Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Alexandru Moraru

 

logoProzator, publicist, umorist. Născut la 25 martie 1955, în localitatea Giarmata, judeţul Timiş. Autodidact. Provine dintr-o familie de refugiaţi de război din Basarabia. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad. Debut în presa literară: revista „Orizont”, Timişoara, nr. 35 (804), 2 – IX – 1983. Debut editorial cu secţiunea Arşiţă în câmpie, în volumul colectiv de proză scurtă „Gustul livezii”, Editura Facla, Timişoara, 1985.

Colaboratori la revistele: „Urzica”, „Orizont”, „Meridianul Timişoara”, „Paralela 45”, „Tribuna”, „Anotimpuri literare”, „Banatul”, „Timpul – 7 zile”, „Orient latin”, „Naţiunea”, „Luceafărul”, „Rostirea românească”, „Vrerea”, „Coloana lui Brâncuşi”, „Cuvântul românesc”, „Arca”, „Actualitatea literară”, „Sintagme literare” etc.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Sărbătoare de iarnă (roman), Editura Facla, Timişoara, 1989;

Casa îngerilor (roman), Editura Augusta, Timişoara, 1997;

Jocul (schiţe umoristice), Editura Eubeea, Timişoara, 1999;

Cercul de foc (nuvele şi povestiri), Editura Eubeea, Timişoara, 2002;

Aburi de tranziţie (catrene şi epigrame), Editura Eubeea, Timişoara 2006;

Fiul întunericului (roman), Editura Eubeea, Timişoara, 2008;

Panorame (publicistică), Editura Eubeea, Timişoara, 2010;

Absenţe (poezie), Editura Eubeea, Timişoara, 2010;

Cetatea lunii (roman), Editura Eurostampa, Timişoara, 2013;

Nechemat în uitare (Nuvele şi povestiri), Editura Eurostampa, Timişoara, 2015.

 

PREZENT ÎN ANTOLOGIILE:

Perpetuum comic (umor românesc şi universal, 1987–1991), coordonatori: Tudor Popescu şi Mihai Ispirescu;

Timişoara 16-22 (culegere colectivă de reportaje), Editura Facla, 1992;

Învinge-te pe tine însuţi! ” (eseu despre valorile olimpismului), coordonator: pof. univ. dr. Doina Moţ, Editura Brumar, 2014.

 

REFERINŢE CRITICE:

În reviste: Ion Arieşanu, în „Orizont”, nr. 45, 1985 (8 într-un volum); Marian Odangiu, în „Orizont”, nr. 47, 1985 (Proza foarte scurtă); Sanda Cordoş, în „Echinox”, nr. 9-10, 1985 („Gustul începutului ”); Valeriu Cristea, în „România literară”, nr. 46, 1989 (Perimetrul şantierului); Adrian Dinu Rachieru, în „Astra”, nr. 7, 1989 (Prozatori şi textieri); Ion Simuţ, în „Familia”, anul 25 (125) · (282) (Ce e nou în literatura tinerilor?); Rodica Opreanu, în „Anotimpuri literare”, nr. 19, 1997 (Un roman al îngerilor denaturaţi); Alexandru Ruja, în „Paralela 45”, nr. 2250, 1997 (Cofetăria şi strada); C. Stănescu, în „Adevărul”, nr. 504, 1998 (Aproape best – seller! Un roman despre aurolaci); Mihaela Sfetcu, în „Orient latin”, nr. 14, 1998 (Limitele argoului în intrumentarea utopicului anacronic); Daniel Cristea-Enache, în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 431, 1998 (Nişte aurolaci); Călin Chincea, în „Paralela 45”, nr. 2956, 1999 (Banalul ca premisă a existenţei); Mihaela Dumitraşcu, în „Orient latin”, nr. 3-4, 1999 (Dimensiunea interioară a prozei scurte); Rodica Opreanu, în „Anotimpuri literare”, nr. 41, 2003 (Fibra epică a nuvelelor); Alexandru Păduraru, în „Naţiunea”, nr. 491, 2009 (Un roman al minimei fericiri şi al maximei rezistenţe); Laurenţiu Nistorescu, în „Paralela 45”, n. 6512, 2011 (Lumea din vîrful peniţei); Marcel Turcu, în „Orient latin”, nr. 1, 2014 (Tentaţii expresioniste în interiorul unui clasicism robust).

În volume: Călin Chincea, Cronicile de la Berzovia, editura Eubeea, Timişoara, 2001;

Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001;

Ion Popescu-Brădiceni, Facerea şi corpul : O introducere în semiotica şi hermeneutica vizuală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011.

