Alexandru MORARU
Prozator, publicist, umorist. Născut la 25 martie 1955, în localitatea Giarmata, judeţul Timiş. Autodidact. Provine dintr-o familie de refugiaţi de război din Basarabia. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad. Debut în presa literară: revista „Orizont”, Timişoara, nr. 35 (804), 2 – IX – 1983. Debut editorial cu secţiunea Arşiţă în câmpie, în volumul colectiv de proză scurtă „Gustul livezii”, Editura Facla, Timişoara, 1985.
Colaborări la revistele : „Urzica”, „Orizont”, „Meridianul Timişoara”, „Paralela 45”, „Tribuna”, „Anotimpuri literare”, „Banatul”, „Timpul – 7 zile”, „Orient latin”, „Naţiunea”, „Luceafărul”, „Rostirea românească”, „Vrerea”, „Coloana lui Brâncuşi”, „Cuvântul românesc”, „Arca”, „Actualitatea literară”, „Sintagme literare” etc.
CĂRŢI PUBLICATE:
Sărbătoare de iarnă (roman), Editura Facla, Timişoara, 1989;
Casa îngerilor (roman), Editura Augusta, Timişoara, 1997;
Jocul (schiţe umoristice), Editura Eubeea, Timişoara, 1999;
Cercul de foc (nuvele şi povestiri), Editura Eubeea, Timişoara, 2002;
Aburi de tranziţie (catrene şi epigrame), Editura Eubeea, Timişoara 2006;
Fiul întunericului (roman), Editura Eubeea, Timişoara, 2008;
Panorame (publicistică), Editura Eubeea, Timişoara, 2010;
Absenţe (poezie), Editura Eubeea, Timişoara, 2010;
Cetatea lunii (roman), Editura Eurostampa, Timişoara, 2013;
Nechemat în uitare (Nuvele şi povestiri), Editura Eurostampa, Timişoara, 2015;
Recompus în clorofile (poezie), Editura Mirador, Arad, 20l6;
Meandre la răscruci (catrene și epigrame), Editura Mirador, Arad, 20l6.
Teatru, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017 (vol.1);
Teatru, Editura Eurostampa, Timișoara, 2018 (vol.2)
Teatru, Editura Eurostampa, Timișoara, 2020 (vol.3).
PREZENT ÎN ANTOLOGIILE:
Perpetuum comic (umor românesc şi universal, 1987 - 1991), coordonatori: Tudor Popescu şi Mihai Ispirescu;
Timişoara 16 – 22 (culegere colectivă de reportaje), Editura Facla, 1992;
„Învinge-te pe tine însuţi!” (eseu despre valorile olimpismului), coordonator : pof. univ. dr. Doina Moţ, Editura Brumar, 2014.
REFERINŢE CRITICE:
În reviste:
Ion Arieşanu, în „Orizont”, nr. 45, 1985 (8 într-un volum); Marian Odangiu, în „Orizont”, nr. 47, 1985 (Proza foarte scurtă); Sanda Cordoş, în „Echinox”, nr. 9-10, 1985 („Gustul începutului”); Valeriu Cristea, în „România literară”, nr. 46, 1989 (Perimetrul şantierului); Adrian Dinu Rachieru, în „Astra”, nr. 7, 1989 (Prozatori şi textieri); Ion Simuţ, în „Familia”, anul 25 (125) · (282) (Ce e nou în literatura tinerilor ? ); Rodica Opreanu, în „Anotimpuri literare”, nr. 19, 1997 (Un roman al îngerilor denaturaţi); Alexandru Ruja, în „Paralela 45”, nr. 2250, 1997 (Cofetăria şi strada); C. Stănescu, în „Adevărul”, nr. 504, 1998 (Aproape best – seller! Un roman despre aurolaci); Mihaela Sfetcu, în „Orient latin”, nr. 14, 1998 (Limitele argoului în intrumentarea utopicului anacronic); Daniel Cristea-Enache, în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 431, 1998 (Nişte aurolaci); Călin Chincea, în „Paralela 45”, nr. 2956, 1999 (Banalul ca premisă a existenţei); Mihaela Dumitraşcu, în „Orient latin”, nr. 3-4, 1999 (Dimensiunea interioară a prozei scurte); Rodica Opreanu, în „Anotimpuri literare”, nr. 41, 2003 (Fibra epică a nuvelelor); Alexandru Păduraru, în „Naţiunea”, nr. 491, 2009 (Un roman al minimei fericiri şi al maximei rezistenţe); Laurenţiu Nistorescu, în „Paralela 45”, n. 6512, 2011 (Lumea din vîrful peniţei); Marcel Turcu, în „Orient latin”, nr. 1, 2014 (Tentaţii expresioniste în interiorul unui clasicism robust); Horia Ungureanu, în ”Arca”, nr. l-2-3 (3l0-3ll-3l2), 20l6 (Nechemat în uitare); Adrian Dinu Rachieru, în ”Paralela 45”, nr. 8024, din 7 iunie 20l6 (Un prozator vânos).
