sigur pe sine, tot cuprinzator in registrul creatiei sale poetice. Doua volume de versuri care atesta ideea ca, la romani, chestiunea unei crize a poeziei de calitate inca nu se pune... (Ioan Matiut, umbre, Editura Mirador, Arad, 1999) (Dumitru HURUBA http://www. scribd. com/doc/19710429/DUMITRUHURUBA-Christian-W-Schenk)

Cartea de versuri a arădeanului Ioan Matiuţ, între ceruri (Editura Brumar, 2009) el însuşi editor (şi redactor la revista Arca), se citeşte repede şi e adaptată parcă la clişeele şi fragmentele vieţii moderne; versurile sunt firimiturile care cad de la masa poetului, pe care le ciuguleşte în grabă cititorul zorit. Toate textele dintr-un volum de Ioan Matiuţ abia dacă ar constitui scenariul unui videoclip liric. Şi asta, pentru că poetul şi-a adaptat sistemul de gândire şi meditaţie, dar şi acţiunile, la întâmplările paradoxale ale acestei lumi. Scurtele sale poeme au efectul unor haiku-uri şi ecoul unor reflexe intime ale fiinţei: „în fiecare dimineaţă/ mă iau în spinare/ şi plec// încă o zi/ printre sentimente/ reguli strâmbe/ şi alte nimicuri// încă o zi/ fără mine”. Încă de la primul poem aluziile sunt autoreferenţiale, eul liric fiind absorbit de un daimon orgolios şi pieziş care înfruntă neantul şi lumea meschină. Nemulţumit de condiţia sa, poetul îşi acceptă alienarea cu un soi de revoltă absurdă. Episoadele sale sisifice răzbat în discursul concentrat, eliptic şi rebel: „urcam cu muntele/ înspre al nouălea cer/ din lumea care freamătă/ sub negură// un soare rece/ de aer/ neorbitor/ tăia respiraţia”; „ridicai cerul/ mai sus/ tot mai sus/ până unde/ urme nu-s// nici de întors/ nici de dus”. Iluminările scurte, fulguraţiile memoriei şi ale conştiinţei, sentinţele ne dezvăluie un creator sceptic care încearcă să-şi reprime emoţiile, să le stăpânească şi să le dea o formă paradoxală, spectaculară, de multe ori memorabilă: „adorm// trag întunericul/ peste mine/ exerciţiu/ al morţii”. Alteori fragmentele se juxtapun într-un jurnal intim în fiecare vers compune o imagine nouă, un clip al aventurilor eului: „stropi de apă/ mă fugăreau/ pe geamul trenului/ care şerpuia/ spre tine// o geană de lumină/ spărgea orizontul/ şi ploaia va fi/ o amintire tristă”. Intervalul dintre ceruri poate fi aventura metafizică a sinelui oscilând între lumea de jos şi lumea de sus: „de aproape un veac/ omul/ trăind între lumea de jos/ şi lumea de sus// jos/ satul fremătând/ între bătăi sex beţie/ perpetuare/ şi grijile mărunte/ sus/ vârful muntelui/ lua uneori forma norilor/ şi devenea cer”. Fiecare secvenţă proiectează pe ecranul paginii crâmpeie dintr-o filosofare proprie, accesibilă, solemnă, adaptată gândirii profane: „dacă/ vezi acum/ ceea ce citeşti/ aici/ încă/ te mai poţi/ salva” sau: „în fiecare dimineaţă/ mă trezesc din moarte/ lângă mine”. Dialogul, cu celălalt sau cu iubita, devine o formă eliptică de supravieţuire, după cum scriitura devine o formă de uitare: „acum scriu despre/ tine// ultima amintire/ din lumea/ care încă/ nu m-a născut// acum scriu despre/ tine/ şi uit”. Naşterea, viaţa, iubirea, călătoria şi moartea sunt motivele unui poem infinit, fragmentat de spaimele existenţei; un joc al formelor dominat de imaginaţia săracă şi de gestul rebel, inocent. Acest poem infinit, fără punct şi semne de punctuaţie, scris sub forma unui tratat încheagă cu greu o viziune, poate o sugerează. Ca o compensaţie, daimonul (nichitastănescian) deturnează sensul verbelor fără a dezechilibra însă zborul fiinţei „între ceruri”: „ca un râu care curge/ invers/ curg/ înspre tine/ din lumea/ care mă moare”; „o pasăre neagră/ cu aripi de piatră/ zgârâia cerul/ însângerându-l// în gheare cu/ inima mea”. În peisajul poeziei de azi lirica lui Ioan Matiuţ nu are destule repere pentru a-i descoperi vreun precursor, cu excepţia lui Nichita, dar nici nu comunică direct cu estetica generaţiei sale. E amprenta unui creator solitar, suspendat între meditaţia aforistică şi metapoezie, care se apropie în unele texte de stilul lui Bogdan Ghiu. Nici biografismul, nici realul nu-l copleşesc, încât din tumultuosul şi risipitorul Mateo, din neliniştitul personaj pe care îl cunoaştem, nu rămâne decât expresia platonică a reflexivităţii şi inocenţa gestului pur. (Gheorghe Mocuţa, Daimonul lui Ioan Matiuţ, revista „Ramuri”, nr. 5/ 2010)

Monopolul iluziei. Despre poezia lui Ioan Matiuţ. Sedimentările afective, între elan şi meditaţie, euforie şi crizism fiinţial, asigură poeziei lui Ioan Matiuţ succesele de până acum. La aceasta contribuie, retor dibaci, eul suavităţilor figurate, starea de spirit sugerând, continuu, o mistică înăbuşită. Nu ne aflăm, desigur, în faţa unei poezii de concept dar rostirile autorului arădean indică un patos jubilatoriu, un completiv-vitalizant imaginar. Iar lucrurile sunt induse, mai ales, prin antologia déja vu (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2005, 92 p.) asupra căreia zăbovim mai jos. Există un Dumnezeu al poemelor lui Matiuţ fiindcă organizarea orizontului arhaic al fiinţei înseamnă doar prima etapă a suprapunerilor vis-idel-adoraţie. O linişte aparent mortifiantă, în fapt o disoluţie a feericului se revarsă în coşmar interogativ dar, în afara sceneriei, suprapunerea spaţiilor vide află alte corespondenţe ale unului simbolic. În volumul stâlpi de sare (Arad, Editura Mirador, 1996) un poem evocă provocarea universaliilor, momentul auroral dedicat recuceririlor paradisului pierdut, acel „mereu (...) altceva”: „atârnă un perete într-un cui/ o oglindă se priveşte în mine/ nu ştiu de ce nu mai pot să mint/ stau şi văd cerul cum/ trece prin păsări/ mereu înspre altceva.” (stâlp 4). Nu avem la Ioan Matiuţ poezia halucinant spaţială a colegilor de generaţie dar magiile cuvântului-imagine impun, precum în lirica optzeciştilor, „rectificări” ale sufletului candid sub povara marilor întrebări existenţiale. De aceea, cum găsim într-un text excelent din volumul umbra (Arad, Editura Mirador, 1999), eul expiator îşi ia partea ce i se cuvinte din misterul mitului fundamental, eu întemeietor, reîncoronând, într-un fel, adoraţia: „dincolo/ de trupul împrumutat/ de vedere/ cuvinte/ moarte// acolo începi” (umbră 19) Pare că peste tot, poetul e tovarăş gândului hegelian: „Suntem şi gândim pe măsura Dumnezeului în care credem.” În volumul priviri (Arad, Editura Mirador, 2003) investigările eului liric ţin de potenţările reflexive, autoexaminări determinând chiar reformulări ale proiecţiilor acestui univers poematic. Vibraţia e totalizantă în fluenţe melancolizate de sugestiile unui antropomorfism marcat de memoria afectiv-temporală, de fabula biblică: „bate din/ aripă/ poate că Dumnezeu/ va avea milă de/ tine/ vei zbura/ până la prima treaptă/ a iniţierii/ unde/ se termină pământul/ începe cerul// cerul tău/ cel de toate zilele.” (privire 4) Sinceritatea e, şi aici, subversivă. Dar explorările sunt, şi ele, reevaluările unui sentimental, altminteri un meistersäng extrem de individualizat valoric în poezia română de azi. Destule inedite din prezenta antologie denuanţează acea privire meditativă a unui spirit baroc, un erudit al fictivizărilor. Poetul păstrează, în continuare, monopolul iluziei, fiinţa hierofaniilor consacră circumscrierile unui autoir autentic: „bat cu sângele/ la poarta-ţi încleştată/ de frigul înăuntrului de piatră// lavă/ născând/ relieful primăverii tale” (déja vu 4). Ioan Matiuţ rămâne regizorul unui spectacol de înluminare, el este poet. (Ionel Bota, facebook)

Fulguraţii poetice. Poetul arădean Ioan Matiuţ scrie o poezie esenţializată; versurile sale, asemănătoare prin concizie cu haiku-ul, surprind fiinţa umană trăind şi exprimându-se mereu între două limite: un jos şi un sus ontologic, ceea ce justifică implicit frământarea şi neputinţa eului, incapabil să se fixeze într-o formă convenabilă de existenţă. Ultimul volum de poezie, între ceruri, apărut în 2009, la Editura Brumar din Timişoara, continuă aventura cunoaşterii în zona autentică a sinelui, din volumele anterioare: stâlpi de sare, umbre, priviri şi déjà vu. Realitatea imediată punctează prin elemente-metaforă întrebările, tristeţile şi bucuriile omului, aflat între două forţe antagonice, pământ şi cer, chemat sau apăsat de imensitatea lor, părăsit uneori de ambele, dar nevoit să rămână viu, suficient sieşi: „ nu mai am/ cer/ să sprijin privirea/ nici pământ în care/ să cad// doar respirarea/ de care atârn”. Muntele sugerează efortul sisific de a atinge înaltul: „ urcam cu muntele/ înspre al nouălea cer... un soare rece/de aer/ neorbitor/ tăia respiraţia”. Trenul, reluat ca motiv în mai multe poezii, stabileşte legături în interiorul unei iubiri enigmatice („ cu două trenuri/ paralele/ călătoream... din când în când ne făceam semne”; „ stropi de apă/ mă fugăreau/ pe geamul trenului/ care şerpuia/ spre tine”) sau le întrerupe: „niciun tren/ nu mai duce/ spre noi”. Acelaşi tren călătoreşte între planuri temporale („iau trenul spre mâine”), sugerând drama umană în faţa neputinţei de a se sustrage timpului. În multe versuri, expresia poetică stilizată captează clişee existenţiale într-un registru al dezamăgirii. Viaţa, iubirea, călătoria sau moartea dezvăluie un eu neîmpăcat, care nu se poate aşeza nicăieri în acest interval dintre lumea de jos şi lumea de sus, iar singura formă de sustragere spaimei de a fi este interogaţia, privirea, atingerea vieţii. Şi propria formă de filosofare apoi: „de aproape un veac/ omul/ trăind între lumea de jos/ şi lumea de sus// jos/ satul fremătând/ între bătăi sex beţie/ perpetuare/ şi grijile mărunte/ făcute în silă// sus/ vârful muntelui/ lua uneori forma norilor/ şi devenea cer”. Lumea văzută de eul poetic se resimte din cauza absenţei oricărei asistenţe divine şi de aceea apare învăluită într-o acută tristeţe şi lipsă de sens: „de naştere/ ne-am tot născut/ până nu mai ştim/ nimic despre ea// de viaţă/ am tot trăit/ până nu mai ştim/ nimic despre ea// de moarte am tot murit/ până nu mai ştim nimic despre ea// cum ne mai numeşti/ Doamne”. La nivel formal, fragmentarea susţine această stare precară a realităţii eului. Evenimentul uman esenţial, iubirea, este surprins în câteva versuri de o subtilitate a expresiei care transmite doar fiorul sau impactul asupra fiinţei; dezamăgirea se resimte şi aici, cuplul e destrămat şi nu se mai poate reface: „iubita mea/ a venit// ne-a despărţit demult/ duelul/ cu celălalt/ pe malul tulbure/ al senei”. Uneori însă, senzualitatea se afirmă subversiv: „între noi/ noapte/ sexul pândeşte”. Deşi priveşte relaxat posibilităţile de combinare a cuvintelor ca material poetic, poetul preferă registrul poetic grav, care aminteşte de marea poezie: „o pasăre neagră/ cu aripi de piatră/ zgârâia cerul/ însângerându-l// în gheare cu/ inima mea”. Totala absenţă a punctuaţiei, precum şi privarea textelor de un titlu (ele fiind numerotate de la 1 la 58) vin să confirme, alături de concentrarea expresiei, modernitatea poeziei lui Ioan Matiuţ, pe care cititorul o poate percepe ca pe o acumulare de fişe eliptice, de diagnostic existenţial, care inventariază unicităţi de o clipă. Lectura de la un capăt la altul al prezentului volum de versuri oferă cititorului momente de graţie poetică, o aşezare a spiritului şi a sufletului în preajma autenticităţii şi frumuseţii umanului; paginile de poezie alternează cu şase gravuri aparţinând lui Adrian Sandu, care semnalează la nivel vizual, aceeaşi intensitate şi tumult al trăirilor. (Lavinia Ionoaia, „Arca”)

Ioan Matiuţ –Fuga din urmă, Ed. Tracus Arte, 2013. Subtil, isihast, elegant şi liniştitor. Aproape de haiku. Se spune că între forma haiku-ului şi conţinutul lui e o contradicţie – de la constrângere la libertatea asocierilor – însă Matiuţ e omogen şi melancolic. Şi nu numai, căci sunt şi revărsări de vitalitate. Totul suprapus şi împletit ca într-o Fugă bachiană. Ilustraţiile în diverse tonalităţi ale lui Laurian Popa surprind exact arta ca stare de spirit. ***
“binecuvântată fii
Iubire
care-mi sfâşii sufletul
chiar dacă
eşti mai amară
decât moartea”

***
“aici
totul e în ordine
lumea asta
nu e lumea cealaltă”

(Felix Nicolau, Facebook, 3 mai 2014) https://www. facebook. com/felix. nicolau. 5?fref=ts)