 

APRECIERI CRITICE:

„Proza robustă, masivă, pe care, în tradiţia realismului ardelean o scrie Alexandru Moraru folosind cu precădere descrierea şi dialogul copios alimentat de pitorescul vorbirii de grup şi mai ales regionale, a favorizat această reuşită. (...) Înzestrat cu un remarcabil simţ al concretului, având, cum s-ar spune, priză la real (...), Alexandru Moraru creează nu o dată secvenţe memorabile. (...) Nume nou lansat de abordarea unei vechi teme contemporane, Alexandru Moraru promite şi deci merită urmărit în continuare „. (Valeriu Cristea, Perimetrul şantierului, în „România literară”, nr. 46, 1989)

„... Revenind la Sărbătoare de iarnă vom spune că acest prim titlu confirmă: Alexandru Moraru are vână. Acceptând polenizările moderniste, conectată noului puls al literaturii noastre, proza lui Alexandru Moraru promite mari surprize, saltul valoric. (...) Deocamdată, Al. Moraru plimbă oglinda naratorului fără rafinament imagistic, neinteresat de perfecţiunea formală. Prozatorul pare supraîncărcat şi acest prim jet, cu toate neglijenţele lui, dă seama de forţa sa nativă, de o teribilă energie epică departe de uscăciunea textualistă. Fireşte, repet: percepem realitatea prin filtru cultural. Dar ar însemna să turnăm apă în vin reproşându-i lui Al. Moraru că nu ţine pasul cu moda. Evident, el cunoaşte evoluţia contextului literar chiar dacă nu e un fervent al noutăţii şi nu se va plia unui «oportunism» al recepţiei”. (Adrian Dinu Rachieru, ieru, Prozatori şi textieri (II), în revista „Astra”, nr. 7, din iulie 1989)

„Un roman care trebuie luat în seamă este Casa îngerilor de Alexandru Moraru. Cel puţin din două perspective: una, extrinsecă valorii literare, care ar trebui să intereseze sociologia literaturii, privind condiţia de azi a scriitorului. Alexandru Moraru şi-a tipărit cartea printr-un gest de fidelitate faţă de literatură şi, în acelaşi timp, de sacrificiu. Vânzându-şi o casă, de la sat, el a folosit (o parte) banii pentru a-şi publica acest roman.

A doua ţine de planul strict literar. Casa îngerilor este un roman bine scris, într-o desfăşurare epică alertă, cu un limbaj ce uimeşte prin naturaleţe, indiferent că e fixat în descriere sau în mişcarea vioaie a dialogului. Deşi este un roman relativ extins, Casa îngerilor se citeşte cu real interes literar. El are puţine pagini în care epicul trenează, lâncezeşte, fiind în majoritate un roman cu o bună priză la real, cu o pătrundere de amănunt în lumea surprinsă aici. Ineditul său vine tocmai din prezentarea acestei lumi, a copiilor (tinerilor) nimănui, ai «străzii», cum se numesc astăzi, nu fără o doză de cinism şi răutate. Alexandru Moraru face radiografia literară a unei lumi, a unei noi lumi (sau altei lumi), pe care nu ştiu să o mai fi surprins cineva, în acest fel, în vreo operă literară. Surprinzător cât de bine o cunoaşte şi, mai ales, cât de bine o simte şi o «prinde» literar. Nu doar Ogaru, Ț eapă,Ciungu, Matolu, Râe ş.a. sunt personajele acestui roman, deşi se observă uşor un pitoresc al onomasticii. Ci şi Strada, cu tot ce poate însemna acest spaţiu de existenţă, mai spre centru sau spre mizeria periferiei. Este aici ceva similar Cuţaridei. Acelaşi spaţiu existenţial în care se intersectează destine diferite. Abandonaţi sau drogaţi, vagabonzi şi hoţi, adulterine sau «patroane» respectabile umplu o lume pe care prozatorul o surprinde în seismele ei existenţiale. Cuvântul argotic sau elevat este folosit cu exactitate în funcţie de personaj, de locul şi timpul epicului (...) acestui roman, distinct şi notabil în contextul ultimelor apariţii din proza timişoreană”.. (Alexandru Ruja, Cofetăria şi strada, suplimentul literar „Paralela 45”, nr. 2250, 1997)