În volume:
Călin Chincea, Cronicile de la Berzovia, editura Eubeea, Timişoara, 2001; Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001; Ion Popescu-Brădiceni, Facerea și corpul: O introducere în semiotica și hermeneutica vizuală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011.
APRECIERI CRITICE:
„Proza robustă, masivă, pe care, în tradiția realismului ardelean o scrie Alexandru Moraru folosind cu precădere descrierea și dialogul copios alimentat de pitorescul vorbirii de grup și mai ales regionale, a favorizat această reușită. (...) Înzestrat cu un remarcabil simț al concretului, având, cum s-ar spune, priză la real (...), Alexandru Moraru creează nu o dată secvențe memorabile. (...) Nume nou lansat de abordarea unei vechi teme contemporane, Alexandru Moraru promite și deci merită urmărit în continuare „. (Valeriu Cristea, Perimetrul șantierului, în „România literară”, nr. 46, 1989)
„... Revenind la Sărbătoare de iarnă vom spune că acest prim titlu confirmă : Alexandru Moraru are vână. Acceptând polenizările moderniste, conectată noului puls al literaturii noastre, proza lui Alexandru Moraru promite mari surprize, saltul valoric. (...) Deocamdată, Al. Moraru plimbă oglinda naratorului fără rafinament imagistic, neinteresat de perfecțiunea formală. Prozatorul pare supraîncărcat și acest prim jet, cu toate neglijențele lui, dă seama de forța sa nativă, de o teribilă energie epică departe de uscăciunea textualistă. Firește, repet: percepem realitatea prin filtru cultural. Dar ar însemna să turnăm apă în vin reproșându-i lui Al. Moraru că nu ține pasul cu moda. Evident, el cunoaște evoluția contextului literar chiar dacă nu e un fervent al noutății și nu se va plia unui «oportunism» al recepției”. (Adrian Dinu Rachieru, ieru, Prozatori și textieri (II), în revista „Astra”, nr. 7, din iulie 1989)
„Un roman care trebuie luat în seamă este Casa îngerilor de Alexandru Moraru. Cel puțin din două perspective: una, extrinsecă valorii literare, care ar trebui să intereseze sociologia literaturii, privind condiția de azi a scriitorului. Alexandru Moraru și-a tipărit cartea printr-un gest de fidelitate față de literatură și, în același timp, de sacrificiu. Vânzându-și o casă, de la sat, el a folosit (o parte) banii pentru a-și publica acest roman.
