Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Felix NICOLAU

 

Prozator, critic literar, poet, eseist. Universitar. Numele complet: Felix Narcis Nicolau. Pseudonime folosite: Taras el bulba, Hamsun. S-a născut la 17 decembrie 1970, în Bacǎu. Părinţii: Dan-Emilian Nicolau, preot, şi Brânduşa Artbergher, profesoarǎ de limba francezǎ. Studii: Şcoala primarǎ în mai multe locaţii: Roman, Bucureşti, Arad, Fǎlticeni; 1983-1986, Liceul „Moise Nicoarǎ”, Arad; 1986-1989, Liceul „Iuliu Maniu” din Arad; 1990-1995, Facultatea de Filologie (secţia Română-Engleză), Universitatea din Bucureşti; 1995-1997, Student al Facultăţii de Filosofie, secţia Filosofia Culturii, Universitatea din Bucureşti. Noiembrie 2003, Doctor în filologie al Universităţii Bucureşti. Activitatea: în prezent: profesor universitar la Departamentul de Limbi strǎine al Universitǎţii Tehnice de Construcţii din Bucureşti. Debut în revista „Arca”, din Arad. Debut editorial cu volumul de versuri Ascultând cerurile, Colecţia revistei „Arca”, 1996. A frecventat cenaclurile literare: Euridice, Deko, Institutul Blecher, Cenaclul de la Muzeu. Colaborǎri la: „Adevarul literar si artistic”, „Arca”, „Caiete critice”, „Cuvântul”, „Feed-Back”, „Literatorul”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Observator cultural”, „Oglinda literară”, „Poezia”, „Steaua”, „Tomis”, „Ziarul de duminică”, „Ziua literară”.