Micropoeme. Într-un peisaj liric atât de generos în expresii tari, în texte cît mai prozoase, cu ostentaţie antilirice, revărsate pe pagini întregi de reviste, ziare, cărţi, existenţa unui giuvaergiu precum Ioan Matiuţ, care lucrează numai pe sunete rare în versuri suspendate, abia vizibile, plutind parcă în aerul paginii, chiar trebuie salutată. Deşi ca vîrstă aparţine generaţiei atît de răsfăţate 80, Ioan Matiuţ nu pare a avea nimic, dar absolut nimic în comun cu congenerii săi. Dimpotrivă, pare făcut din alt aluat, mult mai fin, mai filtrat decît al acestora, al „autenticiştilor", ironicilor, anecdoticilor. Fuga din urmă este a opta carte a autorului. Dar i-am putea spune şi mai simplu: al optulea poem, fiindcă toate cărţile lui Ioan Matiuţ au această structură: de poem unic, în versuri scurte ce comunică între ele de la o pagină la alta. Senzaţia de unitate e clară, indubitabilă. „dimineaţa aşterne/ coala albă/ care-mi pândeşte sângele// să scrie/ ziua de azi. " (p. 5) „dintre toate/ zgomotele lumii/ doar paşii tăi/ îi aud/ nu ştiu dacă eşti/ ploaie/ moarte/ vânt/ animal flămând/ sau simplă femeie//dar ştiu că vii" (p. 6). Trecerea s-a făcut pe neobservate. O stare de graţie, notaţii fine întreupte la timp pentru a spori o umbră de mister par toate poemele autorului: „aerul/ nu ne mai/ ţine/ cădem din lume în/ lume" (p. 15). Tehnica anacolutului e cea mai frecventată de poet, ea garantînd misterul sau o stare imprecisă dintre veghe şi vis: „apoi am plecat cu tine/ în clipa/ fără sfârşit/ pe care am numit-o" (p. 17) Toate poemele sînt arte ale disimulării, mimează o comunicare pe care însă o abandonează chiar în clipa în care te aştepţi mai puţin: „azi am trecut pe lângă mine/ nu m-am oprit" (p. 19). Un exemplu şi mai evident: „capătul nu are/ capăt/ începutul început" (p. 21). Reveria, starea de-o clipă, aburul, fumul, norul, frunza uscată, toate încorporate în poem, sugerează fragilitatea lumii acesteia, inconsistenţa ei reală, neterminatul, conturul variabil, fluid al tuturor lucrurilor: „mă uit la/ tine/ ca la un nou/ născut/ care mă naşte/ mă renaşte/ până cînd" (p. 30), sau „memoria oglinzii/ privită/ de oglinda/ în care lipseşti" (p. 31). Sigur, multe poeme sînt dialoguri mascate cu o persoană iubită, cel mai adesea, doar sugerate, alteori melacolii subţiri, existenţiale tratate însă cu o discreţie atît de evidentă de poet încît ele par a-şi pierde orice greutate: „pe trupul meu/ creşte pământ/ cu fiecare clipă/ iar eu/ nu am/ a mă teme" (p. 40). Acelaşi sunet creşte ceva mai clar în poemul următor: „rădăcină/ cu ghearele înfipte/ în mâlosul întuneric// hrănind/ carnivora-ţi/ floare" (p. 41). Retractil, lucrînd tot timpul la fineţea sunetului, la suspendarea tranzitivităţii gîndului, poezia lui Ioan Matiuţ e, chiar cum sugerează şi titlul proaspetei sale cărţi, „o fugă" muzicală. Fie ea şi „din urmă!" Căci: „păziţi-vă inima/ e lună plină// pândeşte" (p. 58). (Vasile Dan, „Arca”, nr. 4-5-6/ 2013)

„... Poezia lui Ioan Matiuţ îmi aduce aminte de pictura chinezească în care maestrul se pregătea luni întregi în faţa pânzei fără să facă nimic. Apoi brusc trăgea linia perfectă. Cam aşa este şi poezia lui Ioan Matiuţ. Este făcută din cuvinte puţine, mai mult din goluri decăt din plinuri dar după ce o citeşti, toate golurile se umplu şi se năpustesc asupra ta. De fapt el scrie o poezie gen trambulină. Te aruncă şi apoi te lasă în aer. Nu ai decît să te descurci.” (Ioan Mureşan, Cluj, 21 iunie 2013, lansarea cărţii fuga din urmă la Festivalul de Carte Transilvania)

„Capătul nu are/ capăt”. Ioan Matiuţ, fuga din urmă, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013. Poate că unii, citind această carte, fuga din urmă, se vor mira de cât de puţine cuvinte este nevoie ca să se scrie poezie. O poezie aparent fără nicio „poveste". Poate un „eu liric" (sau mai bine un „tu liric", adică celălalt) care, vrăjit de sine, se dezvăluie organic, străluminează doar atât cât să nu-ţi poţi da seama că a fost, dac-a fost. Aşa cum Zeul a fost, dac-a fost, iar acum îl vedem în manifestările sale. Asemeni şi naratorul/ autorul/ poetul se vede (văd) în textele (poeziile) sale. Se manifestă de parcă nu-i, are o cale şi parcă nu e, are poezie şi parcă ea este în altă parte. Stă, ca şi noi toţi, în început. Până să exemplific, mai spun acum că poeziile din acest volum nu au titlu, are fiecare doar câte trei steluţe. Poate că nu sunt decât „sincope" între o „fugă" şi alta, până la cea din urmă. Aşadar, începutul (unul dintre ele): „zgârâi pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după piele/ altă piele/ altă piele/ până la capăt// care e cea dintâi" (p. 24). În cultura occidentală, „cea dintâi piele" este Primul Motor, Logosul, Dumnezeu. În cea orientală, pielea după altă piele este Maya, iar cea dintâi „piele" este Brahman. Oricum şi oricât ne-am plimba prin diferite arii culturale, tot peste început trebuie să dăm. Cu el trebuie să începem. Poezia lui Ioan Matiuţ poate fi citită ad literam, abia mai apoi ca o caligramă, ca un haiku de Basho. Abia mai apoi ca fiind ceva viu. Aici mi se pare a fi „pariul" pe care-l face autorul cu sine însuşi, cu textul şi, de bunăseamă, şi cu cititorul: în adâncul ei poezia să fie vie. Textul este un fel de celălalt al poetului, el este în poezia de după celălalt, de după ceea ce ni se arată prin limbă, prin text. Acolo, într-un acolo doar de el ştiut, poetul devine poezia însăşi, care poate spune: sunt cel ce sunt: „apoi am plecat cu tine/ în clipa/ fără sfârşit/ pe care am numit-o" (p. 17). Poţi numi în două feluri: catafatic şi apofatic, adică pozitiv sau negativ. Prima modalitate de numire, în ceea ce-l priveşte pe Zeu (vorbim despre zeu cum am vorbi despre poezie) este aceea care vizează Perfecţiunea, a doua este cea prin care se anulează orice determinare. Zeul, poezia sunt nici-nici (neti, neti). Sau: Tat tvam asi! Unul din cuvintele ce revin în textul de faţă este „dimineaţa" sau conotaţii ale sale. Dimineaţa este într-un fel „începutul". O dată cu ea se dezvăluie lumea: „dimineaţa aşterne/ coala albă/ care-mi pândeşte/ sângele// să scrie/ ziua de azi" (p. 5). Este poemul care le deschide pe celelalte. Iar acesta le „închide": „a-p sterge/ urma/ încercând să/ scapi" (p. 63). Între aceste două poeme este „fuga": care poate fi un text muzical, o ultimă fugă, o fugă (o cale) pe care o vezi, o citeşti în urmă sau ultimul text al acestui volum. Iată un răspuns la cele de mai sus, dar şi unul pentru sine şi altul pentru cititor: „scapă/ sfâşie vederea" (p. 10). Adevărul este că nu poţi scăpa de nicăieri: din lumea artefact nu poţi, din aceea a textului (a colii albe) n-ai cum, din aceea a poeziei, dacă i-ai sfâşiat vederea, nicio şansă. Eşti rupt