Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Andrei MOCUŢA

 

Prozator, poet. Profesor. Andrei Mocuţa este pseudonimul literar al lui Andrei Lucian Mocuţa. S-a născut în Arad la 12 ianuarie 1985 şi locuieşte în Curtici. Fiul scriitorului Gheorghe Mocuţa şi al învăţătoarei Florica Mocuţa. Studii: a absolvit în 2003 Colegiul Naţional „Moise Nicoară” din Arad şi în 2008 „Universitatea de Vest” din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie (engleză-franceză). Masterat în cadrul aceleiaşi universităţi, „Comunicare interculturală”, 2010. Profesor de limba engleză şi limba franceză din 2008. Doctor în Litere „Universitatea de Vest” din Timişoara. Debut publicistic cu o recenzie în revista „Arca”, nr. 10-11-12 din 2001. Debut editorial cu volumul Povestiri din adânci tinereţi, la Editura Cartea Românească în 2006, volum care a obţinut Premiul pentru Proză la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România. Prezent în antologiile Puzzle (o panoramă a prozatorilor arădeni de azi), Editura Mirador 2007; Şase autori şi un pictor în căutarea Curticiului pierdut, Editura Mirador 2008. Premii la numeroase concursuri şi festivaluri naţionale de literatură („Dorel Sibii”, Săvârşin, 2002; „Radu Rosetti”, Oneşti, 2003; „Marin Preda”, Siliştea Gumeşti, 2003; „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003 etc). Colaborează cu proză, recenzii şi cronici de film la reviste literare: „Arca”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Semne” şi „Orizont”. Volumul de debut a fost nominalizat la Premiul Naţional de debut al USR pe 2006 şi a primit Premiul Clubului Rotary Arad pe Literatură în 2006, precum şi Premiul pentru Debut al Filialei Arad a USR în 2007. Membru al USR din 2013.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Povestiri din adânci tinereţi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006

Porcilator, Editura Brumar, Timişoara, 2009

Trei povestiri, Editura Mirador, Arad, 2010

Şercan [proză], Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2012;

Nu există cuvinte magice [ poeme], Editura Tracus Arte, 2013.

Portret al artisului in absentia. J.D. Salinger: o monografie , Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2015,

Literatura [proză], Editura Tracus Arte, 2015.

 

REFERINŢE CRITICE:

În volume: DSA s.v., Irina Petraş, Cărţi de ieri şi de azi, Scriitori contemporani, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007;

În periodice: Cornel Ungureanu, Marele trib al provinciei, „Arca”, VII, 2006, nr. 7-8-9; Horia Gârbea, Un debut impresionant, „Suplimentul financiar”, 2006, iulie; Alexandru Budac, Cuvinte în halate albe, „Orizont”, an XVIII, 2006, nr. 8 (1487); Bianca Burţa Cernat, Câteva ciorne şi un debut literar prematur, „22”, 2006, august; Alex Goldiş, Portret al prozatorului în tinereţe, „Cultura”, 2006, august; Cosmin Ciotloş, Adânca maturitate, „România literară”, anul XXIX, 2006, nr. 38; Adina Diniţoiu, Simpli ascultători ai unui post radiofonic, „Observator cultural”, 2006, nr. 86 / 19-25 octombrie, Irina Petraş, Lumina din adâncuri, în „Apostrof”, an XVIII, 2007, nr. 4 (203); Cristina Chevereşan, În spatele porţilor, „Orizont”, anul XIX, 2007, nr. 9 (1500), 28 septembrie; Petru M. Haş, Paharul de Damasc, „Adevărul de Arad”, 7 septembrie 2006; Marius Miheţ, Resursele singurătăţii, „Familia”, anul 43 (143), 2007 nr. 1 (494), ianuarie; Horia Ungureanu, Un tânăr prozator matur sau „Săritura păstrăvului la lumina lunii”, „Arca”, X, 2009, nr. 10-11-12; Adina Diniţoiu, Poveşti „pe limba alambicului”, „Observator cultural”, 2009, nr. 503 din 03.12; Vasile Spiridon, Proze alambicate, „Convorbiri literare”, XXI (142), 2009, nr. 12/; Ion Zubaşcu, Un tânăr prozator iluminat de moarte, în „Acolada”, 2010, nr. 2; Felix Nicolau, Tom & Jerry la pomana porcului, în „Luceafărul”, XXI, 2010, nr. 15-16; Adrian G. Romila, Mocuţa, Trei povestiri, „Conta”, II, 2011, nr. 6, p. 160-162.