«Poezia lui Felix Narcis Nicolau are mai multe legături cu avangardismul anilor interbelici decât cu tonul dominant al generaţiei nouăzeci sau 2000. Ceva de muzeu futurist, ceva din gesticulaţia dadaistă, ceva din anarhismul sintaxei constructiviste. Nimic din atmosfera epocii contemporane, doar câteva aluzii nearticulate, nimic din biografismul exacerbat al tinerilor mustind de întâmplări şi de tâlcuri mărunte. Găsim în schimb în versuri o energie debordantă, greu de stăpânit. Iar universul poeziei e mai degrabă un univers mecanic îmbălsămat în metafore şi greu de structurat. Poetul evocă din când în când personaje stranii sau umbre ale unor fantoşe dirijate de sforile propriului eu. Sau compune şi descompune mici schiţe urmuziene, basme, spleenuri, partituri. Un expresionism naiv şi butaforic cu multe acrobaţii şi tehnici iluzioniste care te transportă fără să ajungă nicăieri. Poezia lui e atipică, elegia lui e antielegiacă. Tânărul poet are mania dedicaţiilor confecţionând poeme prea subtile pentru un cititor obişnuit, pe relaţiile cu prietenii, cu părinţii, cu ceilalţi. De unde şi ermetismul fantezist (vezi poemul Fecioarei-cu-nasturi) sau titlurile post-avangardiste: castronul cu măsele, tigri pe cai, mesteacăn cu taur, muzică pentru ficat şi alte parascovenii. Bach, manele şi Kostel e un volum, 2006, ce cristalizează o experienţă poetică traversată de crize şi rupturi provocate. Volumele anterioare, Ascultând cerurile (1995), Cucerirea râsului (1996) şi Salonul de invenţii (2002) sunt ipostaze ale căutării unui drum prin forţarea limitelor. Opţiunea oarecum riscantă pentru poezia văzută ca demers peratologic, este reflectată şi în volumul de eseuri Homo imprudens (Literatura – sport extrem al minţii) (2006). Un sport derivat dintr-un joc sau o poznă în care autorul joacă un renghi lui Mihai şi face o dedicaţie Danei, scoate radicalul dintr-o insulă, îi prescrie fenilbutazonă Cătălinei, schiţează portretul tatălui din clişee verbale, transcrie o dedicaţie pseudomanelistă („dă la naşu' barosanu' pt durdulia dă soacră), dă replici cât se poate de absurde lui George Muntean şi autorului Getice i, aduce omagii Titei, o consolează pe Bety. Ce vor înţelege din aceste „poezii” andrisanţii, Tita, Dana, Cătălina, Bety, Bunicul, tatăl, Phil sau Irina Anais? Dar George Muntean şi Vasile Pârvan? De unde îi vine poetului acest chef de a rămâne obscur şi de a se înfăţişa neînţeles? Fără îndoială dintr-un orgoliu rănit şi, evident, de frica eşecului. Poetul rămâne un Felix Narcis, un narcisiac predestinat şi proscris în acelaşi timp. Un Narcis ferice, posesorul unei originalităţi căutate şi de aceea scăpătate. În basmul lui „cerul a ouat lângă salcie/ luna a cârâit în grădină/ Gospodarul a ieşit somnoros/ să ia Oul în pat/ să-l facă pui”.Există multă nelinişte şi o oarecare iritare în poezia lui Felix Nicolau. Romanul Tandru şi rece (2007), e adevărata surpriză a universitarului care oscila între poezie şi critică. „Titlul ales nu pare a fi întâmplător (ca de altfel nimic din cuprinsul acestui volum în definitiv tandru, scris cu o mână sigură, rece, de neurochirurg): cei doi termeni reprezintă nivelele de vibraţie între care oscilează constant sensibilitatea autorului, ce-şi revendică, astăzi, un loc mai mult decât vizibil în ceea ce am numit, cândva, mai în glumă, mai în serios, biblioteca tranziţiei.” (Mădălin Roşioru, 2007) E o carte plină de forţă şi energie proaspătă („un roman turbo”, după părerea lui Robert Şerban), scris cu răbdare sau în orice caz, cizelat şi rescris pe alocuri. El conţine două planuri, inegale ca desfăşurare şi valoare, planul lui Cosmin care deţine jurnalul lui Leo, dispărut în mod misterios, un fel de contrajurnal care reia clişeul minimalist, şi planul lui Leo (Leonard Tupilat), veritabil roman al cuplului şi al tranziţiei. Roman erotic, fără a fi scris în genul mizerabilism cartea e în acelaşi timp o parodie a vremurilor prin care trece cuplul Leo-Sabina, cu trimiteri directe la evenimentele tranziţiei (afacerea Caritas, a treia mineriadă etc.) şi la personajele politice (Iliescu, Dinescu, Coposu). Tânărul profesor de liceu încearcă să reziste împreună cu iubita sa care nu-şi găseşte de lucru în infernul capitalei. E un bun prilej de a schiţa o imagine a învăţământului românesc aflat în derivă şi a vieţii mizere a cuplului într-un Bucureşti sufocant, apocaliptic. Povestaş destoinic, înzestrat cu nerv umoristic, Felix Nicolau îşi scoate biografia la mezat şi o vinde în felii de