A doua ține de planul strict literar. Casa îngerilor este un roman bine scris, într-o desfășurare epică alertă, cu un limbaj ce uimește prin naturalețe, indiferent că e fixat în descriere sau în mișcarea vioaie a dialogului. Deși este un roman relativ extins, Casa îngerilor se citește cu real interes literar. El are puține pagini în care epicul trenează, lâncezește, fiind în majoritate un roman cu o bună priză la real, cu o pătrundere de amănunt în lumea surprinsă aici. Ineditul său vine tocmai din prezentarea acestei lumi, a copiilor (tinerilor) nimănui, ai «străzii», cum se numesc astăzi, nu fără o doză de cinism și răutate. Alexandru Moraru face radiografia literară a unei lumi, a unei noi lumi (sau altei lumi), pe care nu știu să o mai fi surprins cineva, în acest fel, în vreo operă literară. Surprinzător cât de bine o cunoaște și, mai ales, cât de bine o simte și o «prinde» literar. Nu doar Ogaru, Țeapă,Ciungu, Matolu, Râe ș.a. sunt personajele acestui roman, deși se observă ușor un pitoresc al onomasticii. Ci și Strada, cu tot ce poate însemna acest spațiu de existență, mai spre centru sau spre mizeria periferiei. Este aici ceva similar Cuțaridei. Același spațiu existențial în care se intersectează destine diferite. Abandonați sau drogați, vagabonzi și hoți, adulterine sau «patroane» respectabile umplu o lume pe care prozatorul o surprinde în seismele ei existențiale. Cuvântul argotic sau elevat este folosit cu exactitate în funcţie de personaj, de locul și timpul epicului (...) acestui roman, distinct şi notabil în contextul ultimelor apariții din proza timișoreană”.. (Alexandru Ruja, Cofetăria și strada, suplimentul literar „Paralela 45”, nr. 2250, 1997)
„... Riscă să treacă neobservată, adică să «moară», o carte excepțională, recent apărută la Editura «»Augusta» din Timișoara, «Casa îngerilor» de Alexandru Moraru, autor despre care Valeriu Cristea spunea că e înzestrat cu «un remarcabil simțal concretului, având priză la real». Calități execelent demonstrate în puternicul roman «cu aurolaci», «Casa îngerilor», radiografie crudă și insolită a unui nou soi de umanitate, pregătită pentru o existență dură, «pe viață și pe moarte», în «gurile de canal» orășenești, în «cazematele» (b-dul Victoria Socialismului!) părăsite după dispariția lui Ceaușescu, în «slooms»-urile ivite pe urmele socialismului victorios. «Omenirea» pe care ne-o pregătesc acești «aurolaci» cu pungile visului la gură poate fi înspăimântătoare, din ea se va recruta armata ființelor nemiloase, cu o nouă morală, de mâine. Dincolo de licăririle ei de umanitate, rezervate exclusiv celor din aceeași «clasă», prozatorul Alexandru Moraru notează, cu o ureche extrem de fină și avizată, «jargonul» acestei lumi de copii bătrâni, a căror existență sorbidă și infernală ne evocă naturalismul (verismul) «Gropii» lui Eugen Barbu. Îndrăznesc să cred că această carte, «Casa îngerilor», exceptând un număr de pagini «teziste» și anoste ce ar fi meritat să cadă sub «foarfeca» cenzurii (dacă ea ar mai exista!) ar putea deveni aproape «best-seller», dacă ea n-ar risca să fie inecată în oceanul «traducțiilor» date drept «capodopere» și al literaturii «experimentaliste», atât de la modă în zilele noastre ...” (C. Stănescu – Aproape best-seller!- , în ziarul „Adevărul” nr. 504, din 4 aprilie 1998 )