în două, ca într-o existenţă barocă: „memoria oglinzii/ privită/ de oglinda/ în care lipseşti" (p. 31). Oglinda e un simbol, unul organic, dacă se poate spune aşa. Rupt între oglinzi vii. Oglinda şi perla. Nu se ştie câte dintre ele au memorie, poate că toate. Numai că memoria nu este „un sac" de percepţii, imagini, simboluri, ci este vie, în act. Oglinzile sunt ca un fel de calculatoare, legate unul de celălalt. Au aceeaşi memorie. Nu poţi „lipsi" din una dintre ele decât ca absenţă care instituie sacrul. Sigur că poţi lipsi „ca imagine", dar atunci imaginea „absentă" este o mandala. Este, adică, cea mai reală, ontologică prezenţă. Nu chipul tău contează, ci „chipul şi asemănarea". Aici ruptura mare pe care o duci în tine şi pe care o spui celuilalt: „un ochi care te/ priveşte/ nu e decât un/ ochi// un ochi care te/ vede/ nu te lasă/ singur" (p. 51). Celălalt este iubita, toamna, iarna, noaptea, visul, iubirea şi moartea: „binecuvântată fii/ iubire/ care-mi sfâşii sufletul/ chiar dacă/ eşti mai amară/ decât moartea" (p. 20); şi: „simt în gură/ gustul tău/ amestecat cu gustul/ pământului" (p. 45). Celălalt este mai întâi „în sine", apoi, prin devenire, prin „vicleana raţiune" care te face ea să fii poet, „pentru sine" şi, când totul se deapănă în spirit, „la sine". Şi la Hegel, căci de ideile lui ne-am folosit mai sus, lumea (spiritul) face un pas enorm spre existenţă reală. Una a lumii pe care o vedem, cealaltă a Spiritului ajuns la sine după ce şi-a dat jos „pieile" determinărilor ontice. Ajuns la sine şi pentru sine Spiritul (adică Dumnezeu, adică poezia) este nu un concept, ci este ceva viu. Nu „sfârşitul istoriei" este avut în vedere, ci începutul vieţii. Doar „demonstraţia" este dusă până la capăt. Până la capătul care nu are capăt. Până la începutul care nu are început: „singur în faţa/ naşterii/ vieţii/ iubirii/ morţii" (p. 46). Singur înseamnă celălalt, celălalt înseamnă textul, iar prin text avem poezia. Adică bucuria. Prietenilor le spun: să aveţi bucurii de care să vă puteţi bucura. Cartea aceasta propune aproape peste tot bucuria. Textele acesteia trimit spre un alt timp, spre o altă cultură. Deşi aparţin acestei limbi, ele (textele) sunt mai mult nişte ideograme scrise pe coală cu pensula şi cu tuşul. Dar acolo, în Orient, însuşi scrisul era o artă. Bunătatea lui Ioan Matiuţ este dată şi de faptul că, atâta cât s-a putut, a „lăsat la vedere" nu numai textul, ci mai ales poezia: „lumea/ ar putea fi/ o poveste" (p. 62). Povestea ţine de oralitate, de spunere. Spunerea ei, zice autorul, ar putea fi lumea însăşi. Lumea pe care o vedem a fost făcută, îşi are povestea ei. Dumnezeul ei. Dar tot atât de bine ar putea fi reală şi lumea care se spune acum. Numai că cel care o spune trebuie să fie asemeni Zeului. Numai atunci „ar putea fi". Pe Ioan Matiuţ îl ţin puterile. Lumea lui e reală. Este bucurie. (Ioan Negru, „Tribuna”, nr. 278, 1-5 aprilie 2014)

Paucis verbis. Cu tăietura precisă şi atentă, specifică, de altfel, şcolii poetice arădene, Ioan Matiuţ deschide volumul Fuga din urmă, cu uvertura unei adevărate Ars poetica printr-o decupare secvenţială, o zi în care scrisul, poezia, notaţia se circumscriu coordonatei temporale şi chiar anatomice, plasând acest act aproape sacerdotal în esenţa subtilă a autorului, plasat în afara voinţei conştiente. „Dimineaţa aşterne/ coala albă/ care-mi pândeşte sângele/ să scrie/ziua de azi”. Deşi recurentă, tema scrisului continuă să fascineze poeţii din toate veacurile, iar Ioan Matiuţ se lasă contaminat cu eleganţa şi rafinamentul vorbirii eliptice. Fără să se înscrie în tiparul aforistic, economia de semne grafice este condusă cu minuţiozitate către esenţe, fără a afecta sintaxa, fără inversiuni şi cu o topică a firescului care nu alterează claritatea discursului poetic. Romantic în esenţă, Ioan Matiuţ plasează elementul feminin în deschiderea excursului interior în interiorul universului înspre care îşi îndreaptă atenţia şi din care extrage cu precizie de bisturie esenţe poeziei. Femeia este partenerul unui dialog subtil şi uneori eliptic, discursul reducându-se cu graţie la două verbe şi un substantiv, extrem de dinamic şi cu impact maxim „scapă/ sfâşie vederea”. Urmând acest tipar, al contragerii până la minima existenţă Fuga din urmă concentrează şi contaminează elementul vegetal şi pe cel cosmic în limitele ariei poetice şi le obligă să-şi ajusteze mecanica la dimensiunea umanului, integrând astfel în sâmburele fiinţei sale anotimpuri, înaltul cosmic şi facerea nopţilor. Autorul se dedublează „azi am trecut pe lângă mine/ nu m-am oprit”, eul poetic operând translaţia de la suprapunerea perfectă peste individ către relativizarea coordonatei temporale, care se intersectează violent cu viaţa sa biologică: „ascultă facerea/ nopţilor ce or să vină/ să-ţi picure moartea/ în somn”. În momentele de maximă sinceritate, Ioan Matiuţ nu se sfieşte să aducă în discursul poetic iubirea, care se insinuează cu subtilitate şi devine una din esenţele sale vitale. Adesea interogativ, autorul trasează punctele unui adevărat sistem filosofic, omul ieşit de sub mantaua poetului abordând retoric momentele de maximă luciditate. Dialogul cu sinele poetic este plasat în spaţiul oniric, accesul la fiinţa de lumină fiind restricţionat de incapacitatea omului de a cădea la pace cu creatorul neobosit. Analiza pe care poetul o face vehiculului biologic îi dezvăluie universul interior multistratificat, labirintic, omul de carne dovedindu-se un perpetuum mobile, care se hrăneşte din însăşi natura sa pieritoare: „zgârâi pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după piele/ altă piele/ până la capăt// care e cea dintâi”. Decuparea atentă a celor două individualităţi distincte e susţinută constant, fără să genereze psihoze ori drame existenţiale şi fără să contureze un autism poetic cu elemente suprarealiste. La Ioan Matiuţ tonul este firesc, metafora lipseşte aproape cu desăvârşire, discursul e fragmentat în compartimentări lirice convertite în constatări limpezi, fără niciun ornament stilistic. Unei posibile virtualităţi poetice, el îi contrapune un biografism aproape inexistent, iar traseul pe care ne conduce cu infinită atenţie, pe noi, nevăzuţii săi prieteni, este unul la capătul căruia învăţăm să trăim momentele de maximă spaimă în care şi-a revăzut viaţa cu repeziciune. (Alice Valeria Micu, „Transilvania Busines”, 30 aprilie 2014)