 

APRECIERI CRITICE:

„Andrei Mocuţa este un scriitor care ştie a folosi un „cifru al prudenţei” într-o literatură care ne aminteşte nu doar de Salinger, Mircea Eliade, Cărtărescu şi Frank Herbert, ci şi de Blecher sau Potocki. La 21 de ani, Andrei Mocuţa dă una dintre cele mai vii cărţi a literaturii tinere. Un eveniment literar, cu siguranţă.” (Cornel Ungureanu, Marele trib al provinciei, în „Arca”, nr. 7-8-9/ 2006)

„Prin urmare, arma principală cu care porneşte la drum tânărul prozator şi care îl poate feri de primejdiile kitsch-ului este, cu siguranţă, ştiinţa de a atenua. În Povestiri din adânci tinereţi, Andrei Mocuţa propune o formulă de proza care poate săpa o breşă în limbajul cinic, violent, hiperexpresiv, al colegilor de generaţie. Îndreptat spre mişcari sau obiecte infinitezimale, interesat de ceea ce se petrece în anticamera realului, Andrei Mocuţa se anunţă a fi un blecherian.
Punând în scenă exerciţii şi decantări stilistice succesive, cele patru piese ale volumului alcătuiesc un portret coerent al unui autor care – deşi nu vă va spune deocamdată lucruri extraordinare – va fi, cu siguranţă, prozator. O carte care merită citită chiar şi numai din plăcerea de a urmări, în proza tânără actuală, istoria eşecurilor bântuite de spectrul reuşitei.”
(Alex Goldiş, Portret al prozatorului în tinereţe, în „Cultura”, august, 2006)

„Din mai multe puncte de vedere, sunt sigur că printre pasajele acestei povestiri trebuie să căutăm formula prozei lui Andrei Mocuţa, şi nu în cele câteva izbucniri psihedelice din altă nuvelă (Paharul). Vom descoperi repede un autor stăpân pe tehnicile sale, înzestrat de pe acum cu intuiţia ansamblelor, inteligenţa construcţiei şi cu o neverosimilă acurateţe a frazării. Imaginaţia lui funcţionează mai ales strategic, ordonator. Dacă primii noştri romancieri căutau impacientaţi „denuementul” (deznodământul), Mocuţa pare avea probleme cu incipitul. (...) Fără să beneficieze de scuza primei cărţi, dar şi fără să aibă prea nevoie de asemenea circumstanţe atenuante, Andrei Mocuţa se află în postura de a învăţa devreme ceea ce altora le consumă ani buni: adâncimea. Tânăr sau nu, e îndeajuns de înţelept pentru a adăuga structurilor de rezistenţa ale scrisului său noi (şi obligatorii) centre de greutate.” (Cosmin Ciotloş, Adânca maturitate, în „România literară”, anul XXIX, nr. 38, 22 septembrie 2006)

„Şi totuşi, povestirea cea mai bună, Radio Africa, e un text nud, fără barochisme, cvasiminimalist, dar nu fără mister: autorul ajunge coleg de cameră, la Clinica Galliéni din Drancy (Franţa), cu un congolez care-şi petrece zilele, în aşteptarea rezultatului biopsiei, ascultînd meciurile de fotbal la posturile Radio Africa şi Africa Numéro I. Povestirea e construită din cîteva siluete, cîteva gesturi, o descripţie sumară a încăperilor, în totul, e de un minimalism încărcat de tensiune, de o simplitate narativă cu maximum de efect (…). Cu siguranţă, povestirile ascund o dramă personală, fac broderii stilistice (mai puţin ultima) în jurul acestor momente cînd sunetul interior dispare, cînd nu poţi decît sa te livrezi, cu sufletul golit, zgomotului radiofonic. Autoficţiuni compensatorii? Foarte posibil, oricum „sunetul” lor artistic arată un prozator promiţător.” (Adina Diniţoiu, Simpli ascultători ai unui post radiofonic, în „Observator cultural”, nr. 86 / 19-25 octombrie 2006)