„... Să pătrundem, odată cu prozatorul Alexandru Moraru, în Casa îngerilor; romanul său, masiv și totuși citit pe nerăsuflate, deschide larg o poartă ficţională către această lume întunecată a celor mai de jos – la figurat, dar și la propriu – oropsiți ai «tranziției». (...) Romancierul strânge laolaltă, cu multă inscusință, toate aceste fire epice, care constituie tot atâtea destine umane în plină «derulare» și evoluție. Perspectiva se schimbă des, un carusel de personaje, situații și evenimente aproape că zăpăcește, la început, cititorul – pe deplin «domirit», însă, spre final. Roman polifonic, Casa îngerilor, dă, inițial, impresia unui vast șantier în devălmășie, din care apoi se ridică, se încheagă pe nesimțite o masivă – și solidă- construcție. «Grija neabătută pentru om» (ca să folosim o lozincă a defunctului comunism glorios) face ca fiecărui personaj, oricât de neînsemnat, să i se acorde considerație – și deci semnificație. Urmăriți în mediul lor și descriși fie comportamentist, fie prin sumare introspecții psihologice, eroii lui Alexandru Moraru nu sunt niciodată judecați, nu sunt măsurați cu un metru moral, și nici modelați pentru a intra într-o anumită grilă de «diagnostic», interpretare și evaluare. Ei se supun exclusiv logicii propriei vieți, evoluează nu după bunul plac al romacierului, ci în armonie cu temperamentul, caracterul și psihologia lor. (...) Chiar și numai acest «aspect» e suficient pentru a atesta forța și validitatea operei – ce trece cu brio vechiul dar dificilul test al independenței eroilor. Sau, mai bine zis, al dependenței lor de propriile acțiuni și «reacțiuni», la «adăpost» - în învelișul romanului – de soluțiile tip deus et machina, teatrale și la propriu, și la figurat ... (...) Investigând și prezentând diferite medii, prozatorul excelează în descripția celui underground, nivelul cel mai înalt, din punct de vedere axiologic al Casei îngerilor fiind tocmai subsolul său, lumea întunecată, plină de miasme, mizerie, boli și chinuri a aurolacilor. (...) Măcar pentru acest motiv ar trebui citit excelentul roman al lui Alexandru Moraru, pentru că, fără idealizări și convenționalisme, ne ajută să pătrundem în mintea și sufletul unor aurolaci.” (Daniel Cristea-Enache, Niște aurolaci, în „Adevărul literar și artistic”, nr. 431, 1998)
„... Bine coborât cu picioarele pe pământ, autorul vede personaje stranii. În texte scurte, de câteva pagini, le imortalizează defecțiunea fundamentală. Există o lume care se scurge firesc, într-un sistem uzual, țintind scopuri normale. Peste această lume firească e suprapusă o alta în care accidentul transfigurează sensul major în diversiune artistică. O populație stranie se dezvoltă la fiecare nivel prin întreruperea cursului firesc al lumii. Banalul, acceptat ca o premisă a existenței, e rupt, la modul jovial, printr-o buclă accidentală în scurgerea monotonă a poveștii. Aici e arta autorului. Farmecul său constă în a inventa accidentul care contrazice regula. Povestirea, banală cum e sugerată inițial, suportă șerpuiri, angrenări colaterale, intruziuni ale inteligenței umane pișichere. Lumea serioasă, banală, sorbidă, plictisitoare si plictisită, cum o știm, devine circ, panaramă, spectacol. Inteligența diabolică a autorului întoarce pe dos plictiseala firească într-un joc grațios cu șmecheria ... (...) Un ochi ironic, o știință aproape cinematografică în a organiza povestea, o retorică convingătoare fac din această carte cu un titlu bine gândit, o mică bucurie, o plăcere în expansiune, o satisfacție de a găsi un autor care știe să scrie cărți. Și de ce nu o lectură fermecătoare”. (Călin Chincea – Banalul ca premisă a existenței - în „Paralela 45”, nr. 2956, 1999, cronică la volumul de proză scurtă Jocul, Editura Eubeea, Timișoara, 1999)
„... Impresia generală este că prozatorul preia o structură narativă tradițională cu trei elemente : echilibrul inițial, șocul și revenirea la seninătatea perplexă, pe care o ilustrează ancorând preponderent în social, cumulând pe alocuri economicul, politicul, biologul, esteticul chiar. Compozițiile pot fi totuși clasificate în trei grupe în funcție de interesul special acordat, pe rând, în unele cadrului, în altele protagonistului ori uneori evenimentului. Indiferent de dominantă, asistăm la desfășurarea unor stereotipii ale contrarierii și ale scenariilor de sustragere de la evenimente. Tragicul în game minore este nunațat, după caz, prin