„... Riscă să treacă neobservată, adică să «moară», o carte excepţională, recent apărută la Editura «»Augusta» din Timişoara, «Casa îngerilor» de Alexandru Moraru, autor despre care Valeriu Cristea spunea că e înzestrat cu «un remarcabil simţal concretului, având priză la real». Calităţi execelent demonstrate în puternicul roman «cu aurolaci», «Casa îngerilor», radiografie crudă şi insolită a unui nou soi de umanitate, pregătită pentru o existenţă dură, «pe viaţă şi pe moarte», în «gurile de canal» orăşeneşti, în «cazematele» (b-dul Victoria Socialismului!) părăsite după dispariţia lui Ceauşescu, în «slooms»-urile ivite pe urmele socialismului victorios. «Omenirea» pe care ne-o pregătesc aceşti «aurolaci» cu pungile visului la gură poate fi înspăimântătoare, din ea se va recruta armata fiinţelor nemiloase, cu o nouă morală, de mâine. Dincolo de licăririle ei de umanitate, rezervate exclusiv celor din aceeaşi «clasă», prozatorul Alexandru Moraru notează, cu o ureche extrem de fină şi avizată, «jargonul» acestei lumi de copii bătrâni, a căror existenţă sorbidă şi infernală ne evocă naturalismul (verismul) «Gropii» lui Eugen Barbu. Îndrăznesc să cred că această carte, «Casa îngerilor», exceptând un număr de pagini «teziste» şi anoste ce ar fi meritat să cadă sub «foarfeca» cenzurii (dacă ea ar mai exista!) ar putea deveni aproape «best-seller», dacă ea n-ar risca să fie inecată în oceanul «traducţiilor» date drept «capodopere» şi al literaturii «experimentaliste», atât de la modă în zilele noastre...” (C. Stănescu – Aproape best-seller! -, în ziarul „Adevărul” nr. 504, din 4 aprilie 1998)

„... Să pătrundem, odată cu prozatorul Alexandru Moraru, în Casa îngerilor; romanul său, masiv şi totuşi citit pe nerăsuflate, deschide larg o poartă ficţională către această lume întunecată a celor mai de jos – la figurat, dar şi la propriu – oropsiţi ai «tranziţiei». (...) Romancierul strânge laolaltă, cu multă inscusinţă, toate aceste fire epice, care constituie tot atâtea destine umane în plină «derulare» şi evoluţie. Perspectiva se schimbă des, un carusel de personaje, situaţii şi evenimente aproape că zăpăceşte, la început, cititorul – pe deplin «domirit», însă, spre final. Roman polifonic, Casa îngerilor, dă, iniţial, impresia unui vast şantier în devălmăşie, din care apoi se ridică, se încheagă pe nesimţite o masivă – şi solidă- construcţie. «Grija neabătută pentru om» (ca să folosim o lozincă a defunctului comunism glorios) face ca fiecărui personaj, oricât de neînsemnat, să i se acorde consideraţie – şi deci semnificaţie. Urmăriţi în mediul lor şi descrişi fie comportamentist, fie prin sumare introspecţii psihologice, eroii lui Alexandru Moraru nu sunt niciodată judecaţi, nu sunt măsuraţi cu un metru moral, şi nici modelaţi pentru a intra într-o anumită grilă de «diagnostic», interpretare şi evaluare. Ei se supun exclusiv logicii propriei vieţi, evoluează nu după bunul plac al romacierului, ci în armonie cu temperamentul, caracterul şi psihologia lor. (...) Chiar şi numai acest «aspect» e suficient pentru a atesta forţa şi validitatea operei – ce trece cu brio vechiul dar dificilul test al independenţei eroilor. Sau, mai bine zis, al dependenţei lor de propriile acţiuni şi «reacţiuni», la «adăpost»–în învelişul romanului – de soluţiile tip deus et machina, teatrale şi la propriu, şi la figurat... (...) Investigând şi prezentând diferite medii, prozatorul excelează în descripţia celui undergraund, nivelul cel mai înalt, din punct de vedere axiologic al Casei îngerilor fiind tocmai subsolul său, lumea întunecată, plină de miasme, mizerie, boli şi chinuri a aurolacilor. (...) Măcar pentru acest motiv ar trebui citit excelentul roman al lui Alexandru Moraru, pentru că, fără idealizări şi convenţionalisme, ne ajută să pătrundem în mintea şi sufletul unor aurolaci.” (Daniel Cristea-Enache, Nişte aurolaci, în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 431, 1998)