viaţă: „Zilele treceau ca în basme: vara stăteam pe o piatră în faţa casei şi citeam. Când se făcea prea cald, coboram până în strada mare şi aduceam două găleţi de apă. Pe una mi-o turnam în cap. Noaptea puneam piatra în faţa uşii, sub un bec de 100 W, şi citeam înconjurat de un nor de insecte curioase. La şcoală lecturam din Heidegger, să-mi ţin colegii la distanţă. Acasă citeam Noica, să n-o sperii pe Sabina. Partea din spate a casei era ocupată de o familie simpatică de olteni-ţigani, Zană, hoţi din tată-n fiu. Erau chiriaşii mătuşii mele, tanti Cucu, care venea rar, cu un plasture pe ochiul lipsă. Clanul Zană ne mai invita pe la ei pe la masă, „să auziţi şi voi o muzică adevărată, nu d-aia sifilitică, Fetofăn ăla”. De fapt ne chemau ca să ne ceară apoi bani cu împrumut.” Prozatorul comite adevărate scene de viol şi râs, într-un registru ce evoluează de la de realismul idilic la sarcasmul necruţător. Viaţa intimă a tânărului cuplu alternează cu viaţa tulbure a naţiei, cu viaţa socială, prilej de a observa năravurile: viaţa clanului Zane, ţigani care trăiau din furat, atmosfera de la inspectoratul şcolar şi cea de la şcoală, faza cu examenul de bacalaureat, traiul de chiriaş, călătoriile la Botoşani, la părinţii Sabinei, drumul la Cluj, în oraşul lui Funar şi Stoica. El îşi trece viaţa pe curat, turnând-o în formele incandescente ale autoficţiunii. Textul e savuros şi surprinde atmosfera, întâmplările şi incertitudinile, inovaţiile şi improvizaţiile românului, dezechilibrat de şocurile tranziţiei. Imaginea Bucureştiului, cu căldura de afară, cu frigul din apartamente, cu zgomotul, cu mizeria şi noroaiele, cu omul-kitsch, cu obiceiurile şi ritualurile miticeşti, cu furia, cu neputinţa autorităţilor, cu marasmul balcanic, cu improvizaţia politicienilor, e o imagine sugestivă a tranziţiei, a infernului şi anormalităţii: „Berceni e un cartier multicolor, cu mici crânguri între blocurile confort patru, din care locatarii aruncă pe fereastră conţinutul oalelor de noapte. Noi avem şansa unui confort doi. Sabina îşi revine la viaţă. Noaptea facem dragoste în stil clasic. Patul în care murise unchiul lui Marius scârţâie până bat în ţeava caloriferului vecinii de sub noi. Nişte frustraţi! Oricum, n-ar fi putut dormi, din cauza manelelor de la cârciuma de peste drum, Meduza. Dimineaţa, după obiceiul meu, mă trezesc mai devreme, să citesc în toaletă.” Referinţele la cotidian dau prospeţime şi culoare discursului şi aţâţă curiozitatea cititorului, îl ţin în priză: cu filmele americane, cu vipuri, cu televiziune, cu internetul şi corespondenţa electronică. Prozatorul îşi trece vremurile prin tăişul ascuţit al ironiei şi sarcasmului. Cu detaşare, cu cinism, cu fineţe. Cartea e o meditaţie indirectă asupra alienării, prin episodul dezechilibrului Sabinei şi al internării ei într-o clinică de psihiatrie. Nu întâmplător viziunea sa e aproape de cea a tinerilor regizori preocupaţi de cotidian: Mungiu, Caranfil, Porumboiu. E un roman cinematografic. Talentul de prozator al lui Felix Nicolau îl depăşeşte cu mult pe poet. E o carte care îl face mult mai vizibil şi mai competitiv şi îl introduce în circuitul naţional. Felix Nicolau reia formula romanului parodic cu volumul Pe mâna femeilor, 2011, pe care îl recomandă drept „decapotabil”. Autorul acreditează ideea unui „hiperroman”, în sensul că cititorul îl poate aborda din orice punct al cărţii. El îl invită să ia parte fără complexe şi cu drepturi depline la „carnavalul de personaje şi întâmplări”. E o formulă suplă, de succes, de roman al aventurilor picareşti şi galante, pigmentate cu picanteriile şi obsesiile vieţii moderne şi cu aluzii la firea românului şi cu interesante proiecţii caricaturale. Critica socială e mascată de un umor bonom şi solidar, cu săgeţi care vin de pretutindeni. Fragmentul, schiţa şi portretul succint fac casă bună cu fronda autorului, fără adâncimi şi subtilităţi căutate. Autorul are de la început şi până la ultima pagină o bună dispoziţie şi o bună captaţie a cititorului: „Am scris Pe mâna femeilor ca să creez o lume mai inteligentă şi mai liberă decât cea în care trăim. Atât de liberă, încât mi-a fost teamă să n-o scap din mână şi atunci am dat-o pe mâna femeilor, s-a strunească ele cu tandreţe şi nerv. A ieşit un război de gherilă între sexe, o vânătoare cu pândă şi salturi din personaj în personaj. Când au auzit cum se va chema cartea, prietenii mi-au zis: bietul de tine!, iar prietenele: oho, se vede că eşti bărbat!”» (Gheorghe Mocuţa)