sarcastic, grotesc ori iluzoriu. Șocul se produce și la nivelul limbajului: dialogurile în limbă de lemn sunt asortate cu intervenții narative ce conțin pe alocuri termeni de argou (Stradela), în care apare și o inspirată construcție – dameze - , ori cu termeni livrești, folosiți ostentativ, precum chintal în Captura. (...) O receptare empatică este periclitată de refuzul controlului, pentru care impactul cu realul e acutizat. Jocul devine astfel o capcană, un coșmar, nu mai e un modus - vivendi al inocenților. La antipodul Momentelor lui Caragiale, ce au intenționalități terapeutice, proza scurtă contemporană ajunge să se transforme într-un factor patogen. Probabil tot ei îi va reveni misiunea să descopere antidotul”. (Mihaela Dumitrașcu, Dimensiunea interioară a prozei scurte, în revista „Orient latin, nr. 3-4, 1999, recenzie la cartea de schițe umoristice Jocul, Editura Eubeea, Timișoara, 1999)
„Fiul întunericului este povestea unui personaj cu o condiție relativ umilă, bântuit permanent de spectrul morții (are probleme cardiace) și obligat să înfrunte ostilitatea unui mediu social și familial din care nu poate evada decât prin intermediul literaturii. Supraveghetor într-un campus universitar, Radu Mischie (acesta este numele personajului) se învârte într-un cerc îngust, dominat de repreșurile superiorilor și de oboseala turelor de noapte. De altfel, tocmai aceste momente de somnolență, de veghe nocturnă, de presiune venind din nemulțumirile lăuntrice ale unei existențe monotone creionează profilul psihologic al unui personaj «blând și cumsecade», constrâns să se limiteze la o realitate ce-i dezvăluie, totuși, și laturile ei acceptabil, făcând-o respectabilă și preţioasă. (...) Radu Mischie parcurge trecerea de la regimul comunist la instaurarea noii ordini sociale după revoluția din 1989 fără ca destinul său să iasă din tiparul obișnuit. (...) S-ar putea spune că ne aflăm în fața unui roman minimalist, cu detalii comportamentale minuțioase și cu aspirații intelectualiste semnificative, posedând un ritm molcom, presărat pe parcursul a aproape 400 de pagini din care aflăm cu precizie ce a făcut și ce a simțit Radu Mischie, un personaj ce ne îndeamnă să-l privim nu doar cu compasiune, ci și cu admirație. (...) Tocmai pentru că, nu în puține privințe, seamănă multora dintre noi”. (Alexandru Păduraru, Un roman al minimei fericiri și al maximei rezistențe, în revista „Națiunea”, nr. 491, 2009)
„Prozator și umorist cu o parcimonioasă, dar temeinică prezență editorială, scriitorul timișorean Alexandru Moraru a revenit în librării cu un consistent volum de eseuri și schițe umoristice, care antologhează, într-o viziunea proprie autorului, articole publicate de-a lungul a aproape două decenii, în câteva reviste bucureștene. Cele peste 250 de titluri de presă au, în pofida apartenenței lor la specii jurnalistice și de creații diferite (comentariu și articolul de opinie coexistând cu pamfletul, portretul literar cu parabola, iar analiza cu schița umoristică propriu-zisă), o remarcabilă unitate stilistică, dovedind faptul că autorul n-a cedat tentației, atât de ispititoare pentru jurnalistul supus presiunii momentului, de a-și înăbuși personalitatea și propria judecată de valoare pe altarul «eternității de-o zi». Deși nu și-a propus-o explicit, selecția operată de autor înăuntrul propriei sale exprimări jurnalistice configurează o cronică, fatalmente subiectivă, dar neîndatorată altcuiva decât propriei conștiințe, a metamorfozelor sociale din deceniile de la cumpăna mileniilor II și III, formulată într-un limbaj care amintește că, da, scrierea cronografică a fost și rămâne o formă eminamente literară. «Dl. Moraru înțeapă des și uneori înțeapă bine. El își învestește în multe schițe și tablete strășnicia, arată cu degetul, ne face câteodată să ne hlizim. E sprinten și pus pe retezat capete, cu