„Tablourile sunt desenate minuţios, „mişcate” prin acţiune metaforală. Încremenirea la care obligă boala e vindecată prin vânzoleala detaliilor unduitoare. Proiecţiile coşmareşti se încarcă de viaţă, de senzualitate, de erotism şi conturează o răzbunare a imaginaţiei captive secondată de livresc. Relaţia erotică se instalează acut între sine şi realitate prin intermediul cuvântului ce o rosteşte, conferindu-i viabilitate şi substanţă. La Blecher, când în odaia alăturată cineva, altcineva, îşi consumă ultimele momente ale vieţii, personajul-autor îşi ascultă clipocitul sângelui şi gustă fericirea totală a sorbirii unui pahar cu apă, împotriva prescripţiei medicale. Provocare adresată neantului cu violenţa senină pe care doar Eros o opune lui Thanatos. Paharul de apă este însăşi literatura. Nu întâmplător, poate, semnul vieţii triumfătoare e şi la Andrei Mocuţa paharul.” (Irina Petraş, Lumina din adâncuri, în „Apostrof”, an XVIII, nr. 4 (203), 2007)

„În Povestiri din adânci tinereţi, Andrei Mocuţa experimentează cu instrumentele care îi stau la îndemână. Nu se mulţumeşte cu autoficţionalizarea, nici nu exploatează sordidul pe care textul i l-ar fi putut oferi. Deşi este el însuşi narator şi personaj în mare parte a cărţii, obiectivele plasate sub lupă îi sunt de multe ori exterioare. Contrar aşteptărilor, textele din volum nu scriu o cronică a suferinţei proprii, ci constituie mai degrabă mijlocul de distanţare de sine prin analiza generoasă a celorlalţi.” (Cristina Chevereşan, În spatele porţilor, în „Orizont”, anul XIX, nr. 9 (1500), 28 septembrie 2007)

„Andrei Mocuţa are talent de povestitor, dar şi de potenţial creator de lumi romaneşti: în aceste puţine pagini – povestirile sînt, de fapt, un fel de... „momente şi schiţe”, mai grave, cîteodată delicat-tandre, alteori cu accente naturalist-violente şi chiar absurde – apar o serie de personaje memorabile, precum Căpitanul (din tinereţea bunicului) pasionat de insectarul lui (o colecţie enormă de fluturi), Burlacu, interlocutorul bunicului şi cultivator de „flori de cactus” (a cărui soţie e „împrăştiată” de o maşină, cînd ieşea cu bicicleta din holdă), Şercanu, campionul local la concursul de „înghiţit globuri” (opt) şi Mortu, întors din Spania, care înghite doar un glob şi de unde i se trage, în cele din urmă, şi moartea, Aurora (sau „africana”), iubita cu „ciuf” şi „converse shoes” a nepotului, Tom şi Jerry în persoană etc. Situaţiile şi personajele lui Andrei Mocuţa au ceva din absurdul concentrat al lui Urmuz, al romanului lui „în patru părţi” – într-un decor pe jumătate rural, pe jumătate de periferie pariziană (nordul imigranţilor şi al „racailor”, cum le spune el, de la „racaille”, „plebea” imigrantă, insurgentă, a nordului parizian, unde nepotul urmează tratamentul medical) – asezonat cu stranietatea ori miraculosul blecherian, dar şi cu liniştea (hipnotică) cu care cel din urmă pătrundea cu privirea în „irealitatea imediată” – aici în „neantul” întrevăzut de povestaşi prin aburul ţuicii.” (Adina Diniţoiu, Poveşti „pe limba alambicului”, în „Observator cultural”, nr. 503 din 03.12.2009)