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Ascultând cerurile, Colecţia Revistei Arca, Arad, 1995, 84 p;

Cucerirea râsului, Editura Mirador, Arad, 1996, 60 p.;

Salonul de invenţii, Editura Multimedia, Arad, 2002, 119 p.;

Eroismul eminescian, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2004, 294 p.;

Bach, Manele and Kostel, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2006, 157 p.;

Homo Imprudens, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006, 170 p.;

Tandru şi rece, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007, 302 p.;

Anticanonice, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, 271 p.;

Pe mâna femeilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011;

Fluturele-curcan, specii amenţitoare. Roman critic, Editura Karth, 2013;

Estetica inumană. De la postmodernism la facebook, Editura Tracus Arte, 2014;

Cultural Communication, Editura ProUniversitaria, 2014;

Take the Floor. Professional Communication, Editura Tritonic, 2014;

kamceatka. time IS honey, Editura Vinea, 2014.

 

Prezent în agonia.ro, antologie de proză scurtă apărută la Editura Paralela 45, Bucureşti, 2006, 300 p.

 

LUCRĂRI PROPRII TRADUSE ÎN ALTE LIMBI:

Bach, Manele and Kostel, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2006, volum de poezie bilingv, româno-englez.

 

REFERINŢE CRITICE:

Şerban Axinte, Romanul antiromanului sau despre gratuitatea sublimă „Tribuna”, 2/2009; Lucian Chişu, Eroismul eminescian, „Literatorul”, nr. 3, 2004; Liviu Comşia, Despre iubire şi raţiune în Balcani, „Gazeta de Transilvania”, nr. 4, 19-20 aprilie 2008; Victor Cubleşan, Când lectura e rece, nu tandră, „Cuvântul”, nr. 378, 2007; Petru M. Haş, Epoca Zuza. Când realitatea se substituie ficţiunii, Arca”, nr. 7-8-9, 2008; Camelia Hegheduş, Tandru şi rece, site-ul „Agonia”. ro, http://www.agonia.ro/index.php/article/1814527/Tandru_şi_rece; Gheorghe Mocuţa, Felix Nicolau: un roman al cuplului în tranziţie, „Orizont”, nr 8, 2009; Ioana Petcu, Timpul flexibil din trupul Tandru şi rece, „Oglinda literară”, nr.3, martie, 2008; Doru Pop, Vrei literatură, cheamă un meseriaş!, Steaua”, nr. 12/2007; Mădălin Roşioru, Joc dublu,Tomis”, nr. 12, dec. 2007; Valeria Manta Tăicuţu, Felix Nicolau: Graalul interior, Cetatea culturală”, nr. 9, septembrie, 2008;Viorica Răduţă, „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 6, 2013; Chris Tanasescu, Vieţi, voci, nume pe mâini bune, (http://christanasescu.blogspot.ro/2011/08/despre-pe-mana-femeilor-de-felix.html).

 

APRECIERI CRITICE:

În ciuda titlului cu parfum eretic-iconoclast, Anticanonicele lui Felix Nicolau propun de fapt o reevaluare înţeleaptă, fără mânie şi părtinire, a literaturii momentului, izbutind să captiveze atenţia de la bun început printr-o lectură proaspătă, neconvenţională, degrevată de orice fel de poncife sau reverenţe obligatorii. Comentariul respiră astfel autenticitate fără a deveni superficial, pentru că împacă de minune exigenţele studiului doct cu frumuseţea unui stil literar exersat şi cu alte prilejuri. (Antonio Patraş)

Romanul lui Felix Nicolau, Tandru şi rece (Cartea românească, 2007) e dinamic, captivant, foarte bine scris, în mare parte, ingenios şi inteligent. Ce mai, are toate datele unei cărţi reuşite, chiar de succes. Din punct de vedere structural, romanul atrage atenţia încă de la început. Există două planuri mari, fundamentate pe două perspective foarte diferite, uneori contrastante, asupra aceleiaşi realităţi. (Şerban Axinte, Romanul antiromanului sau despre gratuitatea sublimă, „Tribuna”, nr.2, 2009

Cu puţine excepţii, femeile descrise, direct sau prin ricoşeu, în capotele din Pe mîna femeilor sînt numai bune de internat la ospiciu, „secţia minore mintal”, oferind prin urmare o alternativă pe care unii cititori o vor găsi, neîndoielnic, agreabilă la lectură. În ceea ce mă priveşte, pentru motive care ţin nu doar de propria identitate generică, ci şi de similitudini de gust artistic, prefer capotele în care sînt strecurate aluzii inteligente privitoare la unele dintre cărţile admirate de Felix Nicolau (precum romanul Ambigen, scris de Octav Şuluţiu în 1935, din păcate aproape uitat azi) sau la filmele sale favorite (în special Venus, cu un extraordinar Peter O'Toole în prim-planul unei poveşti … lolitiene). Abia pe acest teren atît de alunecos al temelor dintre cele mai grave, asimilate alterităţii sexuale care, tinzînd să estompeze într-o manieră nefirească graniţa dintre genuri şi vîrste, nu numai că diferenţiază radical, ci şi distruge, romancierul Felix Nicolau face dovada că poate scrie mai mult decît despre „paraşute, pocnitori” sau pişcotari mai mult sau mai puţin lubrici. (Emanuela Ilie)

Neîndoielnic, Felix Nicolau este una din vocile cele mai credibile ale criticii tinere. „Minimalist” – ca mulţi dintre poeţii promoţiei sale – şi prea lucid pentru a nu fi conştient de limitele actului critic, într-un context în care aşa-zisul „criteriu estetic” a devenit nefuncţional, căci nu mai există modele absolute, Felix propune, în locul criticii pontificale (cea care impune ierarhii axiologice şi elaborează „canonul”) simpla diagnoză, simplul „horoscop literar” sau, dacă vreţi, cvasicritica. Şi, ceea ce este poate mai important, nu-şi pierde nici în calitate de critic umorul, se apropie de textul literar fără prejudecăţi, cu naturaleţe, e relaxat şi ironic, nu-şi complexează niciodată cititorul prin morgă sau erudiţie. (Octavian Soviany)