„... Bine coborât cu picioarele pe pământ, autorul vede personaje stranii. În texte scurte, de câteva pagini, le imortalizează defecţiunea fundamentală. Există o lume care se scurge firesc, într-un sistem uzual, ţintind scopuri normale. Peste această lume firească e suprapusă o alta în care accidentul transfigurează sensul major în diversiune artistică. O populaţie stranie se dezvoltă la fiecare nivel prin întreruperea cursului firesc al lumii. Banalul, acceptat ca o premisă a existenţei, e rupt, la modul jovial, printr-o buclă accidentală în scurgerea monotonă a poveştii. Aici e arta autorului. Farmecul său constă în a inventa accidentul care contrazice regula. Povestirea, banală cum e sugerată iniţial, suportă şerpuiri, angrenări colaterale, intruziuni ale inteligenţei umane pişichere. Lumea serioasă, banală, sorbidă, plictisitoare si plictisită, cum o ştim, devine circ, panaramă, spectacol. Inteligenţa diabolică a autorului întoarce pe dos plictiseala firească într-un joc graţios cu şmecheria... (...) Un ochi ironic, o ştiinţă aproape cinematografică în a organiza povestea, o retorică convingătoare fac din această carte cu un titlu bine gândit, o mică bucurie, o plăcere în expansiune, o satisfacţie de a găsi un autor care ştie să scrie cărţi. Ș i de ce nu o lectură fermecătoare”. (Călin Chincea – Banalul ca premisă a existenţei– în „Paralela 45”, nr. 2956, 1999, cronică la volumul de proză scurtă Jocul, Editura Eubeea, Timişoara, 1999)

„... Impresia generală este că prozatorul preia o structură narativă tradiţională cu trei elemente: echilibrul iniţial, şocul şi revenirea la seninătatea perplexă, pe care o ilustrează ancorând preponderent în social, cumulând pe alocuri economicul, politicul, biologul, esteticul chiar. Compoziţiile pot fi totuşi clasificate în trei grupe în funcţie de interesul special acordat, pe rând, în unele cadrului, în altele protagonistului ori uneori evenimentului. Indiferent de dominantă, asistăm la desfăşurarea unor stereotipii ale contrarierii şi ale scenariilor de sustragere de la evenimente. Tragicul în game minore este nunaţat, după caz, prin sarcastic, grotesc ori iluzoriu. Ș ocul se produce şi la nivelul limbajului: dialogurile în limbă de lemn sunt asortate cu intervenţii narative ce conţin pe alocuri termeni de argou (Stradela), în care apare şi o inspirată construcţie – dameze –, ori cu termeni livreşti, folosiţi ostentativ, precum chintal în Captura. (...) O receptare empatică este periclitată de refuzul controlului, pentru care impactul cu realul e acutizat. Jocul devine astfel o capcană, un coşmar, nu mai e un modus–vivendi al inocenţilor. La antipodul Momentelor lui Caragiale, ce au intenţionalităţi terapeutice, proza scurtă contemporană ajunge să se transforme într-un factor patogen. Probabil tot ei îi va reveni misiunea să descopere antidotul”. (Mihaela Dumitraşcu, Dimensiunea interioară a prozei scurte, în revista „Orient latin, nr. 3-4, 1999, recenzie la cartea de schiţe umoristice Jocul, Editura Eubeea, Timişoara, 1999)

Fiul întunericului este povestea unui personaj cu o condiţie relativ umilă, bântuit permanent de spectrul morţii (are probleme cardiace) şi obligat să înfrunte ostilitatea unui mediu social şi familial din care nu poate evada decât prin intermediul literaturii. Supraveghetor într-un campus universitar, Radu Mischie (acesta este numele personajului) se învârte într-un cerc îngust, dominat de repreşurile superiorilor şi de oboseala turelor de noapte. De altfel, tocmai aceste momente de somnolenţă, de veghe nocturnă, de presiune venind din nemulţumirile lăuntrice ale unei existenţe monotone creionează profilul psihologic al unui personaj «blând şi cumsecade», constrâns să se limiteze la o realitate ce-i dezvăluie, totuşi, şi laturile ei acceptabil, făcând-o respectabilă şi preţioasă. (...) Radu Mischie parcurge trecerea de la regimul comunist la instaurarea noii ordini sociale după revoluţia din 1989 fără ca destinul său să iasă din tiparul obişnuit. (...) S-ar putea spune că ne aflăm în faţa unui roman minimalist, cu detalii comportamentale minuţioase şi cu aspiraţii intelectualiste semnificative, posedând un ritm molcom, presărat pe parcursul a aproape 400 de pagini din care aflăm cu precizie ce a făcut şi ce a simţit Radu Mischie, un personaj ce ne îndeamnă să-l privim nu doar cu compasiune, ci şi cu admiraţie. (...) Tocmai pentru că, nu în puţine privinţe, seamănă multora dintre noi”. (Alexandru Păduraru, Un roman al minimei fericiri şi al maximei rezistenţe, în revista „Naţiunea”, nr. 491, 2009)