floreta, astfel aplicat, cult, împodobit la vorbe, dar când să te lăfăi într-un mediu toxic, dat cu flit caustic, într-o sală de execuție, dl. Moraru o întoarce și o dă pe serios, vorbește grav și oarecum, didactic despre Cuza, despre Basarabia, despre ce ne doare pe noi mai tare, despre figuri cărora le datorăm reverențe», observă, la rândul său, prefațatorul volumului, nimeni altul decât dramaturgul Paul Everac. Intitulat «Panorame», voluminosul şi savurosul op a văzut lumina tiparului la Timişoara, la Editura Eubeea, 2010”. (Laurenţiu Nistorescu, Lumea din vârful peniţei, în „Paralela 45”, nr. 6512, 7 iunie 2011)
„... Axă puternică de simetrie, - Cetatea lunii dezvoltă la suprafaţă omul visceral, aspirant al celestităţii, cum sunt Papavă, chiar Maciste etc., pe suprafaţa planimetrică, omul opac de pe terasă, care posedă şi un facies caleidoscopic, iar sub Cetatea lunii (dărâmată strategic) fiind omul abisal funciarmente, liber, «sondând infernul», în frunte cu reuşiţii şi reuşitele creaturii – adică, ale textului literar însăşi/p.37/. Liantul dintre straturi juisează în tonalitate grotesc – ternară, într-o energie eterică, ce conduce către o imanenţă, turnul însemnând, deopotrivă, expiere în transă şi absolut, sublim (congruent, angoasant). Există şi-o divinitate de recuzită, susţinută, tranchilizant, de «jertfă de sine»/p.175/, de eremiţii care abia ating întrebarea, de conclavul seducător al astrologilor, care ştiu a-şi anexa «câinele cărunt al parohului»/p.197/, de «siajul visului», de seria gnară-ignară a omului dublu, reflexiv-transcendental/ apud. Michel Faucault – eseu «Cuvintele şi lucrurile»/etc, etc.
Intelectualismul arborat în roman pare excesiv, deşi de substanţă. (...) Alexandru Moraru reuşeşte însă a vernisa cadre concrete şi frugale, de un letrism convingător; aceste cadre aparţinând caracterului frust şi bine format al personajelor esenţial-libere, dominate de vertijul ideatic! ... (...) Din partea autorului, par a se distinge, de asemeni: precizia de frească; simetria severă a nuanţelor; săpatul epicurian al grădinii cu paideea sa calmă, gloria lui mundus subteraneus – în romanul misterelor/v. Gide/ barocul de tip Gracian: maliţie = miliţie; burlescul de fagocer al limbajului etc.”. (Marcel Turcu – Tentaţii expresioniste în interiorul unui clasicism robust – în „Orient latin”, nr. 1, 2014)
„Scriitorul Alexandru Moraru se află cu acest volum (dacă am socotit bine) la a zecea carte de proză, una care îi confirmă (dacă mai era nevoie) înzestrarea literară. Autor dotat cu «un remarcabil simț al concretului, având priză la real», prozatorul își etalează și în acest volum capacitatea de a construi conflicte și personaje, de a «înscena» situații care să îl surprindă pe cititor. Alexandru Moraru nu oferă «portrete de-a gata», psihologii dinainte stabilite, ci ele, psihologiile, sunt date, de regulă, de comportamente, gesturi sau chiar ticuri verbale.
Demne de remarcat în acest volum sunt știința autorului de a introduce surpriza în text, precum și perfecta dozare a stărilor de indecizie, de «înaintare» și de recul pe care le trăiesc personajele când sunt puse în situația de a lua o hotărâre, de a trece la fapte.
După cum bine sublinia Călin Chincea într-un comentariu la una dintre cărțile prozatorului, Alexandru Moraru posedă «o știință aproape cinematografică în a organiza povestea», în multe cazuri, ochiul prozatorului realizând adevărate panorame sau gros-planuri cinematografice. (...) În paginile volumului Nechemat în uitare întâlnim destui resemnați «retrași la țară», de fapt retrași în ei înșiși, în propria cochilie, într-un ultim și disperat gest de rezistență față de agresiunea și inechitățile societății în care trăiesc. Un soi de refugiu, sau de cocon, dacă vreți, dar unul în care aceștia se străduiesc să nu se transforme în altceva, ci doar să rămână ei înșiși. (...)