Ioan Matiuţ - fuga din urmă. Dacă vrei să simţi ce înseamnă în lectura de poezie senzaţia de insaţietate, citeşte poezia lui Ioan Matiuţ! Poetul arădean are – nu de azi, de ieri – rar întâlnita înclinaţie de a chema cititorii al festin şi a le permite doar simpla – şi încântătoarea, e adevărat – degustare. Ca în antecamera unei crame cu vinuri nobile, eşti invitat să-ţi desfeţi poeticele papile gustative cu alese arome dintre cele mai fine şi bogate în cantităţi farmaceutice. Poate că marile fericiri sunt nutrite din micile bucurii, cert este că Ioan Matiuţ are ştiinţa de a fi concis fără a pierde din vedere profunzimea reflecţie. Aparent, multe dintre textele sale sunt notaţii de stări şi situaţii, legate de real ori de imaginar. În fond, ele sunt rezultatul unor adânci aplecări asupra trăitelor şi tot către cele de trăit conduce cititorul negrăbit. În locul şi împotriva aluviunilor verbale considerate poezie prin simpla acumulare de cuvinte şi de imagini, de metafore şi ritmuri/rime căutate, Ioan Matiuţ vine cu esenţe de emoţie, seminţe care încolţesc numai în solul fertil al lectorului sensibil. Nu este o poezie eliptică, aşa cum lasă să se înţeleagă o comentatoare, căci „eleganţa şi rafinamentul” nu vin din economia de mijloace artistice, nici din parcimonia cu care ar folosi cuvintele, ci din grija cu care le aşază unul lângă altul, adesea cu iteraţie, pentru a sugera un posibil Univers: „scapă/ sfâşie vederea” (p. 10). Este deschiderea simplă, frustă a căii spre emoţia devenirii prin sacrificiu, eliberarea de sine pentru a descoperi lumina. Desigur, oricare cititor poate găsi în lăuntrul său resurse pentru a urma îndemnul lipsit, altfel de retorism. Volumul debutează, de fapt, cu ceea ce ar putea fi o ars poetica, dar şi corespondentul acelui „să fie lumină”, big-bang iniţiator de lumi: „dimineaţa aşterne/ coala albă/ care-mi pândeşte/ sângele// să scrie şi ziua de azi” (p. 5). Este o evidentă trimitere referenţială, de situare deliberată înlăuntrul metaforei nichitiene („Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”), o avertizare: aici ne aflăm, în acest sistem lucrăm cu poezia; eu pe mine mă scriu aici, iar nu pe altcineva. Avem deja creată lumea în care – parcă urmându-l pe Heraclit, după care „toţi cei treji, cei care veghează, există în una şi aceeaşi lume, pe când cei care dorm se afla unul fieştecare în câte o lume a sa” – putem vizita visul poetului, ca pe un muzeu în care nu avem permisiunea de a atinge exponatele. Un muzeu care poate fi şi temniţă, şi azil ori prilej de sfâşiere de sine: „mă trezesc din ce/ în ce/ mai greu dimineaţa/ o parte/ rămâne în somn/ alta pleacă” (p. 29). Prizonier la sinelui, scrie aici poeme de revoltă şi nu răzbate de nicăieri o rază a împlinirii, ci numai deschideri numeroase de căi spre un ideal nenumit, neştiut, inabordabil. Atmosfera generală aminteşte de rătăcirea lui Karl Rossmann, personajul lui Franz Kafka din „ America”, într-un labirint de încăperi diferite, care dau una în alta sau în holuri şi săli imense, un labirint, da, dar nicidecum acela cu minotaur. Nici un pericol nu aşteaptă nicăieri, pericolul este aici, înăuntrul fiinţei din care nu mai este scăpare, de un de şi sentimentul irepresibil al zădărniciei: „zgârâi pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după piele/ altă piele/ până la capăt// care e cea dintâi” (p. 24). Marca principală este, firesc, ambiguitatea, minimalismul asumat (ca formă şi nicidecum ca fond!) servind din plin sugestia: „dintre toate/ zgomotele lumii/ doar paşii tăi/ îi aud/ nu ştiu dacă eşti/ ploaie/ moarte/ vânt/ animal flămând/ sau simplă femeie// dar ştiu că vii” (p. 6) sau: „în fiecare dimineaţă/ cineva/ mă trezeşte/ şi mă trimite/ în viaţă// seara/ las uşa deschisă” (p. 8). Sugestia este, la rândul ei, aceea care serveşte, cu generozitate, scânteierile expresive de mare frumuseţe: „desfrunzit de/ toamnă/ legănat de/ tine/ unde mă va duce/ noaptea care/ vine” (p. 11). Ceea ce nu exclude refugiile copilăroase de tipul: „toamna/ un burete colorat/ şterge lumea/ din ochii mei” (p. 13) ori retorismul din compuneri sentimentale precum „binecuvântată fii/ iubire/ care-mi sfâşii sufletul/ chiar dacă/ eşti mai amară/ decât moartea” (p. 20), dar i se iartă poetului care scrie: „capătul nu are/ capăt/ începutul/ început// de ce m-ai risipit/ Doamne/ în pulberea asta de lume (p. 21). Destule texte concise sunt adevărate naraţiuni cu tâlc – ar fi o a doua dimensiune a scriiturii lui Ioan Matiuţ, dimensiune etică, de care nu se lipseşte, şi bine face, fie că uneori poate fi oarecum ameliorată ori trimisă spre o valoare vag metafizică: „nu scoate capul/ pe fereastră/ mi-a zis/ Conductorul// prea târziu” (p. 35) sau „se apropie noaptea/ cu mica ei călătorie/ din care/ uneori ne întoarcem” (p. 44). Altfel, cercetarea lui Dumnezeu din diferite pricini apare pe alocuri, de obicei ca reproş pentru numeroasele absenţe din drumul vieţii şi al dorinţei: „o clipă cu tine/ pentru o veşnicie/ fără tine// nu ne mai îngrozi/ Doamne” (p. 36) Iubirea însăşi este alături cu moartea – inevitabila pereche eros-thanatos… - „simt în gură/ gustul tău/ amesteca cu gustul/ pământului” (p. 45), „chipul tău/ floare de gheaţă/ pe fereastra/ dintre zi şi noapte” (p. 53). Dedat degustărilor de esenţe alese, Ioan Matiuţ crede pe bune dreptate că „lumea/ ar putea fi/ poveste” (p. 62), deci este firesc, la un moment dat, să încerci „a-ţi şterge/ urma/ încercând să scapi” (p. 63) de „straniul/ fiecărui lucru/ decojit de/ privirea/ care nu vede.” (p. 57). O ieşire fastă prin poezie, nu din labirint, ci spre un nou labirint. (Florin Dochia, revista „Urmuz”)