„Plăcerea povestitorului nu este mai mică decât aceea a celor care ascultă; momentele de tăcere, distribuite cu o adevărată artă a retoricii, potenţează discursul. Plăcerea de a povesti trece înaintea altor intenţii, mai mult sau mai puţin practice, ea fiind dublată de aceea a reflecţiei. Bunicul Onu, veteranul celui de-al Doilea Război Mondial, se abandonează patosului rememorativ şi interpretativ cu o molipsitoare uitare de sine copilărească şi îşi aminteşte, printre altele, de cele două stabilizări monetare, de echivalenţa celor şapte clase de altădată, de examene de „depromovare”, de concentrări şi desconcentrări. Prozele scurte din volumul Porcilator se înscriu în direcţia confesivă, a dorinţei de „socializare” prin intermediul unor întâlniri în jurul alambicului fierbinte ce face posibilă „trâmba de vedenii” (pentru a folosi o sintagmă a lui Mateiu I. Caragiale) şi probează încă o dată puterea vindecătoare a logosului. Scrieri aparent dezlânate din punct de vedere tematic, ele sunt unitar legate prin farmecul povestirilor spuse de un bunic în perioada de maturizare a nepotului său. Volumul Porcilator vine să confirme debutul precoce şi promiţător al lui Andrei Mocuţa, întâmplat în 2006 cu Povestiri din adânci tinereţi.” (Vasile Spiridon, Proze alambicate, în „Convorbiri literare”, nr. 12/2009)

„Cele 29 de texte ale volumului Porcilator (dacă socotim şi prefaţa), scurte şi foarte scurte, aduc în prim-plan cîteva personaje epice proeminente, Bunu Onu, Burlacu, Şercanu, căpitanul Niţu, Mihai Mortu, care creează cu istorisirile lor din al doilea război mondial, dar şi din viaţa cotidiană proprie, fundalul la care se raportează lumea copilului, suprapusă peste cea a maturilor şi bătrânilor, fabulosul de desen animat al experienţei infantile proiectându-se peste fabulosul istoriei mari, obiective, cu povestirile şi rememorarile ei. Lumea pe care o aduce în pagini oralitatea dialogală a acestor personaje trimit la Macondo lui Marquez şi, desigur, la epopeea carnavalescă a filmelor lui Kusturiţa: copilul sapă o groapă în grădină pentru a ajunge de cealaltă parte a Pământului, în America, şi bunicul i se alătură, ca mai târziu, în alte pagini, să folosească lucrarea pentru o latrină, revenind din basm în planul crud al realităţii; la naşterea fiicei sale, Bunu Onu trage „o beţie soră cu moartea cu scroafa”, dându-i şi ei să bea din aceeaşi sticlă, o zi întreagă, până adorm amândoi în coteţ, om peste animal.” (Ion Zubaşcu, Un tânăr prozator iluminat de moarte, în „Acolada”, nr. 2 / 2010)

„Cine-ar fi crezut că Tom şi Jerry mai fac parte din mitologia personală a tinerilor de 20 şi-un pic? Andrei Mocuţa aduce un aer degajat, giumbuşlucar în proză şi, totodată, cultivat. El nu vede propriu-zis cu ochii, ci cu creierul. Îl salvează de la preţiozitate umorul, care relativizează totul. Deci umanizează. Hai să zicem că dialogurile nu sunt dintre cele mai vii – cu excepţia celor dintre bunic şi nepot –, că limba nu este cea mai plastică şi mai dezinvoltă cu putinţă. Însă unele replici sunt surprinzătoare. Cineva care degeaba a tot încercat să se facă înţeles pe net ţăcănind la tastatura laptop-ului „şi-a irosit degetele”. Apoi consideraţiile asupra lui Mammy Two Shoes, negresa din serialul „Tom şi Jerry”, sunt nemaipomenite. O antropologie a desenelor animate in nuce. Plecând de la observaţia că personajului nu i se vede niciodată faţa, se ajunge la concluzii subtile: „Mammy Two Shoes e un actor care joacă rolul unui avocat care, în faţa juriului, devine actor”, ori curajoase: „grăsana noastră e Dumnezeu în persoană. Sau Buddha, sau Iisus Cristos. Spune-i cum vrei”. După care mai e un pas până la versiunea plastifiată a omului postmodern mediatizat până la volatilizare: „Gândeşte-te la toate vedetele de cinema, îşi iau pielea de pe cur şi şi-o lipesc pe faţă”.”(Felix Nicolau, Tom & Jerry la pomana porcului, în „Luceafărul”, Nr. 15-16 / 31 martie 2010)