„Prozator şi umorist cu o parcimonioasă, dar temeinică prezenţă editorială, scriitorul timişorean Alexandru Moraru a revenit în librării cu un consistent volum de eseuri şi schiţe umoristice, care antologhează, într-o viziunea proprie autorului, articole publicate de-a lungul a aproape două decenii, în câteva reviste bucureştene. Cele peste 250 de titluri de presă au, în pofida apartenenţei lor la specii jurnalistice şi de creaţii diferite (comentariu şi articolul de opinie coexistând cu pamfletul, portretul literar cu parabola, iar analiza cu schiţa umoristică propriu-zisă), o remarcabilă unitate stilistică, dovedind faptul că autorul n-a cedat tentaţiei, atât de ispititoare pentru jurnalistul supus presiunii momentului, de a-şi înăbuşi personalitatea şi propria judecată de valoare pe altarul «eternităţii de-o zi». Deşi nu şi-a propus-o explicit, selecţia operată de autor înăuntrul propriei sale exprimări jurnalistice configurează o cronică, fatalmente subiectivă, dar neîndatorată altcuiva decât propriei conştiinţe, a metamorfozelor sociale din deceniile de la cumpăna mileniilor II şi III, formulată într-un limbaj care aminteşte că, da, scrierea cronografică a fost şi rămâne o formă eminamente literară. «Dl. Moraru înţeapă des şi uneori înţeapă bine. El îşi învesteşte în multe schiţe şi tablete străşnicia, arată cu degetul, ne face câteodată să ne hlizim. E sprinten şi pus pe retezat capete, cu floreta, astfel aplicat, cult, împodobit la vorbe, dar când să te lăfăi într-un mediu toxic, dat cu flit caustic, într-o sală de execuţie, dl. Moraru o întoarce şi o dă pe serios, vorbeşte grav şi oarecum, didactic despre Cuza, despre Basarabia, despre ce ne doare pe noi mai tare, despre figuri cărora le datorăm reverenţe», observă, la rândul său, prefaţatorul volumului, nimeni altul decât dramaturgul Paul Everac. Intitulat «Panorame», voluminosul şi savurosul op a văzut lumina tiparului la Timişoara, la Editura Eubeea, 2010”. (Laurenţiu Nistorescu, Lumea din vârful peniţei, în „Paralela 45”, nr. 6512, 7 iunie 2011)

„... Axă puternică de simetrie,– Cetatea lunii dezvoltă la suprafaţă omul visceral, aspirant al celestităţii, cum sunt Papavă, chiar Maciste etc., pe suprafaţa planimetrică, omul opac de pe terasă, care posedă şi un facies caleidoscopic, iar sub Cetatea lunii (dărâmată strategic) fiind omul abisal funciarmente, liber, «sondând infernul», în frunte cu reuşiţii şi reuşitele creaturii – adică, ale textului literar însăşi/p.37/. Liantul dintre straturi juisează în tonalitate grotesc – ternară, într-o energie eterică, ce conduce către o imanenţă, turnul însemnând, deopotrivă, expiere în transă şi absolut, sublim (congruent, angoasant). Există şi-o divinitate de recuzită, susţinută, tranchilizant, de «jertfă de sine»/p.175/, de eremiţii care abia ating întrebarea, de conclavul seducător al astrologilor, care ştiu a-şi anexa «câinele cărunt al parohului»/p.197/, de «siajul visului», de seria gnară-ignară a omului dublu, reflexiv-transcendental/ apud. Michel Faucault – eseu «Cuvintele şi lucrurile»/etc, etc.

Intelectualismul arborat în roman pare excesiv, deşi de substanţă. (...) Alexandru Moraru reuşeşte însă a vernisa cadre concrete şi frugale, de un letrism convingător; aceste cadre aparţinând caracterului frust şi bine format al personajelor esenţial-libere, dominate de vertijul ideatic!... (...) Din partea autorului, par a se distinge, de asemeni: precizia de frească; simetria severă a nuanţelor; săpatul epicurian al grădinii cu paideea sa calmă, gloria lui mundus subteraneus – în romanul misterelor/v. Gide/ barocul de tip Gracian: maliţie = miliţie; burlescul de fagocer al limbajului etc.”. (Marcel Turcu – Tentaţii expresioniste în interiorul unui clasicism robust – în „Orient latin”, nr. 1, 2014)