Spre Parnas - în surdină. O voce interesantă şi prolifică a spaţiului liric românesc se dovedeşte a fi Ioan Matiuţ, un arădean prin excelenţă, în prezent redactor la revista de cultură Arca, deopotrivă membru al Uniunii Scriitorilor din România. Printre volumele publicate de autor menţionăm stâlpi de sare (1996), umbre (1999), priviri (2003), déjá vu (2005), între ceruri (2009), respiră să nu uiţi (2011), iar dintre premiile obţinute spicuim: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad (1997), Premiul pentru poezie la Festivalul Internaţional de Poezie EMIA Deva (2005), Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Arad (2010), şi lista ar putea continua. Ioan Matiuţ ne surprinde cu un nou volum, fuga din urmă, apărut la Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, op acompaniat de şase desene realizate de Laurian Popa. Ceea ce atrage atenţia chiar în momentul răsfoirii este lipsa unui cuprins, dar şi lipsa titlurilor. Autorul alege voit să nu individualizeze poemele, ele fiind o parte dintr-un întreg, alcătuind un holos reflexiv, deopotrivă esenţializat. Volumul este unitar atât la nivel formal cât şi ideatic, poetul comunicându-se, încercând să găsească un drum către sine şi să exprime mişcarea internă a fiinţei. Ioan Matiuţ este o voce discretă, aproape tăcută, trăirile sunt exhibate în surdină, iar poemul este de o simplitate monahală, căpătând o funcţie compensatorie, terapeutică, fiind un echilibru între raţiune şi afect. La o privire fugară, poemele par nişte eboşe scrise în grabă, miniatural, alcătuind, în fapt, o culegere de micropoeme. În esenţă, poemele sunt căutări, devin ameninţări ale fiinţei care vor să se materializeze, care pândesc în tăcere şi vor să se nască necontenit. Astfel, fuga din urmă devine o călătorie spre interior, accentul se deplasează spre introspecţia unor trăiri, privirea poetică este contorsionată de nelinişti. Ni se relevă astfel un poem al tăcerii, o poetică a privirii, un lirism mut care transmite prin imagini. Pe imensitatea albă, poetul picură stări poetice, actul creaţiei capătă valenţe demiurgice, iar dimineaţa devine o „perpetuă reeditare a genezei cosmice”, aşternând pe fiecare filă tristeţea distructivă a fiinţei în univers: „dimineaţa aşterne/ coala albă/ care-mi pândeşte/ sângele// să scrie/ ziua de azi”. Tonul micropoemelor este unul grav, profund, reţinut uneori, privirea estompată, aproape ea nu mai există, ceea ce domină este componenta cognitivă, dar şi perceptivă, poetică. Sincretismul univers-poem-fiinţă traduce stări poetice, amplificând singurătatea individului, discursul fremătând de înţelesuri: „fără să mă/ priveşti/ plec/ doar cu mine”. Sentimentul de autosuficienţă, de plictis existenţial, impregnează fiecare poem, fiecare discurs, în care poetul decameronizează devenirea: „în fiecare dimineaţă/ cineva/ mă trezeşte/ şi mă trimite/ în viaţă// seara/ las uşa descuiată”. Tonalitatea întregului volum devine sapienţială, pe alocuri reflexivă, o reflexivitate spontană ce evocă cecitatea, poetul exersându-şi interiorizarea voită: „scapă/ sfâşie vederea”; „şterge lumea/ din ochii mei”, dar şi o trăire abulică, insulară, incertă: „desfrunzit de/ toamnă/ legănat de/ tine/ unde mă va duce/ noaptea care/ vine”. Opul construit pe dialectica ascensiune-cădere, alteritate-identitate coagulează simboluri distincte. Muntele devine marcă a transcendenţei, a hierofaniei care aglutinează lumi diferite, materială şi spirituală, dar este conotat şi ca o formă de iniţiere. Iniţierea însă este estompată de cădere pentru că lumea este compromisă la toate palierele ei, devine un bruion în care fiinţa este alteritate, nu se mai regăseşte, nu se mai identifică: „acolo unde/se termină muntele/ începe muntele”, „aerul/nu ne mai/ ţine/ cădem din lume în/ lume”; „alterarea/ sau fereastra/ dintre mine şi/mine”; „de ce m-ai risipit/ Doamne/ în pulberea asta de lume”. Sub masca minimalismului, poetul îşi exteriorizează combustiile, obsesiile care alcătuiesc o imagine a imediatului, a realului. Şi iubirea este mimată, ea nu mai are valenţe cathartice, ci thanatice: „ascultă facerea/ nopţilor ce or să vină/ să-ţi picure/ moartea/ în somn”; „binecuvântată fii/ iubire/ care-mi sfâşii sufletul/ chiar dacă/ eşti mai amară/ decât moartea”. La Ioan Matiuţ scenariul liric se realizează sub masca dedublării, a unui pseudodialog cu propriul eu, rezultând o poetică a sinelui, a unei scindări asumate, a unei căutări febrile şi neputincioase. Poemul minimalist, expresia lapidară ascund, în esenţă, o stare de alienare, o pierdere a propriei identităţi: „azi am trecut pe lângă mine/ nu m-am oprit”; „ce-mi va zice/ dimineaţa/ în oglindă”; „după piele/ altă piele/ altă piele/ până la capăt// care e cea dintâi”; „las chipul în/ oglindă/ când mă bărbieresc/ dimineaţa/ şi plec în căutarea celuilalt// care vine/ mereu altul”; „o parte/ rămâne în somn/ alta pleacă”. Dezacordul interior, ruptura de propriul eu, atitudinea de frondă coexistă în poemul lui Ioan Matiuţ, ele devin mărci ale infirmităţii şi vulnerabilităţii fiinţei: „mă naşti/ când nu vreau/ mă ucizi/ când învăţ să/ trăiesc/ îmi arăţi doar/ privirea/ prin care nu văd”. Nu lipsesc din dialectica discursului liric finitudinea existenţei, dezolarea şi amărăciunea poetului faţă în faţă cu limitele lui; poemul devine, din această perspectivă, un testament cu valoare spirituală: „ne despărţim/ de fiecare clipă/ de mame/ oameni/ iubiri/ ca şi cum/ nu ne-am fi întâlnit”; „pentru atunci/ când voi trece/ naşterea/ moartea”; „singur în faţa/ naşterii/ vieţii/ iubirii/ morţii”. Tensiunea lirică in crescendo, fibra poetică de o forţă inedită construiesc poemele lui Ioan Matiuţ: „pe trupul meu/ creşte pământ/ cu fiecare clipă/ iar eu/ nu am/ a mă teme”. Ludicul formal ascunde un ludic ideatic de factură tragică: „trăit/ văzut/ în nevăzutul/ care vede”. Astfel, la nivelul stilului, poemele par a fi scrise din mers, într-o manieră voit liliputană, aglutinând stări, tensiuni poetice redate sobru, lucid, esenţial. Dialectica negativului, a miniaturalului, a febrilităţilor viscerale, a tăcerii, caracterizează scrisul lui Ioan Matiuţ. (Imelda Chinţa, „Caiete Silvane”, nr. 2/ 2014)