În multe cazuri, autorul construiește edificiul povestirii pentru a ajunge la o «morală», fără, însă, a deveni astfel moralist sau didacticist. (...) Demnă de apreciat este capacitatea autorului de a construi dialoguri firești, credibile. Personajele sale discută natural, iar prozatorul le urmărește cu pricepere, cu finețe uneori, gesturile și reacțiile, creionând astfel profiluri și caractere nefalsificate, folosindu-se, așa cum am mai spus, fie de ticuri verbale, (...) fie de expresii sau cuvinte mai puțin uzitate în vorbirea curentă, (...) dar și de neologisme sadea. (...) Putem afirma că Alexandru Moraru scrie o proză robustă. Lumea lui este când banală, când sordidă, când plină de pitoresc, dar niciodată plictisitoare. Așa cum deja ne-a obișnuit, el a adunat între coperțile cărții sale, și de această dată, texte meșteșugit scrise și care se citesc cu interes și plăcere”. (Horia Ungureanu, Nechemat în uitare, în revista ”Arca”, nr. l-2-3 «3l0-3ll-3l2», 20l6)
„Chiar dacă, recent, la editura Mirador, prin bunăvoința lui Ioan Matiuț, Alexandru Moraru ne-a propus alte două titluri, o plachetă (Recompus în clorofile) adunând poezii de ultimă oră și o alta Meandre la răscruci, colecționând catrene și epigrame, vocația sa primă rămâne, negreșit, romanul. Observăm că astfel de apariții au un rol «relaxant», pregătind, prin meditații lirice și popasuri epigramatice, cărțile «serioase». Prozator robust, productiv, pe nedrept ignorat, retras într-o «singurătate fertilă», cum spunea cineva, Alexandru Moraru se încăpățânează să rămână un tradiționalist. Are «gușa plină» și energie epică, ochi ager, cinematografic și ureche atentă, primitoare; frecat de viață, trecut prin experiențe dure, «suprîncărcat», așadar, se revarsă în pagină înfățișându-ne o lume vitală, mustind de concret. Nici pomeneală să acuze criza ficțiunii; sau să propună texte debile, uscate, trădând un deficit existențial. Cu tact rebrenian, stăpânind arta dialogului, cu simț al concretului, interesat de descriptivism, el ilustrează o anumită vârstă a romanului. Rezumând, Alexandru Moraru pare un prozator cuminte, «normal», fără vocație experimentalistă; inventiv, totuși, traversând nonșalant felurite medii, cu interes special pentru sordit și pitoresc, dezvăluind lumea marginalilor, cu psihologii schițate sumar, devoalate prin comportamente, gesturi, ticuri verbale, refuzând, acuzator, o morală explicită. Când apărea Casa îngerilor (l997), Daniel Cristea-Enache, pe fază, semnala entuziast un roman excelent, aparținând unui prozator de forță. Romanul deschidea «o poartă ficțională» către o lume necunoscută, miasmatică, întunecată: cea a aurolacilor. Protagoniștii, boschetari temători, așteptând zgribuliți primăvara, încearcă să supraviețuiască; o faună colorată (alde Ciungu sau Râe, visând «să fie liber»; ori Ogaru, Țeapă, Scai etc., constrânși de logica propriei vieți, în bătălia cruntă pentru a-și procura hrană și adăpost, ieșind din «iarna blestemată») populează romanul subteranei. Iar «dincolo de capac» este «lumea de deasupra», oricum primejdioasă. Fără fixisme moralizatoare, Alexandru Moraru face din eroii săi prizonierii suferinței, lăsând să se strecoare, în țesătura epică, o undă de generozitate. Să ne amintim că debutul său romanesc (Sărbătoare de iarnă, l989), după ce trecuse prin purgatoriul unui volum colectiv (Gustul livezii, l985), investiga linear viața de șantier, o lume frustă, se știe, expunându-l disprețului superesteților. Prozatorul cochetase chiar cu ideea retragerii