Lumea prin rame. La prima vedere, Ioan Matiuţ pare a purta cu sine o taină pe care n-a încredinţat-o nimănui. Făcând parte din cercul orgolios al revistei Arca dela Arad, el împărtăşeşte aceeaşi viziune estetică a poeţilor din redacţie:Vasile Dan, Romulus Bucur, Gheorghe Mocuţa. Ca şi aceştia, scrie o poezie severă, aspru tăiată într-o materie verbală abia bănuită, o poezie a cuvintelor puţine, încât n-ar fi exagerat, credem, să se vorbească de o şcoală poetică arădeană. Nici titlurile volumelor sale nu sunt multe şi nici foarte dese. Mai trebuie să ţinem cont că unele sunt antologii: „stâlpi de sare” (1996); „umbre” (1999); „priviri” (2003); „déjà vu” (2005); „între ceruri” (2009); „respiră să nu uiţi” (2011). Acum avem în faţă un nou volum de Ioan Matiuţ, „fuga din urmă”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, cu şase desene de Laurian Popa. Cartea pare o provocare la o dezbatere despre brevilocvenţă, dar nu e numai atât. Absenţa titlurilor (fiecare poem e marcat cu asterisc), precum şi absenţa unei table de materii, creează senzaţia că lectura micilor secvenţe lirice poate începe şi sfârşi oriunde, intensifică ambiguitatea. Din primul text, ca într-o „ars poetica” sui-generis, vedem cum se postează tema scrisului drept principiu vital, ce antrenează momentele zilei: „dimineaţa aşterne/ coala albă/ care-mi pândeşte sângele// să scrie/ ziua de azi” (* * *, p. 5). Dacă scrisul rămâne o temă oarecum subsecventă oricărui poet, „fuga din urmă” îşi cucereşte un nou topos la următoarea pagină: „dintre toate/ zgomotele lumii/ doar paşii tăi/ îi aud/nu ştiu dacă eşti/ ploaie/ moarte/ vânt/ animal flămând/ sau simplă femeie// dar ştiu că vii”(* * *, p. 6). E vorba de erosul simţit ca stihie, la urma urmelor, un eros thanatic, căci un frison arghezian se simte şi în alte locuri ale cărţii: „binecuvântată fii/ iubire/ care-mi sfâşii sufletul/ chiar dacă/ eşti mai amară/ decât moartea” (* * *, p. 20). Narativitatea este, deşi ar putea părea paradoxal, o dominantă a acestei poetici apăsat nominale. Verbele, câte sunt, sunt de mişcare sau expresie a unor simţuri aflate în slujba cunoaşterii: „o iarnă se apropie/ scrâşnind// fără să mă/ priveşti/ plec/ doar cu mine” (* * *, p. 7). Deja, în poemul de mai sus, ca în atâtea altele din carte, suntem în prezenţa unui final deschis spre un întreg evantai de sensuri, avem senzaţia de imagine vexatorie, atât de preţuită de manierişti. Astfel de finaluri, cu deschidere plurisimbolică, resemantizează poetic chiar şi propoziţiile, uneori banale, care le preced: „în fiecare dimineaţă/ cineva/ mă trezeşte/ şi mă trimite/ în viaţă// seara/ las uşa descuiată” (* * *, p. 8). Oglinda ca instrument manierist îi este lui Ioan Matiuţ un fel de vade-mecum. Lecţia vederii plastice a învăţat-o şi de la Leonardo care era convins că „Oglinda este maestrul nostru.” Iar învăţătura maeştrilor haijini o combină cu cea a maeştrilor fotografi, textul său poetic devenind, asemenea haiku-ului şi fotografiei artistice, o cutie plină de surprize: „acolo unde/ se termină muntele/ începe muntele” (* * *, p. 14), sau:„aerul/ nu ne mai/ ţine/ cădem din lume în/ lume” (* * *, p. 15). Uneori, oglindirea poate viza o ţintă magică sau numinoasă: „alterarea/ sau fereastra/ dintre mine şi/ mine” (* * *, p. 16). Alteori, ea seamănă cu o notă de jurnal liric, cu o însemnare lapidară, ce reţine evenimentul esenţial: „astăzi am trecut pe lângă mine/ nu m-am oprit” (* * *, p. 19). Există pagini între care se simte, dacă nu un fir diegetic, o incatenare după logica poeziei, bazată pe imaginarul poetic. Astfel, o poezie poate semăna cu un mic lamento de secol 17 sau 18, care însă vesteşte grandoarea unei reprezentaţii cereşti, în următoarea piesă: „desfrunzit de/ toamnă/ legănat/ de tine/ unde mă va duce/ noaptea care/ vine” (* * *, p. 11). Iată şi poemul de pe contrapagină, văzut în prelungirea celui de mai sus: „un cer/ cât mai înalt// dincolo de albastru/ e negru/ apoi/ tot ce nu am/ trăit” (* * *, p. 12). Pentru a mai detalia viziunea diegetică a autorului, putem observa inserţia ca principiu ordonator al imaginarului poetic, tehnica ramelor în care se dezvoltă temele şi motivele: „zgârâi pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după piele/ altă piele/ altă piele/ până la capăt// care e cea dintâi” (* * *, p. 24). Dar şi acest autoportret emergent: „las chipul în/ oglindă/ când mă bărbieresc/dimineaţa/ şi plec în/ căutarea celuilalt// care vine/ mereu altul”(* * *, p. 27). După acelaşi calapod al vieţii în sertare este croit şi următorul text, mostră de poezie atropică, foarte aproape de gradul zero al scriiturii: „mă trezesc din ce/ în ce/ mai greu dimineaţa/ o parte/ rămâne în somn/ alta pleacă” (* * *, p. 29). Pentru a înlesni transferul sufletesc de la eul liric la poem, autorul recurge şi la monologul adresat. Din felul cum construieşte acest tip de discurs, pare că Ioan Matiuţ vorbeşte în direct cu Dumnezeu: „mă naşti/ când nu vreau/ mă ucizi/ când învăţ să/ trăiesc/ îmi arăţi doar/ privirea/ prin care nu văd” (* * *, p. 28). Uneori poate fi chiar mai îndrăzneţ, iar apropierea de Arghezi se impune din nou: „o clipă cu tine/ pentru o veşnicie/ fără tine//nu ne mai îngrozi/ Doamne” (* * *, p. 36). În cea de-a doua jumătate a cărţii se instalează un alt topos: întâlnirea ratată, pierdută. Din această temă credem că derivă, în bună măsură, brevilocvenţa textelor, dar şi aspectul de incipit suprimat brusc, din lipsă de subiect: „ne despărţim/ de fiecare clipă/ de mame/ oameni/ iubiri/ ca şi cum/ nu ne-am fi întâlnit” (* * *, p. 32). Când eul poetizant e la persoana a doua, comunicarea lirică e ranforsată de ceea ce se cheamă „verba dicere” : „nu ai cum să/ pleci/ de unde nu ai venit/ îmi spuneam” (* * *, p. 33). Senzaţia e că, uneori, poemele se compun din sincope ale memoriei: „se apropie noaptea/ cu mica sa călătorie/din care/ uneori ne întoarcem” (* * *, p. 44). Unele poeme se produc după tehnica anamorfozelor, generând acelaşi tip de imagine vexatorie în virtutea căreia o mică poezie poate părea finalul unui poem: „unde se termină/ privirea/ începe” (* * *, p. 52). Unul dintre poemele mai ample ale cărţii (patru mici strofe inegale) are ca final o splendoare de haiku: „în noaptea cu lună/ umbra e a/ ta” (* * *, p. 56). Ultimul poem al cărţii nu încearcă să spună altceva decât că viaţa e o pedeapsă divină: (a-ţi şterge/ urma/ încercând să/ scapi). (* * *, p. 63) (Viorel Mureşan, Revista „Familia”, nr. 10/ 2013)

Anotimpuri şi dimineţi. Abordarea biografică pare a fi tentantă şi pertinentă în cazul poetului arădean Ioan Matiuţ, în sensul că ea aduce un aport considerabil la configurarea semnificaţiei versurilor sale. Poet „invidiabil”, cum ar fi dispus să concentreze într-o formulă orală domnul Gheorghe Mocuţa, Ioan Matiuţ este un citadin de extracţie rurală, ruralitatea fiind prin excelenţă o zonă a existenţei ciclice, conforme ciclurilor naturii, momentelor zilei. Mediul originar sugerează cel puţin o religie a naturii, în sensul căreia poetul de care ne ocupăm a copilărit, şi-a format modul realist de locuire a lumii. Iată primul argument pentru care mi se pare deplasată sau neavenită precizarea după care poetul „nu scrie o poezie religioasă şi nici una mistică”, mai ales că suntem acuma departe de perioada ateismului ştiinţific militant şi a eradicării misticismului. Poezia este religioasă prin definiţie, ea fiind în primul rând „religia” poetului. Fără o undă „mistică” nu ne putem imagina un demers de felul celui liric, deoarece am exclude, fie el şi extazul minimal din poezie, şi antiextazul, care tot o manifestare extatică pare a fi, ca şitentaţia neaccesibilului, a dramei empirice sau raţionale. Ioan Matiuţ are evoluţia unui self made sau self made man, cum vreţi să-i spuneţi, dar contaminarea lirică şi culturală de la vârsta fragedă îl livrează „domeniului cărţilor”. Mare difuzor de cărţi, personajul nostru a manipulat sumedenie de opere între care Lao Tze şi C. G. Jung, adjudecându-şi apoi nobleţea de a deveni el-însuşi casa de editură „Mirador”. La ora actuală, această fire eminamente realistă a fost tradusă în mai multe limbi şi a adunat numeroase premii şi distincţii literare. De inspiraţie vechi-testamentară, prima sa culegere de versuri se intitula. Vechilor evrei li se-ntâmpla să devină, din neatenţie, stâlpi de sare. La chinezi, negustorii de sare aduceau multă avere şi câştigau poziţie socială. Se spune că actuala sa apariţie în limba română ar fi a opta carte a poetului. Ea se intitulează Fuga din urmă. Mai mult alergare, eterna alergare, evadare din ceva în altceva, ca, pe urmă, să ai iarăşi de unde fugi. Omul fuge mai mult de sine însuşi, însă, în mod paradoxal, în cele din urmă, tot acolo-ajunge, chiar dacă, uitându-se în oglindă, nu se mai recunoaşte. Recenta critică la această Fugă... , descoperă în poetul nostru un „giuvaergiu”, un autor „care lucrează numai pe sunete rare”, cu „notaţii fine” şi „umbră de mister”, spre a le arăta muritorilor „fragilitatea lumii”, „in consistenţa ei”. Şi iată-ne aşadar pradă unei invazii de impresii. Dar, din respect pentru autorul comentat, în loc de a cădea în extaz, ne străduim să fim realişti. Din succesiunea cărţilor sale de până la Fuga din urmă, o considerăm de reală altitudine pe aceea intitulată Între ceruri. Probabil o anumită distanţare în timp permite şi impune o astfel de jalonare. Nu-i deloc exclus ca mai târziu Fuga din urmă să ne joace, la rândui ei, o asemenea festă. Fuga din urmă, între cele afirmate cu multe rânduri mai sus, poate semnifica însăşi moartea, pe care, biologic vorbind, fie-ne permis s-o considerăm prematură. În fond şi la urma urmei ce tot facem noi aici, ce altceva decât să „cădem din lume în/ lume”. Lumile acestea sunt zone ale cotidianului nostru, ostenelile, iubitele, vieţile şi morţile noastre succesive. Treabă de-a dreptul sisifică, dacă ajungem la concluzia că: „acolo unde/ se termină muntele/ începe muntele”. Iată o viziune cu adevărat stenică într-o lume bântuită de astenii buclucaşe. Scriam anterior despre o viziune ciclică, despre dimineţi şi anotimpuri. Prospeţimea acestei culegeri tocmai acest leit-motiv, între altele, o conferă: dimineaţa. Orice dimineaţă este un nou început sau un fel de a olua de la capăt, chiar dacă lucrul în sine ni se pare absurd. Ziua e „coala albă”, pânda ei incitantă, provocatoare; gândurile ni se ordonează, sunt limpezi, iar noi, având toate acestea, n-avem decât să scriem „ziua de azi”. Erosul este încorporat fenomenelor naturale, stihiei divine, unul dintre „zgomotele lumii”, doar nu degeaba zicea Shakespeare că lumea e „zgomot şi furie”, iar Faulkner îşi intitula astfel un celebru roman. Noi aşteptăm încredinţaţi că vine: „ploaie/ moarte/ vânt”. Astfel, dulcile consacratele fenomene naturale se fac şi ele versuri. Să nu ne îngrijorăm deocamdată, să aşteptăm ceea ce urmează, pentru că numai dânsa scrâşneşte, iarna: „oiarnă se apropie/ scrâşnind”. Dar nu toate, una singură: „o iarnă...” atunci fiecare pleacă singur. Dragostea de viaţă este neostoită, din instinct de conservare, din egoism şi alte asemenea produse. Cotidian, poetul este vizitat de „cineva”, „în fiecare dimineaţă”. Trăieşte sub înalta tutelă ca cuiva pentru care veşnic are uşa deschisă şi care, zilnic, îi dă deşteptarea. Armată curată, dar armata asta e viaţă: „în fiecare dimineaţă/ cineva/ mă trezeşte/ şi mă trimite/ în viaţă// seara/ las uşa descuiată”. În altă ordine de idei, somnul s-ar asimila morţii, riscului de a nu te mai trezi. Poetul reflectează la nopţile viitoare, teribilele nopţi cu pipetă, care pur şi simplu au să-i dea picături letale, au să-i picure „moartea/ în somn”. Ioan Matiuţ a învăţat lecţiile esenţiale ale marilor pravoslavnici, le ştie pe de rost, el a citit că femeia e mai amară ca moartea şi că pe lumea asta umblăm mai mult prin praf, cu pantofi sau fără pantofi, să ne căinăm asemeni psalmistului: „de ce m-ai risipit/ Doamne/ în pulberea asta de lume”. Oniric, poetul este purtat noaptea prin tot felul de locuri întunecoase, pe unde e chiar urmărit; or, asemenea urmăriri pot deveni incomode, de n-ar fi dimineaţa, zeiţa sa tutelară, căreia poate el i se roagă într-un idiom eminescian care zice „pe mine mie redă-mă”. Cu punctualitate de ceasornic vine, şi individual scapă din coşmare, este chestionat din nou: „–ce mai faci, Mateo?” Şi Mateo se uită-n oglindă, îşi numără pieile „până lacapăt” convins că demult a plecat din pielea „dintâi”. A privi şi a vedea sunt alte motive ale acestui jurnal liric sugerat, nemarcat, cum este şi toamna, anotimp preferat al poetului, pe urmă despărţirea de fiecare clipă, multiplicată; cine rămâne, care pleacă etc. etc. Tot ştergându-ne urma, avansând în vârstă, dăm în doaga naraţiunii, avem revelaţii: „lumea/ ar putea fi/ o poveste”. Tot Shakespeare, tot «zgomot şifurie» şi, pe deasupra, «spusă de un nebun».” Umblând zile, săptămâni, luni, ani, decenii, prin pulberea hărăzită lui, omul începe să aibă presentimente: „mă trezesc din ce/ în ce/ mai greu dimineaţa/ o parte/ rămâne în somn/ alta pleacă”. Chestie de cântarul dimineţii, pentru că, altfel, viaţa e un tren de persoane. Să nu ne îngândurăm. Ştie Conductorul. (Petru M. Haş, „Familia”, nr. 10/ 2013)