manuscrisului, nemulțumit de ceea ce izbutise. Nu putea fi suspectat de conjuncturism, deși se angaja pe o cărare bătătorită, reușind, paradoxal, tocmai acolo. Fiindcă romanul își păstrează, le relectură, scriitura proaspătă și lasă senzația de viu, ceea ce, să recunoaștem, nu e chiar la îndemâna oricui. In plus, un Marian Cunea, alungând ispita confesiunii, era un om marcat, care își ascundea suferința; care dorea izolarea și apoi, renăscând, se încărca cu forță, reintrând în competiția vieții, aducând un binevenit halou meditativ. Și alte titluri rămân în aceeași albie, tematică și problematică, vădind o vigoare obsesivă și o dicție energică, străine, însă, de semantica lunecoasă, încifrarea esopică sau dezmățul verbal (cultivat de adepții literaturii hormonale, căzând în mizerabilism). Evident, scrisul său prozastic, scanând – cu predilecție – o lume periferică, nu evită reacțiile argotice, îmbogățind exotic desenul imagistic. Bunăoară, Cetatea Lunii (20l3), ca roman
stratificat (prin limbaj), polifonic, interferă oralitatea descătușată cu stilul elevat, propunând, la rigoare, «ciocnirea» lor. Pe de o parte, bardul și eseistul Poiană, un idealist pornit pe calea pierzaniei, strivit de alcool, râvnind întâlnirea cu Himera, alături de Naste (pentru care «poezia e o taină») și Lorena, muza cicălitoare; pe de altă parte, destine în derivă, lumea boschetarilor, privită cu duioșie și, desigur, turnul malefic, fostul castel de apă, dezafectat, dinamitat, «bântuit», reședința lui Maciste, Juravle, Papavă; adică tocmai Cetatea Lunii, ispitind îmbrățișarea celestă, tentativa zborului (ca loc al sinuciderilor). Prozatorul execută, cu mână sigură, vocalize și fixează trasee narative, stăpânind vervos acest stoc tematic. După cum se mișcă dezinvolt și atunci când, în ipostază pamfletară, explorează, în calitate de martor, vremurile noastre «cețoase, bizare». O publicistică abundentă, la Națiunea sau Timpul-7 zile, adunată în volumul Panorame (20l0), probează un acut spirit civic, slujit de un lexic «împodobit» și o ironie mușcătoare, înfățișând «fresca» unor ani tulburi (l997-2009). Cititor împătimit, mare devorator de cărți, Alexandru Moraru se dovedește interesant și ca poet (Absențe, 20l0), mărturisindu-se franc: «Am obosit decopertând/iluzii scoase de la amanet...» Sau: «De pe urma reveriei/rămân/mereu c-un gust amar». În fine o (altă) Mărturie merită transcrisă: «Nu sunt buricul pământului./Am venit de nicăieri/Și mă îndrept încotro,/Bătând la glezna norocului.../Dacă mă-mpresoară vreun rid,/Acela e dovada că exist/Sau, poate, semnul discret al destrămării.» Astfel de tatonări întăresc, de fapt, o veche concluzie, pe care, cu ani în urmă, la debut, o lansa Valeriu Cristea, convins că Alexandru Moraru «merită urmărit». Dacă la începuturi scria prea limpede, chiar «străveziu» (cum i s-a reproșat), câștigurile reflexive urmau a se decanta. În pofida unor prețiozități și bombasticisme, textele sale sunt «meșteșugit scrise», constata recent și Horia Ungureanu. Iar volumul Nechemat în uitare (Editura Eurostampa, 20l5), adunând nuvele și povestiri, confirmă din plin astfel de aprecieri. Chit că prozatorul lipsește din DGLR, dar și din Dicționarul scriitorilor din Banat! El, autor silențios, tenace, de o discreție robustă își vede de treabă și dovedește că este un prozator cu program, meritând, negreșit, mai multă atenție, luându-și, orgolios, destinul pe cont propriu”. (Adrian Dinu Rachieru – Un prozator vânos, ”Paralela 45”, nr. 8024, din 7 iunie 20l6).